Despre reeducarea de la Piteşti cu documentele pe masă

CNSAS a digitalizat și publicat integral pe site-ul propriu documentele privind fenomenul reeducării de la Pitești. Teribilul experiment al Securității pus la cale în spațiul penitenciar la începutul regimului comunist este mai mult discutat decât cunoscut. Cercetătorii și toți cei interesați pot parcurge acum cele peste 14.000 de pagini care descriu anchetele și torturile de la Pitești, căpătând direct de la sursă o imagine a patologiei totalitare.

Început în septembrie 1949, experimentul de la Piteşti a fost precedat de an­te­ce­den­tele de la penitenciarele Suceava şi Târ­g­şor, unde s-a folosit pentru prima oară ter­menul de „reeducare“, intenţionându-se convertirea ideologică la noile co­man­da­mente ale puterii comuniste. Legate, la în­ceput, inextricabil de anchetă, de des­co­pe­rirea suspecţilor încă nearestaţi, con­ver­ti­rile, finalizate printr-o declaraţie de de­so­lidarizare, şi-au schimbat mai târziu re­cu­zita şi miza. Evenimentele de la Suceava do­­vediseră că multe dintre „de­so­li­da­ri­zări“ puteau fi formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „ele­men­tele“ cele mai active, recalcitrante şi in­tra­tabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a de­cis transferarea acestora la Piteşti şi de­bu­tul unei formule de „reabilitare pe baze noi“. Primele grupuri de studenţi deţinuţi au fost transferate la Piteşti pe 4 februarie 1949.

Reeducarea de la Piteşti a fost strâns le­ga­tă de evoluţia unităţii de contrainformaţii din penitenciar, numită iniţial „Biroul Ope­rativ“ (martie 1949) şi ulterior Serviciul Ins­pecţii (mai 1950). Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a stra­tegiilor informativ-operative, în me­diu controlat, având ca principale mize de­structurarea conştiinţelor şi obţinerea in­formaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile in­formativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin prac­ti­ca recrutărilor şi a culegerii de in­for­ma­ţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Al. Ni­colschi (subdirector general în DGSP), Ma­rin Jianu (ministru adjunct al MAI), Gheor­ghe Pintilie (şeful DGSP), Iosif Nemeş (pri­mul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt. col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Co­man Stoilescu), colonelul Mişu Dul­ghe­ru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Ga­vril Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii In­terne).

Trebuie precizat, însă, că activitatea in­for­mativă a deţinuţilor n-a fost decât un pre­text şi instrument al disciplinării con­ştiin­ţelor, neavând o valoare operativă care să justifice amploarea cruzimilor, la fel cum educarea „marxistă“ n-a avut, prin ea în­săşi, nicio miză. Totuşi, asta nu a îm­pie­di­cat organele Securităţii să folosească „in­formaţiile“ culese de la deţinuţi în varii con­texte de anchetă.

Organizarea reeducării a fost puternic mar­cată de improvizaţie şi dezordine, vizi­bilă nu doar din cartarea intenţiilor sub care a stat întreg experimentul, ci şi din func­ţionarea însăşi a unităţii de con­tra­in­formaţii, aflată la confluenţa nedecisă din­tre autoritatea directorului penitenciarului (deci a DGPM) şi Securitate. Abia în vara lui 1950 (la mai bine de 10 luni de la de­bu­tul operaţiunilor), Tudor Sepeanu, aflat în inspecţie la Piteşti, i-a comunicat direc­to­rului penitenciarului, Alexandru Du­mi­tres­cu, să nu se mai implice în munca de re­educare, sarcina fiind preluată integral de slt. Mircea Mihai (şeful Biroului Inspecţii). Nu au existat directive clare, direcţii de ac­ţiune sau planuri de măsuri care să vizeze, în ansamblu, operaţiunea derulată la Pi­teşti şi, ulterior, extensiile ei din celelalte penitenciare.

Tartorul Țurcanu

Eugen Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideo­lo­gice, fost membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, o organizaţie de comunizare a vieţii studenţeşti, primit în Partidul Comunist, cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava, devine la Piteşti un actor central. În iulie 1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din pe­ni­tenciar îl aleg ca principal pion în ope­ra­ţiunea ce urma să fie declanşată. În faţa pro­blemei simulării, a falselor aderenţe, a tacticii „banditeşti“ prin care deţinuţii mas­cau convertirea la noua ideologie, păs­trân­du-şi priorităţile simbolice şi politice in­tacte, Ţurcanu a găsit o rezolvare fără fi­su­ră. Singura cale sigură, în faţa căreia si­mu­larea putea fi fructificată (fabularea era in­tens uzitată şi apreciată) sau folosită pen­tru amplificarea blamului era folosirea bă­tăii şi torturii. În faţa torturii nu există si­mulare eficace.

„A sparge unitatea legionară“, odată cu ca­re realizare „deţinuţii dezbinaţi se vor de­masca reciproc“, a constituit miza ac­ţiunii ofiţerilor Biroului Inspecţii. Apa­ren­tul eufemism („a sparge“) ascunde, în fapt, intenţii deloc sofisticate. Se pare că ide­ea i-ar fi aparţinut lui Iosif Nemeş, co­municată celor de la Piteşti cu ocazia unei inspecţii din noiembrie 1949. Tot el este cel care a autorizat folosirea bătăii pentru obţinerea demascărilor.

Scopul torturilor, al bătăilor, al umilirii sim­bolice etc. a fost – în primă instanţă – ob­­ţinerea demascărilor. Realizarea lor nu ga­­ranta, însă, oprirea cruzimilor, cel im­pli­cat putând fi oricând subiectul vio­len­ţe­lor. N-a existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea fi­zi­că a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cru­zimii.

La sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin transferul tu­turor deţinuţilor implicaţi la Penitenciarul Gherla.

Au existat mai multe încercări de „ex­por­tare“ a metodelor destructurante puse în practică la Piteşti. Folosindu-se pretextul obţinerii de informaţii, primii deţinuţi „re­educaţi“ de la Piteşti sunt transferaţi la Pe­nitenciarul Braşov (martie-februarie 1951). Urmează, cum s-a amintit anterior, mo­men­tul Gherla, cea mai importantă etapă post-Piteşti (iunie 1950-decembrie 1951), marcată de acelaşi tip de măsuri brutale. Una dintre diferenţele importante în­cer­ca­te aici provenea din faptul că ofiţerii Se­cu­rităţii învăţaseră din propriile greşeli. La Gherla s-a dorit ca sarcinile directorului pe­nitenciarului (DGPCM) să nu se su­pra­pu­nă cu cele ale ofiţerilor de Securitate (Bi­roul Inspecţii). Exigenţa unei mai bune conspirativităţi l-a determinat pe Sepeanu să ordone, totodată, transmiterea prin cu­rier special a materialelor informative ob­ţinute, şi nu prin poşta militară, cum se obişnuise până atunci. Se pare, însă, că ne­ce­sitatea acestor precauţii n-a fost tot tim­pul resimţită cu putere. Aşa se face că ad­ministraţia penitenciarului a ştiut şi a par­ticipat şi aici la toată gama măsurilor in­formativ-operative, inclusiv la torturi, în ciuda unor iniţiale ezitări (episodul de­mi­terii directorului penitenciarului, Tiberiu Lazăr).

Un alt spaţiu carceral unde metodele pi­teş­tene au fost aplicate a fost Penitenciarul de la Tg. Ocna (ianuarie 1951). Absenţa unor reglementări clare privind regimul uni­tă­ţilor de contrainformaţii din pe­ni­ten­ciare (pentru intervalul 1949-1951) face ca res­ponsabilitatea aplicării măsurilor de­struc­turante să revină atât angajaţilor Se­cu­ri­tăţii, cât şi celor ai DGPCM.

Responsabilitățile

Întrebarea firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei din­tre Securitate şi PCR, iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al în­tre­prin­derii. Astfel, informaţiile despre de­ce­sele din penitenciare, irelevanţa in­for­ma­ţiilor culese de la deţinuţi în urma apli­că­rii măsurilor specifice, improvizaţia, cru­zi­mea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor detalii în presa occidentală etc. au contribuit la oprirea „experimentului“. O altă întrebare crucială se referă la res­pon­sabilitatea implicată de o atare operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită con­du­cerilor Ministerului de Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a di­rec­torilor penitenciarelor implicate, neomi­ţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi tor­ţionari deopotrivă.

Ceea ce face excepţională operaţiunea de­struc­turantă de la Piteşti este identitatea ideo­logică a victimelor. Nu e defel înt­âm­plător, constituind – în mod paradoxal – unul dintre ingredientele cruzimii, tre­cu­tul legionar al deţinuţilor implicaţi în tor­turi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o anumită cultură a violenţei, un sis­tem de ierarhizare strict, ritualizarea vie­ţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cul­tura conspirativităţii şi sectarismul au con­tribuit, toate, la coregrafia ororilor din ce­lulele Piteştiului. Rafinamentul, regia mi­nu­ţioasă a momentelor torturii, dex­te­ri­ta­tea şi imaginarea multiplelor „scenete“ ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor im­plicaţi activ în reeducare.

Principalele surse arhivistice care car­to­grafiază fenomenul Piteşti şi extensiile sa­le sunt reprezentate, pe de o parte, de do­sarul fond Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lo­tu­lui Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul fond Penal nr. 1.126, compus din 10 volume, re­pre­zen­tând procesul lui Tudor Sepeanu şi al ce­lorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957). Ambele unităţi ar­hi­vis­ti­ce, precum şi dosarele personale ale ac­to­ri­lor implicaţi (deţinuţi sau ofiţeri) se gă­sesc în arhiva CNSAS și au fost acum di­gi­ta­lizate și postate integral pe site-ul ins^­ti­tuţiei (www.cnsas.ro).

Niciunul din aceste fonduri nu poate fi ci­tit ca o descriere onestă a celor petrecute între zidurile Penitenciarului Piteşti. Atât gri­la falsificatoare vizibilă în scenariul her­meneutic pus la lucru în procesul actorilor reeducării, care acredita ideea complotului legionar (simist) şi deculpabilizarea or­ga­ne­lor represive, cât şi decupajul operat în procesul „cadrelor“ nu sunt în măsură să contribuie la clarificarea exploziei de vio­lenţă din Penitenciarul Piteşti. Cer­ce­tă­to­rul trebuie să parcurgă cu discernământ şi precauţie „concluziile“ celor două an­che­te, fiind mai curând atent la suita factuală şi recuzita cruzimii.

CITIȚI ȘI

• Cum a început Securitatea să vândă oameni (II)
• Cum a început Securitatea să vândă oameni (I)