De unde “vin uzbecii”?

La sfarsitul lunii iulie, la cererea Inaltului Comisariat ONU, Romania a acceptat sa gaduiasca temporar aproximativ 450 de refugiati politici din Uzbekistan. Vineri 30 iulie, posturile de televiziune locale subtitrau cvasi-ironic imaginile sarmanilor refugiati (din orasul Andijan, situat in extrema estica a Uzbekistanului, zona Ferghana), aterizati la Timisoara: “Vin uzbecii!”.
Cu un an urma, un mesaj laconic anunta in luna august, in cadrul emisiunilor de stiri pe Realitatea TV, doua atentate la Taskent, capitala Uzbekistanului, revendicate de miscari islamiste radicale. Nimeni nu a vazut si nici nu putea sa vada vreo imagine, pe oricare dintre posturile internationale de stiri, pentru ca cenzura intr-o tara ex-comunista, desprinsa din blocul fostei Uniuni Sovietice in 1991, evolueaza la cote mai mult sau mai putin originale. In interiorul tarii se deapana, in presa si la posturile de televiziune, doar refrenul bunastarii nationale: productia remarcabila de bumbac (fapt nu tocmai fals, stiut fiind ca, pe langa semnificative zacaminte de gaz si titei, tarile central-asiatice sunt mari producatoare de bumbac), performantele sportive ale uzbecilor, dar nu la Jocurile Olimpice 2004, ci la Universiada 2004, competitia de vara nationala, sarbatorita cu surle si trambite intre Taskent si Samarkand.
Problema este in alta parte: in plina era postmoderna, uzbecii au realizat ca, dupa impartirea frontierelor si identitatilor nationale, dupa rastalmacirea lor in spatiul eurasiatic, pret de vreo doua secole, nici o epopee, fie si in forma prescurtata, nu le mai ramasese pentru a-si intemeia identitatea. Construirea unei indentitati nationale le da de furca atat autorilor de manuale de istorie, cat si acelor constiinte lucide pentru care intarzierea cu mai bine de un secol, fata de vechea Europa, a acestei problematici constituie un fapt inedit inca.
Intregul carusel de miscari ale unei puberale independente se aduna sub privirea sfatoasa a alesului poporului, presedintele republicii independente, a carui imagine se afla peste tot. Afise care nu amintesc de campaniile electorale, pentru ca in Uzbekistan nu exista decat un partid, iar altele, de vor fi existat, au luat deocamdata calea exilului. Ca si inteligentele. Faptul este cu atat mai remarcabil cu cat sovietizarea se asternuse aici peste un sistem administrativ si economic deplin oriental, de tipul emirat si khanat. Presedintele aspira la formula cea mai recenta a imortalizarii - afisul sau posterul public care il infatiseaza intre copii de diferite varste, premiantii etniilor majoritare (rusa si uzbeca), siliti sa-si inaripeze zambete de fericire printre panglici purtate de porumbei. E o glorie decantata din valorile autohtone (pe alocuri, cu ingrediente... americane, Statuia Libertatii bunaoara). Si daca oboseste chiar el sa zaboveasca cvasi-etern pe atatea ziduri, presedintele isi poate lasa doar slovele, sloganuri scrise in uzbeca, limba nationala, si cu caractere latine, semnul sudarii statului de independenta. Vorbeste pentru popor, intelept si luminat al natiei, fara sa uite ca domneste peste o tara predominant musulmana, care poarta mostenirea uneia dintre epocile cele mai infloritoare ale Islamului, adica acel rezervor tot mai pasiv care alimenteaza azi atat de activ tesatura discursului oficial privind originea si continuitatea poporului uzbec. “Apa e dar de la Allah, dar gazul ar trebui prelucrat”, declara el sapiential. Iar atunci cand uita de Allah, dar nicicand de eternitatea faptului de a fi uzbec, el stie cu incapatanare ca Samarkandul a fost fondat la aceeasi data cu Roma. Este o stare care i-ar putea plasa in culisele comice ale altor “toamne de patriarhi” pe Ismail Karimov si confratii sai invecinati, Emomali Rachmanov sau Nursultan Nasarbajev. Mai putin comice insa, daca - bunaoara - ambasadorul Germaniei in Tadjikistan nu ar fi fost intampinat relativ recent de presedinte cu discursuri pompoase si ingenue declaratii potrivit carora tadjicii ar fi, azi, nici mai mult, nici mai putin, decat puri arieni. Si mai putin comice, chiar daca avertismentele din articolul mai sus amintit ar putea fi ignorate: “Miscarile islamice nu sunt necunoscute in Uzbekistan. Valea Ferghana, saraca si dens populata, este in mod particular receptiva la doctrinele politice islamice. Iar Miscarea Islamica din Uzbekistan, ai carei lideri cheie au fost capturati sau omorati, avea legaturi cu Al Qaeda si regimul taliban”.
Temerile mediatizate de presa internationala in august 2004 aveau sa se confirme. La nici un an, in mai 2005, saraca si nelinistitoare, Valea Ferghana se transforma intr-o vale a plangerii si o baie de sange - circa 1.000 de morti in urma represaliilor sangeroase. Scuza infatisata public pentru un macel nemediatizat, dar imposibil de ascuns, recita destul de prost refrenul “luptei impotriva terorismului”: ce-i drept, nici America, nici Europa nu au inregistrat pana acum un asemenea record in materie de sacrificare a teroristilor. Ce s-a intamplat si se intampla propriu-zis in Uzbekistan, in “atentatele” si “revoltele” de la Taskent si Buhara (martie 2004), de la Taskent (iulie 2004) sau cel mai recent de la Andijan, deocamdata numai presedintele, familia sa si eventual Allah stiu.

Intre Bucuresti si Buhara

De cum au sosit, gazdele banatene s-au mobilizat in asa fel incat sa-i faca pe uzbeci sa se simta cat mai “ca acasa”: vor dormi pe saltele, ca in Uzbekistan, desi sute in aceeasi incapere, iar mancarea va respecta normele culinare musulmane. Incetul cu incetul, ar putea descoperi ca pietele noastre de legume se aseamana cu bazarele uzbece, ar putea descoperi ca bacsis, cismea sau chiar dusman inseamna inca acelasi lucru si in romana, si in uzbeca.
Si, in fond, de ce nu s-ar simti uzbecii “ca acasa”? Cu atat mai mult cu cat, ceva vreme in urma, distanta dintre Buhara si Bucuresti parea infima, nu atat geografic, dar cu siguranta gratie unei idiosincrazii lingvistice. Pe la inceputul secolului XX un savant parsi, plecand din Bombay si trecand prin Bucuresti cu destinatia Budapesta, isi inchipuise ca Bucurestiul ar fi fost legendara cetate a nasterii unei printese asiatice, pe numele ei Lalla Rookh. Cetatea cu pricina se numise insa mereu Buhara, atat in realitate, cat si in piesa literara, purtand numele printesei, a scriitorului irlandez Thomas Moore, romantic apologet al zoroastrienilor. Preotul parsi se numea Jivanji Jamshedji Modi, iar inocenta confuzie ii fusese incredintata lui Eliade, intr-o epistola publicata deja.
Ceva mai inainte si venind tocmai dinspre un pol opus Bombay-ului, un calator francez in Tarile Romane, simtind deja praful Bucurestilor patrunzandu-i in nari, ar fi exclamat indragostit: “Boukouresti, me disais-je, Bucarest, Boukara, Boucarie!”. Aparent cu mult mai imaginar decat savantul parsi, anonimul francez calatorise cel putin in Balta Alba a lui Alecsandri, publicata la Paris, in 1854, sub titlul Le lac blanc (in l’Illustration). In fapt, doar aparent imaginar, caci in acelasi Paris, exilat ca, mai tarziu, Eliade “in urma unei alte ocupatii rusesti”, dupa cum adnota Culianu, Ion Heliade-Radulescu constata cu amaraciune “ca un francez din doi credea ca Budapesta sau Buhara era capitala Valahiei” (Ioan-Petru Culianu, Mircea Eliade, Polirom, 2004, p. 266).
Istoriografia teritoriilor autohtone si invecinate ne spune ca o cantitate semnificativa de monede (dirhemi arabi), batute langa Taskent pe la mijlocul veacului al X-lea, ar fi poposit in Campia Panoniei, de unde le-au dezgropat recent arheologii maghiari, iar detaliul s-a contopit in bogata cronica a marilor migratii redactata la noi de Victor Spinei (Marile migratii din estul si sud-estul Europei in secolele IX-XIII, Iasi, Institutul European, 1999). Trecusera cu siguranta prin Buhara, ca orice cale comerciala posibila la acea vreme doar pe Drumul Matasii. Pe cand monedele vascularizau spatiul dintre Buhara si vecinatatile a ce avea sa se numeasca Budapesta, locul Bucurestilor de azi, desi atestat ca nod comercial, mai astepta inca bucuria pastorala a intemeierii ca cetate. S-a intamplat acest lucru ceva mai tarziu, in vremea lui Tepes (1459), la destul timp dupa ce armatele lui Tamerlan amenintasera zona Marii Negre. Veneau atunci dupa ce emirul calcase Indiile, unde se intronase imparat la Delhi (1399), luand ce putea lua si lasand in urma stepa distrugerilor (desi se spunea ca ar fi fost un ins relativ cultivat, indragostit de arta si literatura persane, el insusi fondator al uneia dintre cele mai rafinate forme de civilizatie islamica). Pornind spre vest, s-au oprit insa la Smirna si Ankara (1402), iar apoi succesorii lui Timur nu au depasit niciodata linia Derbentului.
Cu toate acestea, o harta expusa azi la intrarea mausoleului lui Tamerlan (Gur-e Amir - “mormantul emirului”), in centrul vechi al Samarkandului de azi, intinde vastitatea imperiului timurid intre doua generoase extreme: la est New Delhi, iar la vest nimeni altul decat Bucuresti, grafiat Buxarest (Buharest). E poate doar cartografia unei ideologii mult mai recente, aceea care cantase vreme de jumatate de secol binefacerea statelor satelit in jurul mult mai recentului imperiu, evocat azi ca prescurtare ce-i da numele unei salbaticiuni URS(S). De la Bucuresti pana la Buhara si chiar mai departe in India, secera si ciocanul nivelasera istoria. O ideologie de care actuala republica independenta a Uzbekistanului nu s-a desprins intru totul.
Dupa sase luni, cei mai bine de 400 de uzbeci gazduiti la Timisoara si Buzias vor fi obligati sa accepte ca Romania nu poate fi un “acasa”. Potrivit conventiilor oficiale, vor migra si mai catre vest. De la Amsterdam, Copenhaga, Montreal sau Toronto isi vor aminti insa cu siguranta de Romania, poate nu pentru cismelele, gradinile sau ospitalitatea, exploziva, dar si perisabila vreme de atatea luni, dar macar ca de acea tara a carei capitala este Bucuresti, Bucarest, Bucharest, Bukarest, Buharest sau... Buhara?!