Dinu Adameşteanu, dincolo de legendă

Dinu Adameşteanu (1913-2004) a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca un personaj de legendă, situat, în imaginarul celor care nu au avut avantajul contactului direct, undeva, la limita credibilului. Știu că mi se poate imputa tonul, frizând exaltarea, cu atât mai mult cu cât între mine şi cel pomenit există o legătură de rudenie. Mărturisesc însă că, dincolo de aceasta, care face ca totul să fie şi mai copleşitor (nu este confortabil să te plimbi prin lume purtând stigmatul înrudirii naturale cu un mit), opera şi personalitatea lui Dinu Adameşteanu continuă să exercite şi asupra mea o fascinație apropiată de miraculos. De aceea îmi stabilesc cu greu tonul, cuvintele şi distanța afectivă, ori de câte ori trebuie să vorbesc sau să scriu despre el. Conștientă fiind că slăbiciunile omeneşti îl vor fi atins şi pe el, nu încetez să mă bucur că a reuşit întotdeauna să le facă față, întorcând către lume fața luminoasă, blândă şi bună a naturii umane. Mai ales acest efort continuu al său îl aşază atât de sus în aprecierea contemporanilor şi îl transformă, sper, într-un model, pentru urmaşi. „Dacoromano per nascita, italiano per elezione, cittadino del mondo per vocazione“, formula care concentrează istoria şi esența personalității sale, este înscrisă pe monumentul său funerar, care străjuieşte intrarea în cimitirul comunal din Policoro.

Dinu Adameşteanu s-a născut, conform actelor de stare civilă, la 25 martie 1913 (de Bu­nă­ves­tire), în localitatea Toporu, pe atunci aflată în județul Vlaşca, acum ajunsă la limita de vest a județului Giurgiu. O despart 30 de km de drum de țară de oraşul reşedință de județ şi 80 de km de şosea asfaltată, de Bucureşti. Dinu era al şaselea băiat născut în familia pre­otului paroh Ion Adameşteanu, des­cen­dent, în linie paternă, al unei tradiții de slujire a Bisericii care urcă până la sfâr­şi­tul secolului al XVIII-lea. După el, s-au mai născut încă patru copii, ultimul fiind tatăl meu, Petre (1923). Dintre cei zece copii ai preotului din Toporu, au ajuns la maturitate şi au profesat opt; primul (Pe­tru) a murit înainte de a împlini un dece­niu de viață, iar singura fată, Laetiţia, i-a părăsit puțin după majorat, răpusă de tu­berculoză. Toți cei nouă copii ai preotului Ion Adameşteanu au trăit şi învățat în sa­tul natal, până la atingerea vârstei liceale, cand s-au risipit pe la şcoli, în funcție de înclinațiile fiecăruia. Majoritatea au urmat şi absolvit cursurile Liceului „Ion Ma­io­rescu“ din Giurgiu, urmând apoi studii uni­versitare. Excepție au făcut Corneliu şi Ion, care au optat pentru medicină (pri­mul – umană; al doilea – veterinară), for­mându-se în cadrul rețelei de învățământ de specialitate a armatei. O povestire haz­lie menţionează strădania neobosită a pă­rintelui Ion Adameşteanu de a continua tra­diția preoțească a familiei, prin încer­ca­rea de a-şi orienta, pe rând, băieții spre stu­dii teologice. Din varii motive, nu a re­uşit cu niciunul. Când i-a venit rândul (1925), Dinu a fost trimis şi el la Seminarul Cen­tral din Bucureşti, a cărui contribuție la formarea sa o recunoaşte, mai târziu. S-a înscris chiar şi la Facultatea de Teologie a Universității, dar a abandonat-o, optând pentru Litere, după ce urmase, în paralel, cursurile ambelor facultăți, timp de doi ani. Alegerea i-a fost determinată atât de în­demnurile fratelui mai mare, Corneliu, şi ale unuia dintre profesorii din Seminar, cât şi de mirajul primei întâlniri cu arhe­ologia, petrecută în adolescență, cu pri­le­jul unei vizite la fratele Mircea, care îl în­soțea la săpături pe Ioan Andrieşescu, la Oi­nacu (Giurgiu). Tot fratelui Mircea îi datora şi întâlnirea cu marele balcanolog Victor Papacostea, încă din timpul Se­mi­narului.

Student fiind, Dinu Adameşteanu a participat la săpăturile ar­heo­logice con­duse de profesorul său, Scarlat Lambrino, şi de soția aces­tuia, Marcelle, la Histria şi la re­cunoaşterile de teren efectuate de ei în Do­brogea. Scarlat Lambrino, discipol şi ur­maş al lui Vasile Pârvan la conducerea să­păturilor de la Histria, se formase ca is­to­ric şi epigrafist la Sorbona (Paris), un­de îşi luase doctoratul în 1927, după un sta­giu de doi ani ca bursier la Şcoala Ro­mâ­nă de la Fontenay-aux-Roses (Franța); din 1934 avea să devină membru cores­pon­dent al Academiei Române, care îl desem­nează şi ca director al Şcolii Române de la Roma (Accademia di Romania) între anii 1941-1947. Este perioada cea mai fecundă din formarea arheologului Dinu Adam­eş­teanu, în care se împletesc tradițiile şcolii is­torice româneşti, cu accent pe rolul ci­vilizației autohtone în sinteza culturală ca­re avea să dea naştere poporului român, cu­noaşterea limbilor clasice şi a izvoarelor literare, familiaritatea cu peisajul în care evo­luează diversele culturi şi metodele mo­derne de prospectare a terenului în sco­puri cartografice (aerofotografia). Cu acest bagaj de cunoştințe şi metodologic, tâ­nă­rul licențiat al Facultății de Litere din Bu­cureşti (1938) candidează şi obține una din­tre bursele de studiu la Accademia di Ro­mania din Roma, unde pleacă în 1939, fără a intui, măcar, că evenimentele vio­lente care aveau să marcheze, istoric, de­ce­niul următor îi vor interzice orice legă­turi cu ţara şi familia, timp de 30 de ani.

Ca bursier şi apoi ca bibliotecar al Şcolii Ro­mâne de la Roma (1939-1947), se inse­rează în viața ştiințifică a capitalei ita­li­e­ne, obținând, la Universitatea din Roma, o a doua licență, sub conducerea lui Ga­e­tano de Sanctis (Izvoare geografice ale Da­ciei, 1945). Martor neputincios al evo­luțiilor dramatice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, încearcă să su­praviețuiască, într-o Romă şi Italie sfâşiate de consecințele parteneriatului Mussolini-Hitler, alături de ceilalți câțiva români, ră­maşi în Accademia di Romania. Datorită lui, în timpul războiului, biblioteca de spe­cialitate a Accademiei di Romania a ră­mas deschisă cercetătorilor din Roma (au frecventat-o, atunci, personalități ilustre, ca Giovanni Forni, Santo Mazzarino, M.J. Vermasseren), în timp ce bibliotecile pres­tigioaselor institute similare ale Ger­ma­niei, Marii Britanii, SUA, Belgiei şi Olandei fuseseră închise, unele dintre ele fiind chiar evacuate în Austria, din ordinul lui Hit­ler. În anii 1946-1947, Dinu Ada­meş­teanu a făcut parte din organismul creat de Comandamentul Aliat în vederea rea­ducerii, reorganizării şi reinstalării în se­dii a bibliotecilor de specialitate ale ins­ti­tutelor străine din Roma, care fuseseră eva­cuate. Tot acum, devine colaboratorul mai multor reviste italiene şi străine, prin intermediul cărora face cunoscute re­zul­tatele cercetărilor arheologice celor mai recente din România, Bulgaria şi Ungaria.

Dinu Adameşteanu a decis să ră­mână în Italia, pierzând ce­tă­țenia română, la începutul anu­lui 1948, în urma închiderii Acca­demiei di Romania din Ro­ma, din ordinul autorităților comuniste ro­mâne. Avea 34 de ani. Lipsit de mijloace de trai şi de un statut politic clar, ajunge în lagărul pentru refugiați de la Bagnoli, lângă Napoli, şi cunoaşte nesiguranța şi duritatea acestei condiții; este, totuşi, pe­rioada în care îi cunoaşte pe Attilio Stazio, Ettore Lepore şi Mario Napoli, de care îl va lega o îndelungată şi profundă prie­tenie.

Grație prețuirii de care se bucura printre co­legii italieni, în 1949, într-o stare de se­miclandestinitate, ajunge în Sicilia, unde participă, ca muncitor, la săpăturile de la Siracusa şi Lentini, sub conducerea lui L. Bernabò Brea şi G. Rizza. La jumătatea anului 1951 este chemat de soprain­ten­dentul antichităților din Sicilia de sud şi centrală, Pietro Griffo, să se alăture lui Piero Orlandini, în săpăturile de la Gela. Strânsa colaborare profesională dintre Ada­meşteanu şi Orlandini, începută la Gela, se transformă într-o prietenie pe viață, care va produce efecte dintre cele mai be­nefice şi în plan ştiințific.

Ca urmare a recunoaşterii valorii ac­tivită­ții ştiințifice desfăşurate în Italia, Dinu Adameşteanu primeşte, în 1954, la vârsta de 41 de ani, cetățenia italiană, ceea ce îi per­mite să fie angajat ca inspector arheo­log în structurile Ministerului Instruc­țiunii Publice – respectiv, la Soprain­ten­dența din Agrigento (începând din 1955). Odată cu aceasta, continuarea unei cariere academice promițătoare, ce părea com­pro­misă prin schimbarea de regim din ţară, devine posibilă în Italia şi se va verifica, pas cu pas, de-a lungul jumătății de veac ca­re urmează.

Rămas în Sicilia până către sfârşitul anilor ’50, Dinu Adameşteanu trasează şi pune în operă, împreună cu P. Orlandini, un pro­gram de cercetare axat pe problematica colonizarii greceşti în Occident şi relațiile acestor colonii cu lumea indigenă. În ca­drul lui, fotografia aeriană şi perieghezele ample sunt folosite constant, în scopul reconstituirii peisajelor antice. Cercetarea terenului este combinată cu săpături în numeroase centre indigene, precum cele de la Manfria, Butera, Monte Saraceno, Gibil Gabib, Caltanisetta ş.a. Devine foarte cunoscut şi apreciat în Sicilia, în cercurile cele mai variate, începând cu muncitorii de la săpături şi angajații firmelor de cons­trucții şi terminând cu intelectualii mi­ci­lor localități, nu doar pentru cunoaşterea şi devotamentul pe care-l arăta patri­mo­niului arheologic sicilian, indiferent de epo­că, ci şi grație unei înzestrări empatice remarcabile. Relația sa specială cu Sicilia se oglindeşte în faima de care, încă, se bucură în zonele în care a activat, ca şi în conferirea cetățeniei de onoare de către comunități siciliene, precum cele de la Gela şi Butera.

Spectaculoasele rezultate ale cer­cetărilor din Sicilia şi eficacitatea metodologiei aplicate acolo îi aduc, la jumătatea anului 1958, nu­mirea ca director al Aero­foto­tecii Naţionale, o structură nou creată pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice, menită să asigure documentația aerofo­tografică şi cartografică, necesare asi­gu­ră­rii protecției siturilor şi zonelor arheo­lo­gice, în contextul marilor transformări pei­sagistice care aveau loc în Italia în de­ceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut, ca urmare a aplicării reformei agra­re, a realizării marilor rețele de îmbu­nă­tățiri funciare asociate ei, reorganizării ur­banistice a localităților şi extinderii rețelei de drumuri naționale şi autostrăzi. Dinu Adameşteanu îşi asumă total misiunea or­ganizării şi punerii în funcție a noului ser­viciu, creându-l, practic, „din nimic“: de la procurarea fotografiilor aeriene din fon­durile Aeronauticii Militare, Royal Air Force, UTErariale-Florența sau din zboruri spe­cial comandate şi realizarea unei arhive aerofotografice complete, pentru întreaga suprafață a Italiei, la constituirea fondului cartografic corespunzător, prin implicarea Institutului Geografic Militar şi înzes­tra­rea instituției cu echipamente şi personal adecvat. Tot el a reuşit să obțină cola­bo­rarea specialiştilor în topografie militară şi a altor arheologi, în cadrul Şcolii de Ae­rocooperare de la Guidonia (1961), ins­ti­tuind cursuri pentru formarea de foto­in­terpreți în domeniul arheologiei, recrutați din rândul funcționarilor Ministerului Ins­trucțiunii Publice (în atribuțiile căruia in­tra, pe atunci, activitatea de protecție a pa­trimoniului) şi al tinerilor licențiați în istoria artei, istorie sau arheologie. În acest fel - şi utilizând tehnici noi ale car­tografiei, precum reperajul fotog­ram­metric - a transformat fotografia aeriană dintr-un instrument de studiu plani­me­tric, în cadrul unor situri izolate, într-unul de prospectare a teritoriului, în sens larg, cu toate avantajele derivate pentru studierea transformării peisajului, din an­tichitate până în zilele noastre, şi pentru protecția patrimoniului arheologic, artis­tic şi arhitectonic.

A rămas la conducerea acestei instituții mai bine de un deceniu şi jumătate, până în 1964, când i s-a încredințat o altă mi­siune de fondator: conducerea So­prain­tedenței pentru Antichități a Basilicatei, nou înființată.

În ciuda implicării totale în funcționarea Ae­rofototecii, Dinu Adameşteanu a con­tinuat să participe la programe de cer­ce­tări arheologice pe teren. Astfel în 1958 îl găsim din nou în Sicilia, la Piazza Ar­me­rina, dar şi în Israel, la Caesarea Maritima. În 1959-1960 conduce misiunea arheo­lo­gică a Institutului Italian pentru Orientul Mijlociu şi Îndepărtat, din Afganistan, efec­tuând cercetări în centrul medieval islamic de la Ghazni, unde primeşte şi vi­zita regelui Afganistanului.

Sopraintedența pentru Antichități a Basi­licatei, la conducerea căreia s-a aflat Dinu Adameşteanu între 1964 şi 1977, este o structură teritorială de protecție, cercetare şi punere în valoare a patrimoniului ar­heologic şi peisagistic, înființată în 1964, ca răspuns al statului italian la repetatele şi tot mai gravele agresiuni comise asupra patrimoniului regional. Până atunci, din acest punct de vedere, teritoriul ei se afla­se sub jurisdicția sopraintendențelor Cam­paniei şi Pugliei, fără a beneficia de aten­ția, cuvenită, a acestora. Peisajul şi zestrea arheologică şi artistică a Basilicatei îi erau cunoscute lui Dinu Adameşteanu din ae­rofotografii şi din numeroasele zboruri efec­tuate deasupra ei, pe când lucra la Ae­rofototeca. Încă de atunci îi atrăsese atenția relieful muntos, brăzdat de albiile câtorva râuri, pe care le considera din­tot­deauna funcționând ca adevărate „auto­strade“ ce înlesneau circulația oamenilor şi a mărfurilor, asigurând contactele cul­turale, sociale, economice, politice. A ve­nit în Basilicata cu un program managerial bine articulat, a cărui realizare a urmărit-o pas cu pas: cunoaşterea istoriei antice a regiunii, prin dezvoltarea unor cercetări arheologice punctuale, în situri ilustrative pentru fiecare aspect (preistorie, colo­ni­za­re greacă, lumea indigenă, epoca romană, evul mediu); „comunicarea“ eficientă a in­formațiilor referitoare la patrimoniul, cu­noscut sau în curs de cercetare, al re­giu­nii, prin constituirea unei rețele muzeale şi de parcuri arheologice, care trebuiau să „povestească“ ceea ce arheologia aducea, treptat, la lumină. Cele şase muzee na­ționale (Melfi, Venosa, Grumentum, Muro Lucano, Policoro, Metaponto) şi şase par­curi arheologice (Venosa, Grumentum, Ser­ra di Vaglio, Rossano di Vaglio, Meta­ponto, Herakleia), proiectate şi realizate de Dinu Adameşteanu în Basilicata, re­pre­zintă o moştenire culturală care aşază re­giunea pe un loc fruntaş, în această parte a Italiei. Pentru realizarea unui program atât de bogat şi solicitant, inițiatorul lui a ştiut să capteze - şi să cultive – atenția şi sprijinul autorităților politice şi ad­minis­trative, al întreprinderilor şi al populației locale. Totodată, făcând dovada unei mari deschideri culturale, a implicat în acest pro­gram numeroase instituții de cercetare şi specialişti, din Italia şi din alte țări, făcând ca numele Basilicatei să devină cu­noscut mult dincolo de hotarele ei. Alături de specialişti americani, austrieci, englezi, francezi, germani şi italieni, la săpături au fost invitați să participe, cum rar se întâmpla în acele vremuri, şi arheologi ro­mâni.

Odată cu scoaterea la lumină şi pu­nerea în valoare a vestigiilor cetăților gre­ceşti Metaponto şi Herakleia, cercetările sale, fo­ca­lizate asupra problematicii re­lațiilor dintre coloniştii greci şi populațiile indigene ale Lucaniei, au evidențiat, pen­tru prima oară, existența unor aşezări mixte, cum e cea de la Incoronata, mo­dificând fundamental perspectiva isto­ri­cilor asupra acestui subiect. Dincolo de mo­dalitățile directe de transmitere către public a unui variat bagaj de cunoştințe, referitoare la rădăcinile civilizației lucane, prin rețeaua de muzee şi parcuri ar­heo­logice, prin proiectarea unor trasee de vi­zitare şi printr-o activă comunicare me­diatică, rezultatele acestor cercetări şi-au găsit oglindirea în paginile a sute de pu­blicații de specialitate semnate de cola­bo­ratorii săi, în tot atâtea limbi, co­res­punzând originii celor ce le-au realizat. Programul, gândit ca o adevărată stra­tegie, cu care Dinu Adameşteanu s-a ins­talat la conducerea Sopraintendenței pen­tru Antichități din Potenza, a aşezat Ba­si­licata, o „terra incognita“ înainte de anii ’60, nu numai pe harta Italiei, ci şi pe harta lumii, sub aspectul înzestrării ar­heologice, al cercetării şi protejării acestui imens patrimoniu şi al comunicării lui că­tre public. În acelaşi timp, puternicul ecou produs în conştiința localnicilor de stă­ru­i­toarea aplecare a atâtor savanți asupra rădăcinilor civilizației lucane a trezit în aceştia sentimentul apartenenței la o tra­diție culturală demnă de admirație şi care îi obligă la continuitate.

La sfârşitul carierei sale de funcționar de stat, aflat în slujba patrimoniului cultural, chiar înainte de pensionare (1 aprilie 1978), Dinu Adameşteanu a trebuit să-şi re­ori­enteze, pentru scurt timp, capacitatea ma­nagerială către o altă regiune, fiind numit sopraintendent al Pugliei (Taranto) pentru domeniul arheologiei (1977-1978). În ciuda răstimpului scurt avut la dispoziție - nici o jumătate de an - a reuşit să impulsioneze activitatea de valorizare a patrimoniului, reuşind să reamenajeze şi să amplifice rezervația arheologică dedicată centrului mesapic de la Cavallino.

Pensionarea din administrație (pen­tru limită de vârstă) nu a în­semnat, însă, retragerea din ac­tivitatea legată de patrimoniu. În­treaga sa energie s-a con­cen­trat, timp de un deceniu (1978-1988), spre transmiterea imensului bagaj de cunoş­tințe şi experiență, acumulate de-a lungul vieții, către noile generații de specialişti, de la nivelul catedrei universitare. Încă din 1971 fusese încadrat, la început ca profesor asociat, apoi ca profesor titular, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Lecce, unde a predat suc­cesiv etruscologie şi antichități italice, apoi topografia Italiei antice. Între 1971-1981 a fost director al Institutului de Arh­e­o­logie şi Istorie Antică, devenit apoi De­partament al ştiințelor antichității, iar din 1981 a preluat Direcția Şcolii de spe­cia­lizare în arheologie clasică şi medievală, cre­ată pe lângă Facultatea de Litere la Uni­versitatea din Lecce, pe care o con­duce până la pensionarea din învățământ, la vârsta de 75 ani (1988).

În intervalul care urmează pensionării (1988-2004), Dinu Adameşteanu s-a retras în casa sa de la Policoro, pe malul râului Agri, continuând să lucreze în biblioteca sa, să scrie despre rezultatele cercetărilor sale şi să întâmpine, cu aceeaşi bucurie a împărtăşirii, pe oricine îl căuta pentru a obține un sfat sau o recomandare privind studierea, protejarea sau valorificarea pa­trimoniului arheologic al Italiei meri­dio­nale.

La mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, comunitatea din Policoro, re­cu­nos­cându-i contribuția fundamentală la re­naşterea culturală, socială şi economică a localității, a decis să-i înscrie numele în lista întemeietorilor, angajându-se să-l asis­te până la sfârşitul vieții şi să ridice un monument în memoria lui.

S-a stins din viaţă în casa sa de la Po­licoro, la 21 ianuarie 2004. În anii ur­mă­tori, numele său a fost atribuit, succesiv, Şcolii de specializare în arheologie clasică şi medievală din cadrul De­par­tamentului Bunuri Culturale al Uni­ver­sității din Lecce (2004) şi Muzeului Na­țional de Arheologie a Basilicatei din Po­tenza (2005). O bună parte dintre foştii săi studenți sau doctoranzi îi continuă ope­ra, fie în sistemul administrației bunurilor arheologice şi artistice ale Italiei, lucrând în diferite sopraintendențe, fie în uni­ver­sități. Ei continuă să şi-l amintească, îm­preună cu tot mai puținii săi foşti cola­boratori şi prieteni (ajunşi şi ei la vârsta senectuții venerabile), cu cele mai variate prilejuri, care lasă să se vadă că re­cu­noştința afectuoasă şi autentica mândrie de a-i fi fost alături, în diverse etape din viață, pot juca rolul unui liant indes­truc­tibil. //