Un eseist de azi despre "eseistii de azi"

Ziarul de duminica, numarul 3 pe 2008. Sorin La­vric, proaspat autor al lu­cra­rii Noica si miscarea le­gio­na­ra (Hu­ma­nitas, 2007), specialist in opera lui Con­stantin Noica (doctor in filozofie din 2005), altminteri eseist bine cunoscut din pa­ginile Romaniei literare (in care vi­sa­se dintotdeauna sa semneze, dupa cum i-a mar­turisit public Marinei Constan­ti­nes­cu), semneaza un ar­ticol cu un titlu foarte incitant: Eseistii de azi. Este vor­ba de­spre tinerii eseisti romani - "o noua ge­ne­ratie de eseisti cu pregatire uma­nis­ta", scrie autorul - dintre care recu­noas­te ca face parte si domnia sa (acest gest me­rita intr-adevar salutat). Articolul s-ar putea inscrie mai degraba la "cronica pesimistului" decat la cea a opti­mis­tului, pentru ca Sorin Lavric nu saluta aparitia acestei noi generatii; sau o saluta, dar de adio.

In primul rand, el pune in discutie "sub­stan­ta" pe care o mai pot avea tinerii eseisti in zilele noastre. Acest ad­verb, "mai", modalizeaza subtil discursul. Sub­stan­ta ar fi existat in eseurile de odinioara - sau in eseurile scrise de eseistii "ba­trani" -, dar e indoielnic faptul ca macar ceva din ea ar mai fi ramas in textele noi­lor eseisti. Sorin La­vric da si definitia "sub­stan­tei": "1) Sa ai un text interior pe care sa nu ti-l schimbi in functie de con­text" si 2) "posibilitatea ca acest text sa-i influenteze pe altii". Or, mi se pare ca lucrurile iau deja, in aceasta for­mulare a definitiei "substantei", o intorsatura peri­cu­loasa. Textul interior al unui eseist este bazat pe con­vin­geri, desigur, dar este vor­ba despre convingeri argu­men­ta­te. Or, con­textul (lumea) trebuie sa fie cea care sa-ti orienteze argumentele. Nu poti, de pilda, sa ai acelasi text interior in 1990 si in 2008, pentru ca datele despre care sau pe marginea carora scrii s-au schimbat in­­tre timp. Exista, desigur, niste principii mo­ra­le si estetice con­stitutive redactarii tex­tu­lui care nu trebuie aban­do­na­te. Dar asta nu tine atat de substanta textului, cat de modul de raportare la obiectul discu­tiei. Spre exemplu, acest obiect nu tre­bu­ie sa fie o persoana, ci o idee etc., in­­­draz­nesc sa invoc aici distinctia facuta de Paul Ricoeur in­­tre mêmeté si ipséité (in Soi-même comme un autre, 1990). In primul caz avem de-a face cu o iden­titate re­cognoscibila in diversele sale ocurente, iar in celalalt cu ceea ce ramane neschim­bat in urma unui tra­seu - narativ - de alie­nare a identitatii considerata ca mê­meté. Astfel, nu stii ce e ipseitatea pana nu ti-ai in­­cheiat povestea, de unde si rolul fun­da­men­tal al acesteia din urma in conturarea "a ceea ce suntem". Abia dupa ce textul interior sufera modificari impuse de cele ale realului constati, cum ar veni, "cine esti". Cat pri­veste cea de-a doua trasa­tu­ra a "substantei", nu raman de spus prea multe. "Posibilitatea ca un text (in­te­rior) sa-i influenteze pe altii" este un postulat foarte general, iar convingerea mea este ca ceea ce-i in­fluen­teaza pe altii nu e un text interior, ci o expresie ema­nata de orice obiect pe care per­so­na­li­tatea cuiva isi pune am­pren­ta. Aceasta amprenta nu se afla intru totul sub con­tro­lul constiintei, tocmai de aceea nici direc­tia de influen­tare nu poate fi anticipata de fiinta "care se exprima". Asa se explica fap­tul ca, intotdeauna, marile perso­na­li­tati sunt "controversate": ele exprima mai mult si altfel decat vor.

Inarmat cu o asemenea definitie bi­ce­fala a sub­stan­tei, autorul, fidel retoricii duale, enunta doua trasaturi fundamen­ta­le ale "colegilor sai", adica si ale sale, dupa cum recunoaste. Prima este "de­grin­go­lada ideologica", a doua, "neincrede­rea reciproca". Acum, ingrijorarea lui Sorin Lavric mi se pare exagerata. Nici tinerii eseisti "de stanga", nici "batranii", alaturi de care probabil se vede pozitionat, nu dau dovada unei "degringolade ideolo­gi­ce". Conform etimologiei, degringolada pro­vine dintr-o ra­dacina neerlandeza cu sem­nificatia de "alunecare in spirala". Nu vad pe nimeni, chiar daca exista unii inte­lectuali foarte adjectivali in Romania - traditia pam­fle­tu­lui obliga -, care sa poa­ta fi acuzat de asa ceva. Mi se pare im­­­bucurator ca eseul - in sens de text de idei - are parte de practicanti remarcabili, fie ca vorbim de Caius Dobrescu, Ciprian Siulea, Alex. Cistelecan, fie ca ne mu­tam in alt cartier, al lui Andrei Plesu sau H.-R. Pa­ta­pie­vici. Daca avem deci oameni care sa dezbata adecvarea ideilor contempo­ra­ne la lumea in care traim si pe care o gan­dim, nu cred ca putem vorbi nici de nein­­credere reciproca. Desigur, abordarea pru­denta a ideilor care nu ne apartin mi se pare un bun gest tactic, dar comuni­ta­tea eseistilor nu e Paradisul din ilustratiile revistei Tur­nul de veghe, in care tigrii aduc flori in dar viteilor tola­niti pe camp. Lumea in care traieste intelectualul ro­man este cel putin binara: exista o rea­li­ta­te "romaneasca" mai degraba empirica si exista o "piata de idei" inter­na­tio­nala, po­li­centrica, cu care racordurile trebuie, ina­inte de a fi facute, indelung gandite in ceea ce priveste feza­bi­litatea. Ce inseam­­na postmodern, ce inseamna global, ce in­­­seamna local (sau "glocal"), ce inseamna cultura si ce intelegem prin adevar, toate astea sunt intrebari ale caror raspunsuri oferite de culturile de traditie din Vest nu pot fi copiate in limba romana, asa cum se intampla cu fel de fel de marci, bran­duri, idei si imagini care sunt aduse in Ro­ma­nia in lipsa oricarui context - kit epis­te­mic - prin care sa poata fi asimilate. In prin­­ci­­piu, eseistul roman nu este com­pe­ti­tiv pe piata internationala tocmai din acest motiv: el nu are vreme sa con­stru­ias­ca un concept pe care sa-l lanseze apoi pe piata, pentru ca abia apuca sa re­cupereze gandirea produsa in Occident si s-o transforme din semipreparat in pro­dus digerabil.

De aceea, ultimul regret pe care l-as putea nutri fata de "eseistii de azi" este "lipsa perspectivei unui ideal comun". Cred, in primul rand, ca aceasta per­spec­tiva a fost terorizanta vreme de multe de­ce­nii. Si ca, poate - paradoxal -, numai in lipsa ei un "ideal" poate fi proiectat. Dar mi-e teama de idealul "comun". Nici vorba sa cred ca "ideal" este un cuvant "reac­tionar" - cum, prudent, avanseaza defen­siv Sorin Lavric. Cred ca tocmai cono­ta­tia lui "revolutionara" are de ce sa trezeasca cir­cum­spectie. "Idealul comun" pe mine unul ma duce cu gan­dul, abia acum, la inu­tilitatea polemicii, la indiferenta la ar­gu­ment. De vreme ce prezenta idealului co­mun este incontestabila, la ce bun soli­di­tatea argumentarului? Ce conteaza care este calea catre adevar, daca toata lu­mea e convinsa ca locul adevarului este unul si acelasi?

Continuarea mi se pare de-a dreptul absurda: "Am ajuns la o asemenea lu­ci­ditate pragmatica, incat sun­tem in­­cre­din­tati ca ideile sunt pretexte, iar idea­lu­rile sunt masti", constata dureros auto­rul. Daca sunt sen­sibil la ceva din acest enunt, aceasta este "luciditatea prag­ma­tica". Dar intr-un rationament invers. Cred ca n-am ajuns inca la luciditatea pra­g­ma­tica necesara unei gan­diri mature; cred ca suntem inca suficient de infantili in­­cat sa ne luptam in ideologeme, sa facem pa­ra­de de pa­no­plii terminologice sau de ar­gu­mente de autoritate, sa vizam senti­men­tul cititorului, si nu judecata lui ratio­na­la, ca si cum am sti a priori ca primul e mult mai usor de de­clansat decat cea de-a doua de luat martora. Nu suntem suficient de lucizi si pragmatici pentru a nu lansa idei in eter, ci in lumea in care traim si pen­tru aceasta lume si nu credem ca idea­lurile sunt masti, ci chiar chipuri inde­le­bile ale patosului nostru retoric. Lucidi­tatea noastra se opreste la iluminarea de­fec­telor celuilalt, in vreme ce noi ne pas­tram, intr-un intuneric amniotic, tezaurul de ade­var pe care nu-l impartasim altuia de­cat odata facuta do­va­da fidelitatii fata de valoarea care zace acolo. "Asa se face ca, cu cat o idee este mai impo­tri­va mentalitatii do­minante, cu atat po­si­bilitatea ca ea sa fie im­­bra­ti­sata de eseistii actuali este mai mica." Care sunt ideile "impotriva mentalitatii domi­nan­te" din Romania? Anticomunismul? Orto­doxismul? Absolutul moral ras­frant asupra politicului? Purismul? Care sunt atitudinile alternative ale intelectualilor de astazi? Epitetul extrem, in elogiu si-n jig­nire, nervii modelati retoric pentru atin­ge­rea inimilor din galerie?

Cred ca tocmai tinerii eseisti sunt cei care incearca sa gandeasca alternativ, care incearca sa de-coelho-nizeze discur­sul de idei promovat de unii intelectuali ro­mani, cu riscul oprobriului, cu riscul une­ori al inconsis­ten­tei, in sensul in care ce­ea ce conteaza in primul rand nu este sa emiti numaidecat un alt adevar, ci sa vor­besti altfel decat pana acum. Repet ceea ce am mai spus: nu cred in ceea ce s-ar putea numi "stanga" romaneasca re­pre­­zen­tata de oameni ca Ciprian Siulea, Sorin Adam Ma­tei, Alex. Cistelecan etc., ci cred ca ceea ce spun ei me­rita ascultat nu pentru ca ei au mereu dreptate impo­tri­va celorlalti, ci pentru ca, cred si sper, ei vorbesc si vor vorbi altfel decat "batranii" nostri intelectuali notorii.