De același autor
Imaginați-vă următorul episod: un Crin Antonescu președinte, care ar trebui să numească prim-ministrul. Oare pe cine ar alege? Pe Marcel Ciolacu? Să fim serioși! Ciolacu este „omul fără calități”, iar Crin Antonescu nu stă să se-mpiedice în scrupule de recunoștință. Mai mult ca sigur că „alesul” ar fi partenerul lui din vremurile bune, recent revenit și el pe scena mare: Victor Ponta. Și ne-am trezi – în vara lui 2025 – cu formula din 2012 (să mai spună cineva că 13 nu-i semn de nenorocire!). Și, uite-așa, viitorul nostru ar fi trecutul. Adică, exact ceea ce suveraniștii își doresc, dar nu pot. Președintele „liberal” ar putea. Care ar fi deosebirea dintre el și George Simion sau Călin Georgescu? Ce alternativă avem de votat?
Liberalii și social-democrații își spun „proeuropeni” pur și simplu pentru că ceilalți au monopolizat „suveranismul” și „tradiționalismul”. În fapt, probabil că 80% dintre ei gândesc exact ca aceia care umplu sălile lui Dan Puric și se uită, a suta oară, la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nu știu dacă e vorba de naționalism în aceste cazuri. Cred că e ceva ce ține, mai curând, de o mentalitate de pur consumatori: Occidentul e doar un magazin din care luăm diverse pe care le ducem și le aglomerăm acasă la noi. Căci totul se petrece acasă la noi, chiar dacă ne „delocalizăm” casa prin străinătățuri. Felul în care Occidentul produce bunăstarea după care râvnim ne scapă și, în fapt, nu ne prea interesează, căci „știm noi”: capitaliștii sunt colonialiști, jefuitori și escroci. Din păcate, încă de la începuturile modernității noastre s-a manifestat acest complex de inferioritate față de Apus, care izbucnește adesea ca unul de superioritate: „Da, ăia sunt cu banii (făcuți știm-noi-cum) și cu tehnica (bazată pe furtul de creiere), noi avem «valori», «spiritualitate»...”. Reacțiile de tipul acesta sunt la fel de bine distribuite și la „suveraniști”, și la „proeuropeni”.
Problema liberalilor e aceea că au ajuns prizonierii propriului succes de moment. Faptul de-a fi fost mereu la guvernare – aproape ca PSD-ul – are ca prim efect impresia că nu (mai) pot să nu fie la guvernare. Guvernarea, în esența ei, e un mecanism de distribuire a fondurilor – din buget și europene – către clientela de partid. Acest mecanism e singurul lucru care stabilizează partidele la noi. În afara lui, oamenii „se reorientează” către alte surse de distribuire a banului. Așa se explică traseismul de masă în politica noastră. Doctrina, ideile, programele? Greu de spus dacă vreunul dintre vicepreședinții partidului ar putea spune mai mult de două propoziții – la fel de generale ca acelea rostite de reprezentanții oricărui alt partid – despre acestea. În fapt, puterea asta înseamnă: a fi la sursa banului public, a-l folosi cu larghețe și a-l distribui cui vrei. În felul acesta, un partid e o funcție dependentă de bani. Banul public e cel mai bun dintre toți, dat fiind că, mai înainte de toate, e nelimitat (cu faimoasele credite externe) și – în al doilea rând – nu trebuie să dai seamă nimănui de felul în care e folosit. Toate „mecanismele de verificare” interne – Curtea de Conturi, Banca Națională, Curtea Constituțională – sunt alcătuite din personal numit politic, care nu-și va primejdui salariile și pensiile ca să semnaleze nereguli care nu e clar pe cine interesează.
Firește, și liberalii, și social-democrații și-ar fi dorit să conducă singuri și să țină doar în mâna lor „rotativa” de la moara banului public. S-a văzut că nu se poate; la fel ca-n alte părți, am trecut și noi de la Parlamentul cu două mari forțe politice (PSD-ul și Convenția Democratică) la cel cu trei (căci au apărut și „suveraniștii”). Așa că, la ora actuală, orice guvernare monocoloră e, dacă nu imposibilă, atunci în mod cert instabilă. De unde guvernele de coaliție și – după 2019 – cele „de largă coaliție”. Efectul acesteia l-a reprezentat simbioza perfectă dintre „structurile de conducere” ale celor două partide. E greu, azi, pentru un cetățean care urmărește doar declarații ale unui om politic sau ale altuia să-și dea seama cărui partid îi aparține. După trei ani de partaj al puterii avem, în fapt, un singur partid cu două camere: una „decizională”, care e PSD-ul, și alta consultativă, care e PNL-ul. Aici ne aflăm în 2025. Dacă liberalii ar fi dorit să facă cu adevărat politică, ar fi ieșit de la guvernare în decembrie 2024 și și-ar fi asigurat poate nu șase luni, ci câțiva ani de reconstrucție a partidului (inevitabil, părăsit de mulți în acest timp) și – la orice alegeri viitoare – s-ar fi putut prezenta ca alternativa la guvernele păstorite de Marcel Ciolacu. Așa, sunt legați de acesta și, oricine ce ar spune, omul fără bacalaureat e cel care le determină reacțiile.
Nominalizarea lui Crin Antonescu a fost capcana perfectă care se închide asupra Partidului Național Liberal. „E de-al vostru” – le va fi spus premierul – „uite, nu propunem pe nimeni de la noi, ci pe cineva (și nu chiar pe oricine, ci un fost președinte al partidului) de la liberali”. Cum spunea un celebru personaj, încarnat de un și mai cunoscut actor: „o ofertă de nerefuzat”. După ce Ciolacu și-a aruncat asul pe masă, n-a mai fost nicio „discuție în Coaliție”. Ce-ar mai fi fost de discutat?! Problema e aceea că, în această configurație, Crin Antonescu datorează totul PSD-ului care, practic, l-a impus „partenerilor de guvernare”. Drept pentru care, dacă va fi ales, către „marele partid” se cuvine să rămână îndatorat. Nu neapărat către actualul prim-ministru, ci către Partid, căci oamenii sunt schimbători, în vreme ce avantajele pe scara ierarhică sunt eterne. Și PNL-ul? Să se mulțumească că a dat președintele și, eventual, să rămână cu funcția (mai curând onorifică) de președinte al Senatului. Aparent, liberalilor li s-a dat cea mai mare carte; în fapt, au fost scoși din joc cu un Joly Joker care, mai înainte de Iohannis, era PSD-ul din PNL.
În realitate, întrebarea care se pune față de Crin Antonescu e cine este el? Răspunsul ar fi un Călin Georgescu acceptabil și un Iohannis mai vorbăreț. Un președinte care nu va face nimic, doar clasicele fotografii, cărora li se vor adăuga perorații de anii ’90 care nu interesează pe nimeni (dar care vor face deliciul interpretărilor „maeștrilor” gazetăriei noastre), poate niște mofturi la adresa Bruxelles-ului, sfaturi cu privire la marea politică și, bineînțeles, întreținerea unei curți de sicofanți în contul „neamestecului în treburile interne” ale Guvernului. Un lucru e absolut cert: omul nu va tulbura apele și va vegeta la Cotroceni la fel ca în Senat sau – pe banii soției – la Bruxelles. Dar această stare de lucruri spune ceva despre politica noastră internă: ne-am întors, iarăși, la „republica aristocraticească”, cea în care domnul e uns de boieri și e ales tocmai ca să nu se amestece în treburile lor. Practic, puterea prezidențială e pe ducă. Evident, nimic nu interzice ca-n Crin să se trezească Antonescu și să pună el capăt partidelor politice. Numai că, după cum cunoaștem personajul, e puțin probabil.
Nu e greu de imaginat o Românie cu el președinte: ar fi exact ca aceea din ultimii doi ani. Un șef de stat absent, sau prezent doar prin discursuri irelevante, și o guvernare a PSD-ului cu miniștri de la PNL (atât de bine înșurubați încât, la orice seism, s-ar desprinde de partidul lor pentru a urma Guvernul). Va reveni Antonescu la „rotativă”? Greu de spus, dar cel mai probabil nu. Nu cred că-l agreează pe Bolojan și nici n-ar fi dispus să gireze măsuri de reformă care nu se știe unde vor duce. Mai bine cu PSD-ul. Și acesta, când instanțele internaționale vor pune piciorul în prag, va face „reformă”, dar ca-ntotdeauna: dând vina pe alții, victimizându-se, procedând cu încetinitorul, lovind – pervers (sub pretextul că-i apără) – în cei mai slabi. Până la urmă, tot PNL-ul se va reduce la cel mai docil reprezentant al său: Crin Antonescu. Ceilalți, fie vor dispărea, fie vor schimba barca. Evident, dacă va pierde Crin, indiferent cât de dur, vinovați – singurii vinovați – vor fi liberalii. Care vor și deconta (cu demisii) eșecul.
Greu de spus de ce-au acceptat liberalii toate acestea. Poate pentru că partidul lor nu mai e decât o ficțiune, care le permite câtorva dintre membrii lui accesul la banul public. Când nu vor mai avea acest acces, vor renunța la ficțiune fără să clipească. Poate unii înțeleg că PSD-ul are nevoie de ei pentru a întreține ficțiunea democrației sau, pur și simplu, pentru a avea la îndemână țapi ispășitori. Dar nu mai pot da înapoi. De când s-au legat la remorca social-democraților, istoria lor s-a încheiat. Trist și la fel de banal ca aceea din 1947. Acum nici nu se mai pot plânge c-ar fi persecutați. Că doar ei dau candidatul la Președinție!
