O alegere dramatică: ce stângă vrem? Cazul învățământului superior

În acest moment, trăim un risc major: acela de a modela regulile și instituțiile universitare (producătoare de specialiști și know-how) după înțelesurile stângii neaoșe.

Mărturisesc cinstit că, în afara dictaturii, cel mai mult m-a deranjat în comunism fap­tul că persoanele neperformante, me­diocre sau de-a dreptul slabe profesional, ca să nu mai vorbim de ca­ractere mici și adesea jos­nice, le conduceau pe cele performante (atât cât era cu putință într-o societate ne­competițională), com­pe­tente, inteligente și cu bun simț. La nivel mai jos, oa­menii încercau să se apere alegându-și colegi re­zo­na­bili, căci în timp până și în comunism a ajuns să fie apre­ciat profesionalismul și caracterul, mă­car în cazul întreprinderilor, școlilor și spi­talelor. La nivel superior, regula era cel mai adesea inversă: acolo făceau masă cri­tică cei din prima categorie. Ei dictau ma­cro și micro-politicile. Eram totuși mai norocoși, noi cei tineri, în anii ’80, că nu am prins perioada proletcultistă (anii ‘50-‘60), când aproape 90% dintre pro­fe­sio­niști au fost înlocuiți cu activiști de partid, de regulă cu 4-7 clase. Ieșeam din facultăți bine pregătiți (doar 8% dintr-o cohortă ge­nerațională făceau studii superioare). În multe situații eram mult mai bine și mai diferit pregătiți decât cerințele muncii noas­tre într-o economie închisă, o cer­ce­ta­re tot mai devastată politic, o educație în care nu te comparai cu nimeni și nu ur­ma să intri în nicio competiție externă. Fiind atât de rupți de lume și atât de ex­puși deprofesionalizării, repetam adesea o lozincă trist-populară a momentului: „Noi cu brațul ca oțelul / Vom culege mu­șe­țe­lul“.

Când am pus declarativ punct co­mu­nis­mului, ne-am amăgit că am pus punct nu doar dictaturii și proprietății colective, ci și contraselecției. Nu fetișizarea unei for­me de proprietate (cea privată) și ritualul elec­toral conduc la democrație liberală, ci com­petiția, însoțită de politici de egalitate de șanse (ca să fie o competiție morală), me­ri­to­crația, performanța, cultura și par­tici­pa­rea politică ridicate. Ca expresie a acestei aspirații, Guvernul României a dat chiar, la începutul lui 1990, o „lege a competenței“.

A început un lung și adesea dureros pro­ces de reprogramare profesională (pierderi masive ale profesiei și statutului pro­fe­sio­nal prin dezindustrializare). Anii ‘90 ne-au prăbușit din înălțimea olimpiană, dar amă­râtă, a intelighenției specifice societăților în­chise și ne-au aruncat (pe cei mai no­ro­coși) în lumea largă să re­învățăm pro­fe­sional în so­cietăți deschise și foarte com­petitive. Mulți ne-am în­tors și am în­cer­cat să in­staurăm, fiecare du­pă pu­tințele sale, regulile lu­­mi­lor în care sau de la ca­re am învățat ce înseamnă o so­cietate performantă. Am creat domenii și specializări noi, luate adesea de la ze­ro. Am fost Jake sau Jane of All Trades pen­tru sco­puri multiple: profesii noi, con­struirea so­cietății civile, a mass-media de­mocrate, am fost conducători și exe­cu­tanți. Dar cre­deam că am ajuns într-un punct dezirabil de la care am putea spera să facem o masă critică aptă să decidă po­litici de integrare în competiția in­ter­na­țională. Suntem mem­bri UE și NATO, am adoptat procesul de la Bologna, reforma educației merge în linie relativ dreaptă. Generațiile viitoare au pre­mise să își de­pă­șească complexele pro­vin­ciale în științe și să existe competitiv pe piața in­ter­na­țio­nală a muncii intelectuale. Credeam că pu­tem să fim și o țară de minți, nu doar de mâini de lucru, inclusiv în interior.

În ultimul an, am primit numeroase sem­nale cum că apucăturile acestea me­ri­to­cratic-competiționale ar fi de dreapta, mai ales în privința reformei în educație. Și că, în consecință, ele se cer dramatic amen­da­te de către stânga. Am învățat în acest an, mai mult decât în cei precedenți, ce în­țe­leg mulți politicieni și universitari (sau universitari-politicieni) prin stânga: me­ri­tul nu trebuie legat de performanța pro­fe­sională internă și internațională, ci de ac­ti­vismul politic și mediatic și eventual de can­titatea de cărți produse pe bandă, re­lativ nefolosite de nimeni în afara au­to­ri­lor înșiși pentru promovarea lor pro­fe­sio­nală (în acest sens, verificați pe cine doriți pe Google Academic). Dacă cei per­for­manți sau măcar competenți conduc, ei im­pun criterii periculoase pentru mulți din­tre universitari și îi destabilizează ma­jor ca prestigiu de funcție și din per­s­pec­tiva respectării eticii profesionale.¹

În acest moment, trăim un risc major: ace­la de a modela regulile și instituțiile uni­ver­sitare (producătoare de specialiști și know-how) după înțelesurile stângii nea­o­șe: toate universitățile trebuie tratate egal (deja CNATDCU este construit pe criteriul reprezentării teritoriale, nu pe cel al per­for­manței academice). Toți universitarii tre­buie tratați egal (vedeți comisiile de spe­ci­a­litate, un hibrid de universitari de pres­tigiu și pseudouniversitari). Urmează însă cel mai periculos înțeles neaoș al stângii: toți candidații la doctorat, la acces la ie­rarhia universitară și la abilitare în calitate de conducători de doctorat trebuie tratați egal. Dacă primele două egalități sunt fapt împlinit (cu amendamentul că mai sunt și dramatic politizate), cea de-a treia este, pro­babil, în curs. Calitatea cercetării doc­to­rale, ca și etica cercetării riscă să nu mai conteze. Prestigiul academic re­cu­nos­cut (ci­tări, internaționalizarea cercetării, afir­ma­re în comunitatea științifică națională și in­ternațională), la fel. În afara lor dispar sti­mulentele prin care oamenii sunt obli­gați instituțional să fie competitivi. Ei pot li­niștiți să se considere universitari de Bal­ta Brăilei. Dacă cei care pot consimți la aceas­ta au deja bună parte dintre saci în că­ruță și sunt în genere în ultima etapă a carierei, deci nu vor suporta consecințele propriilor decizii, pentru cei mai tineri efec­tul este devastator pe termen mediu și lung, chiar dacă este comod pe termen scurt. Căci ei nu au cum să rămână în afa­ra competiției sau doar în competiție in­ternă, fără să fie marginalizați sau eli­mi­nați în și din profesiile lor. Toate or­ga­nis­mele de decizie în învățământul superior (Ministerul Educației, CNATDCU, ARACIS, UEFISCDI, CNFIS etc.) trebuie să joace ro­lul de protecție a beneficiarilor de servicii universitare și de cercetare (al studenților, masteranzilor, doctoranzilor). Dacă nu o fac și adoptă un egalitarism anti­com­pe­tițional, indiferent de cum își spun cei de la putere (stânga sau dreapta), atunci ei con­damnă generații întregi să își înrămeze diplomele și să practice munci de salahori semi sau necalificați ai oricărui domeniu, dacă nu cumva îi transformă în candidați la asistență socială (cât vor mai continua aceste politici în UE). Până la urmă, ar pu­tea să gândească generos, nemarcați de ego­ismele conservării propriului statu-quo. Volens-nolens, ei joacă soarta ge­nerațiilor următoare. Iar dacă doresc să aparțină stân­gii europene, atunci să facă politici de ega­litate de șanse de acces în învățământul su­perior pentru tinerii săraci, pentru cei din mediul rural și pentru romi. Căci nicio stân­gă alta decât cele comunistă și populistă nu este atât de oarbă și autodistructivă, încât să nege rolul competiției și performanței. Vrea doar acces egal la acestea. //

Note:

1. Oamenii se adaptează la orice: cerințele ca uni­ver­sitarii să aibă publicații ISI s-au rezolvat local prin in­ventarea unor volume cotate ISI, prin străduința unor societăți comerciale rentabile.