De același autor
Departe de-a învesti funcția prezidențială cu anvergura unui om – care să fie și să impună un model succesorilor săi –, actualul președinte a transformat-o, chiar în timpul mandatului, într-o sinecură sau o „pensie specială” despre care orice șmecheraș al politicii noastre ajunge să creadă că „i se cuvine”. Menirea unui președinte (la fel ca aceea a unui director) nu e aceea de-a face gestiunea treburilor curente – căci pentru asta are guvern (respectiv, consiliu de administrație) –, ci aceea de-a imprima o direcție instituției pe care o conduce. În cazul președintelui, această direcție nu e doar instituțională, ci și națională. Se poate spune că, de când suntem membri ai Uniunii Europene, direcția aceasta e fixată și rolul președintelui ține mai mult de reprezentarea externă și de medierile interne. Într-o anumită măsură, e adevărat, dar – pe de altă parte – ritmul înaintării în direcția comună, distribuirea accentelor care să ne permită adecvarea optimă la traseul comun și, mai mult decât orice, mobilizarea speranței colective rămân prerogative ale celei mai înalte funcții din stat. Cel care-o ocupă azi le-a ignorat suveran. În fapt, după lunga absență a lui Klaus Iohannis, am ajuns în bizara situație ca nici măcar să nu mai știm ce-ar trebui să fie și să facă un președinte. De aceea au ajuns să concureze pentru scaunul lui personaje incredibile, care altădată ar fi alcătuit o galerie a rataților în politică. Să le luăm pe rând.
Marcel Ciolacu e exemplul tipic al politicianului de provincie ajuns în Capitală; al marginalului care a ocupat centrul. Omul nu gândește la scara țării, ci – cel mult – a statului, cu privire la care are o viziune patrimonială. Statul e o multitudine de funcții pe care le ocupă o încrengătură de vasali și de rudenii care ridică tributul de la popor și-l trimit la vârf, reținându-și partea lor. Probabil, în lumea domnului Ciolacu așa se conduce un județ de provincie. Și dacă merge la sută, merge și la mie. Încotro și cum s-o apuce țara? Președintele PSD-ului n-are nicio idee și, când încearcă să spună ceva, fie cade în platitudinea lui „bine-ar fi să fie bine”, fie alunecă în excesul de bățoșenie al „drumului propriu” și al „neatârnării”. E limpede că omul, în ciuda înaltei funcții pe care-o exercită de un an și jumătate, nu are nici viziunea și nici înțelegerea lucrurilor care constituie agenda unui șef de stat. Pentru dânsul, politica e o afacere de „înțelegeri între băieți”, de bișnițăreală în care mai dai și mai lași, ameninți, dar oferi și o ieșire „onorabilă”, „te descurci” și „te dai mare”. Domnul Ciolacu are și un fond de voluntarism care, dacă ajunge în capul statului, se poate dovedi primejdios, căci – îmbătat de succes – va fi tentat să schimbe totul după chipul și înfățișarea sa. Și, dacă Klaus Iohannis lasă în urmă gol, după Marcel Ciolacu ne-am putea trezi în fruntea Statului cu un soi de consiliu județean alcătuit din clone ale lui Paul Stănescu, Marian Neacșu și – cel mai luminat dintre ei – Sorin Grindeanu. Că tot suntem atât de obsedați de „suveranitate”, asta ar însemna, la scară internațională, căderea în irelevanță. Dar la cea națională ar fi împlinirea visului dintotdeauna al PSD-ului: recuplarea la „tradiție” prin întoarcerea în feudalism.
Nicolae Ciucă, după înțeleapta vorbă a poetului: „Era (ceva) pe când nu s-a văzut / azi îl vedem și nu e”. Omul e făcut doar din lucruri care nu stau împreună: general căzut în bonomie, erou de care n-a auzit nimeni, doctor în „științe militare” ce abia îngaimă câteva cuvinte, politician fără nicio politică, pensionar (special) ce scrie amintiri din copilărie. Nici ca șef al Marelui Stat-Major, nici ca ministru al Apărării, nici ca președinte al PNL, nici ca prim-ministru, personajul nu s-a ilustrat prin nimic. Greu să-i treci altceva la activ decât „stabilitatea”, adică faptul că a stat pe funcție de când a fost numit până când a fost revocat de superiori. Dacă Ciolacu are ceva de mic mafioso imers în marile păcate ale PSD-ului, Ciucă pare a fi o imagine a expandării vidului. Omul nu are nici măcar poză marțială, la PNL pare că stă-n picioare doar pentru că e tras în sus de la Cotroceni și e proptit, pe pământ, de Lucian Bode și de Rareș Bogdan. A-l alege revine la un singur lucru: a ne întreba, vreme de cinci ani, cine conduce, de fapt, România. Și a descoperi că, în comparație cu el, Klaus Iohannis chiar are statură de „lider”. E un misterium tremendum felul în care cel mai vechi partid al României a acceptat în fruntea sa o asemenea arătare și, mai mult, o împinge spre funcția supremă în stat. Dac-ar fi să judecăm lucid, acest lucru nu poate însemna decât că marele partid s-a autodesființat (încă o dată după 1947 și, de astă dată, cu repetiție, la congresele din 2021 și 2022) și că sigla lui purtată de domnii Ciucă, Bode și Rareș Bogdan înseamnă tot atât de mult ca aceea a PNȚ-CD-ului arborată de domnul Pavelescu. Sau costumele de cavaleri ale variilor ordine în care se-mpopoțona celebrul domn Secureanu.
Mircea Geoană e un revenant, cum spun francezii, un spectru ce bântuie politica noastră. Dânsul pare a fi varianta perenă a ceea ce a fost o vreme Dacian Cioloș: omul care e mereu „la conducere”, în diverse funcții, în toate formatele, „ca românul imparțial” și care urcă mereu, împins de vântul istoriei. Deși, onest vorbind, nimeni n-ar putea spune care-i sunt calitățile. Spre deosebire de Ciucă și de Ciolacu, cărora li se-mpleticește limba-n gură, domnul Geoană are o logoree pletorică, deși nu spune nimic. Dânsul pare atent, lasă să se-nțeleagă că e inițiat în arcana imperii, are răspunsuri pentru orice (chiar dacă toate seamănă între ele) și vrea să inspire un soi de autoritate a cunoscătorului care plutește deasupra lumii muritorilor obișnuiți, fără a cunoaște nimic din ea. Mircea Geoană e PSD-ul de Capitală, ieșit din nomenklatura „de Partid și de Stat” și convins – la fel ca și comuniștii pe vremea lui – că el e „stegarul viitorului”. La fel ca alte odrasle ale „nobilimii roșii” – ca, de pildă, Adrian Năstase –, și domnul Geoană a făcut ceva școală, vorbește limbi străine, poate purta o conversație pe holurile unei instituții serioase, pe scurt, ar fi fost un bun perestroikist, dacă prindea acele timpuri și dacă-l împingea Partidul în față. Acum, cu tot limbajul și funcțiile invocate de dânsul, pare mai curând defazat. Avantajul său îl constituie faptul că – lăsați în urmă de beneficiile integrării – mulți compatrioți ai noștri sunt și ei defazați și au alunecat într-o nostalgie ce pare a se trata cu un amestec de ajutoare sociale propuse de Marcel Ciolacu și de eticheta capitalisto-tovărășească marca Mircea Geoană.
George Simion e haiducul care se visează domnitor. Anunță cu surle și trâmbițe că va lua de la străini și va împărți la simpatrioți, că va lua de la bogați și va da la săraci, că boierii cei vechi sunt vânzători de neam și hoți de moșie și, ca atare, trebuie ridicată o nouă clasă boierească (ce abia așteaptă să se căpătuiască și ea), iar „omul și pogonul” se traduce, mai nou, prin apartamente „la prețuri de producător”. Domnul Simion (la fel ca doamna Lasconi și domnul Geoană) nu dispune de fabrica de voturi a primăriilor rurale și a deconcentratelor – care se împart „frățește” între PSD și PNL –, așa că e în situația de-a supralicita. Și, cum „visul european” s-a banalizat de când avem supermarketuri în fiecare cartier și un zbor extern e mai ieftin ca unul intern, șeful AUR-ului a descoperit „patriotismul” ca panaceu pentru cei care nu-și permit decât reducerile de la retaileri și nu zboară nicăieri. „Vom fi iarăși ce-am fost (când?!) și mai mult decât atât” – cum proclama Vadim. Finalmente, domnul Simion e un soi de fotbalist din liga a III-a, angajat ca strungar-rabotor, care se visează Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu era ăla mic și nervos, care bătea din călcâie și le-o trântea străinilor (mai puțin lui Gaddafi, lui Mobutu și lui Kim-Ir-Sen) cu „independența și suveranitatea”. Și era convins că tot așa i-o spusese și Mihai Viteazul, ținându-l de barbă, Sultanului și Decebal, luându-l de perciuni, lui Traian. Și George Simion se vede spunându-i-o de la obraz lui Emmanuel Macron sau lui Olaf Scholz, marii „coloniști” ai zilelor noastre. Lui Putin nu i-ar spune nimic, că n-ar avea de ce, rusul fiind și el cu „independența și suveranitatea” (desigur, în varianta de la Kremlin).
Doamna Lasconi, în fine, pare a perpetua una dintre trăsăturile adolescentine ale fetelor: incapacitatea de a-și asuma vârsta pe care o au. Dânsa când e tânără și dinamică, când e „mamițică” tradiționalistă și sfătoasă. Impresia pe care o lasă e aceea că i-a abandonat pe intelectualii indeciși (care, după ce s-au ars cu vechiul USR și cu progeniturile lui, acum predică abstinența electorală), că nu forțează ușa cârciumilor masculine din periferiile urbane și din rural (arondate marilor partide), ci se adresează „celeilalte jumătăți”, respectiv femeilor d’un certain âge care-și vor familia „la casa lor”, adunată duminica – după slujbă - în jurul oalei cu sarmale. Un ideal domestic ce întâlnește și prosperitatea à la Henric al IV-lea, și „valorile tradiționale”, și idealurile ecologice. Adică, o formă de catch all într-un bazin pe care societatea noastră, încă patriarhală, tinde să-l ignore. Greu de spus dacă doamna Lasconi va reuși să răzbată prin coconul de iluzii năruite, de amărăciune și de povară (a muncii și – adesea – a singurătății) care învăluie electoratul feminin mediu din România profundă. Un lucru e cert: acest discurs a rupt-o complet cu temele de început ale partidului pe care-l conduce astăzi primărița Câmpulungului. În locul accelerării modernizării avem mai curând un tradiționalism mai puțin fals decât acela al PSD-ului și al PNL-ului și mai puțin crispat decât cel al AUR-ului.
În fapt, toți candidații noștri par a avea un singur proiect: acela al refacerii unei modernități mai blânde, fără atâția emigrați (și, mai nou, imigranți), cu mai multe mici întreprinderi locale, cu reabilitarea infrastructurii și cu optimizarea serviciilor. Și al revenirii la un trecut „glorios” și la o „identitate tare”, branduită cu diverse produse autohtone. Dacă ne uităm în urmă, la ce ne doream în 1996 sau în 2004, ori chiar în 2014, pare mai curând foarte modest. Poate că în ultimii 10 ani ne-am pierdut marile speranțe sau – cine știe? – căutăm acele lucruri, mici și fezabile, a căror schimbare e-n puterea noastră. Și poate c-ar fi, dacă s-ar găsi cineva care să adune și să canalizeze energia tuturor în anii ce vin. Dar niciunul dintre cei de mai sus nu pare a fi în stare s-o facă.
