Gustul amar al vrajbei noastre

Nu avem decât să ne dorim un președinte sau o președintă decenți, competenți, occidentalizați și dornici să facă istorie, fără ieșirile populist-autoritare ale lui Băsescu. Dar categoric și fără diletantismul penibil, infatuat, agresiv și periculos pentru viitorul european al României întruchipat de Antonescu.

Spre deosebire de anii învrăjbirilor noastre în condițiile unor opținui dramatice: 1990 (Piața Universității, protestele maraton îm­potriva tendinței spre monopol politic al FSN¹, prima mineriadă), 1991 (proteste și a doua mineriadă), 1996 (tensiunile create de schimbarea regimului PDSR² cu re­gi­mul CDR³), 1999 (a treia mineriadă), 2000 (ascensiunea periculoasă a extremismului naționalist), noua învrăjbire, cea din anul 2012, este mult mai dureroasă în plan per­sonal. Toate schismele anterioare îi re­gă­seau pe „ai noștri“ (prieteni, părinți, fiice și fii, studenți) cam pe aceeași poziție de fond. Acum avem neașteptata, de­za­mă­gi­toarea și dureroasa experiență că, după ce am constatat împreună că „ai noștri“ nu există, nu mai suntem deloc la fel de con­sensuali, noi între noi, în privința „cro­i­tului altei sorți“.

În condițiile pomenite, cum am putut să fac așa ceva? În cel mai bun caz, foștii doc­toranzi îmi spun că mă înțeleg, dar că ei sunt utilitariști pragmatici în opțiunile lor, nu deontologiști încăpățânați: „Să-l dăm întâi jos pe nenorocitul de Băsescu și PDL și apoi vedem noi de ce sunt în stare și cei­lalți!“. Nu au iluzii mari, dar nici nu cred că pot tranșa net între opțiuni: „PDL-USL – aceeași mizerie!“. Au în­ghe­țat în Piața Universității (iarna lui 2012) pentru asta. Au legitimitatea lor. Dar să în­cepem cu „Jos Băsescu!“.

Gustul amar pe care îl simt acum nu își află sursa doar în cele de mai sus, ci și în sentimentul meu de eșec profesional, adesea și prietenesc. Toți acești oameni au studiat fundamentele democrației. Toți acești oameni au lucrat cu mine pe su­bi­ec­te de etică politică. Toți acești oameni ar trebui să știe că în democrație putem avea dispute ideologice în limitele plura­lis­mu­lui, dar mai știu că nu putem renunța la structura de rezistență a democrației (sta­tul de drept, separația puterilor în stat, ale­geri corecte). Aceasta nu este ne­go­cia­bi­lă, așa cum nu e negociabilă structura de rezistență a unei clădiri. Toți au studiat con­sistent instituțiile și politicile UE și po­litica de securitate a NATO. Știu că, istoric vorbind, trăim în cea mai bună Românie po­sibilă ca plasament strategic și apar­te­nență la familia democrațiilor occidentale. Știu că la aceasta au contribuit istoric po­liticieni români cu viziune prooccidentală din aproape toate partidele și ONG-urile orientate pe drepturi, modernizare și dez­voltare. Mai știu că a zădărnici această po­ziție între democrațiile lumii înseamnă să ne batem joc de propriul lor viitor oc­ci­den­tal. Și totuși, cum am ajuns să ne des­părțim atât de radical? Cum au ajuns atâ­ția oameni raționali, care știu bine că ni­ciun șef de stat sau de guvern nu e o me­tresă pe care să o adori sau detești, ci un prestator de servicii de guvernare care a câștigat un concurs numit alegeri? Tot acești oameni, atât de instruiți, știu bine că nu poți supune orice voinței po­pu­lare. Cam ce ar rezulta dacă am supune re­ferendumului alungarea maghiarilor, ro­milor și minoritarilor sexuali din România sau împărțirea averilor celor bogați în­tre­gului popor? Bădărănia, machoismul și ape­titul pentru conflict ale unui pre­șe­dinte nu înseamnă subminarea ordinii de drept și încălcarea Constituției. Ceea ce nu înseamnă că nu te jenează și deranjează major. Nu am mers la referendum fiindcă îl consider o cacealma a unor parlamentari profund interesați și rău intenționați. Nici măcar una dintre lozincile de campanie ca­re au umplut România nu a reușit să ex­prime o singură faptă anticonstituțională.

Aceeași amărăciune o am și față de mulți politologi și analiști politici pe care îi consider la sau sub limita malpraxisului pro­fesional. În particular, mă îngrijorează să dăm apă la moară actelor unui om care a ajuns în fruntea statului, Crin Antonescu, pentru bunul și singurul motiv⁴ că are vocația retoricii seducătoare (e drept, o vreme m-am lăsat și eu pă­că­lită). Dar, odată ajuns acolo (prin puci par­lamentar), a avut grijă să demonstreze, în ritm fulgerător, că poate submina dra­ma­tic situarea noastră în cea mai bună lume posibilă din istoria națională, dacă mai ma­rii UE și NATO îndrăznesc să îi zdruncine „pohta ce-a pohtit“. Nu cred că o astfel de atitudine este doar antioccidentală, ci este și profund antiromânească. Nu este oare mai bine să fii un județ Botoșani al UE decât autonom ca Belarus? Nu e oare mai bine că cei harnici și competitivi din­tre noi pot intra în circuitul european în concurență loială? Nu e oare mai bine să fim parte a unei lumi în care oamenii se supun regulilor, și nu altor oameni? În acest sens, detestatul Băsescu este fe­de­ra­list ca strategie europeană și respectuos față de apartenența noastră la NATO. Știe că nu poți să te împrumuți chiar și pentru pensii și salarii de la FMI și apoi să le dai cu tifla celor care te scot din incapacitate de plată. Și mai știe că puternicii și bogații zilei, dacă nu joacă cinstit, pot să își piar­dă libertatea. În rest, nu avem decât să îl detestăm, să ne enerveze, să ne căim pen­tru minima încredere pe care i-am acor­dat-o vreodată. Nu avem decât să ne do­rim un președinte sau o președintă de­cenți, competenți, occidentalizați și dor­nici să facă istorie, fără ieșirile populist-autoritare ale lui Băsescu. Dar categoric și fără diletantismul penibil, infatuat, agr­e­siv și periculos pentru viitorul european al României întruchipat de Antonescu. Pro­babil că cel mai mare câștig real al acestei crize este faptul că am luat notă în timp util ce poate favoritul cursei, ca să nu ne trezim mai târziu, cale de cinci ani din viețile noastre, cu un asemenea specimen de președinte. //

Note:

1. Frontul Salvării Naționale

2. Partidul Democrației Sociale din România

3. Convenția Democrată Română.

4. Această persoană a avut servicii de responsabilitate directă mai puțin de 6 ani. Nu a făcut niciun fel de studii noi după 1989. Este în parlament de 20 de ani. A fost 3 ani ministru la Tineret și Sport (el scrie că 4). Fără consecințe notabile. Nicio lege nu îi poartă numele. Inițiativele legislative pe care le-a semnat, între mulți alții, au fost în mare majoritate respinse, ca și moțiunile. Nu reiese nicio activitate în circumscripția electorală. În ultimii 3 ani, nu a întrebat și interpelat nimic, în schimb a vorbit de 43 de ori. Și se mândrește cu numeroasele apariții în mass-media, cea mai glorioasă parte a CV-ului său. Este în Comisia de politică externă a Senatului, dar în ce limbă se înțelege oare cu interlocutorii?