De același autor
Poate și acest lucru aparține timpului pe care-l trăim: anii – în ciuda lungimii lor convenționale – nu se mai aseamănă și, departe de-a fi omogeni, sunt marcați de rupturi ce par a evoca alte cronologii decât cele ale calendarului. Deși ne-o amintim din ce în ce mai greu, anul acesta a început – în siajul celor doi precedenți – cu izolarea impusă de pandemia de coronavirus. S-a întâmplat ca măsurile sanitare să fie suprimate (mai puțin în China) la câteva zile după izbucnirea războiului din Ucraina. Această suprapunere a evenimentelor a avut ca efect faptul că am basculat, brusc, dintr-o istorie într-alta, fără a mai avea răgazul să judecăm ce (ni) s-a întâmplat pe parcursul – și care sunt lecțiile – celui mai straniu episod al istoriei recente. Pandemia a dispărut la fel de fără de veste cum a apărut, media s-a concentrat pe războiul din Est și am rămas, cu toții, blocați în perplexitatea cu care am traversat – închiși în case – acest interval.
Antivaccinism și conspiraționism
\Și totuși, în cursul lui ne-a fost dat să descoperim ceva care, până acum, nu ne atrăsese atenția sau părea a sta sub semnul pitorescului. Am asistat, în ultimele decenii, la geneza și dezvoltarea diverselor teorii ale conspirației – a căror idee de bază e aceea că există o realitate la care statul (prin instituțiile sale) ne blochează accesul – legate de fenomenul Roswell, de asasinarea lui Kennedy, de Triunghiul Bermudelor, de Monstrul din Loch Ness etc. Toate erau locale: legate de un context și de un episod care putea fi circumscris în spațiu și timp. Conspiraționismul pandemic e primul cu adevărat global, căci e legat de un fenomen ce se petrece la scară mondială (explozia cazurilor de coronavirus), cu consecințe directe în viața oamenilor (izolarea) și având o dimensiune fizică pentru fiecare (vaccinarea). Conspirația – centrată pe „noile elite”, „Big Pharma” și „oculta mondială” care „închid” oamenii (izolându-i unii de alții) și-i marchează, în carnea lor, cu „tehnici de supraveghere”, dacă nu cu o „otravă” insidioasă (menită a „rezolva” problema „surplusului de populație”) – capătă nuanțe locale, în funcție de regiune (la noi, de pildă, fiind valorizată dimensiunea religioasă a interdicției adunărilor publice) și devine nu doar universală, ci și sincretică. Diversele aporturi locale îi adaugă varii aspecte, menite a da culoare unei „explicații totale” care dă o formă coerentă – la un nivel mai adânc decât cel politic – frustrărilor fiecăruia.
Mai mult ca sigur, în anii ce vin va trebui să compunem cu astfel de teorii ale conspirației, care – grație noilor media – vor avea o acoperire globală extrem de rapidă („infodemii”) și care, lucru esențial, vor pune și puterea politică, și oamenii de știință în defensivă. Dincolo de acest fenomen sunt trei lucruri de care, de asemenea, va trebui să ținem cont: mai înainte de toate, o din ce în ce mai acută neîncredere a indivizilor în stat (și în instituțiile sale). Într-o lume a „transparenței” – pe care o proclamă noile media – regulile instituționale par tot mai puțin mecanisme de funcționare a organismelor administrative și tot mai mult instanțe de cenzură a cetățeanului. Și acest lucru, în bună măsură datorită „personalizării” și „customizării” pe care le exaltă piața, dar pe care instituțiile – obișnuite cu cetățeni generici – nu sunt în stare să le asume. Media însăși a devenit din ce în ce mai mult – mai ales odată cu „liberalizarea” opiniilor în rețelele sociale – un spațiu al subversiunii, în care miza interpretării declarațiilor oficiale nu mai ține de ceea ce spun acestea, ci de ceea ce (se presupune) că ascund ele. Democratizarea informației, concurența platformelor media, cazuistica legislativă, dreptul la replică și ascensiunea avertizorilor de integritate fac ca nivelul de vârf al politicii, administrației, lumii mondene și al bogăției să fie mai expus ca niciodată. Firește că, la acest nivel, scandalurile, frauda și impostura sunt (cel puțin) la fel de numeroase ca în oricare alt strat al societății; atâta doar că – sub reflectorul mediatic – ele se văd ca sub lupă. Pe de altă parte, incertitudinile unei lumi în schimbare și polarizarea economică și socială fac ca disfuncționalitățile de la vârful puterii politice, de afaceri sau ale VIP-urilor să capete proporții grotești și, mai ales, să se agrege în scheme de influență care – în alt veac – țineau de literatura bulevardieră. Războiul Rece a deturnat conspirația către confruntarea spionilor din cele două mari „lagăre”; sfârșitul lui – în mod paradoxal – a plasat-o între cele două lumi: a celor care (grație poziției lor materiale sau publice) pot aproape orice și a celor care (lipsiți de atributele primilor și supuși eroziunii prosperității din primele două decenii ale noului mileniu) pot din ce în ce mai puțin.
Al doilea lucru care joacă un rol decisiv în proliferarea teoriilor conspirației ține – fără îndoială – de prăbușirea educației clasice din ultimele decade. Odată cu realizarea înregimentării întregii populații în structurile educative (ceea ce a presupus, între altele, generalizarea alfabetizării la cvasitotalitatea populației – cel puțin în Nordul dezvoltat), se mai petrec două fenomene greu anticipabile anterior: ascensiunea unor noi medii, democratice, de difuzare a informației (televiziunea și internetul) și dezvoltarea unei ideologii deconstructiviste, care pune în discuție și contestă „marile narațiuni” pe care își baza statul opera educativă. Acest deconstructivism e sincron cu „personalizarea” produselor comerciale și ideea lui fundamentală e aceea că orice interpretare e licită și fiecare e demnă de respect (deoarece poartă amprenta istoriei personale a celui care o face). Morala e aceea că e tot mai greu de identificat o perspectivă unitară asupra unui eveniment sau a altuia, în vreme ce proliferează un soi de „tribalism” în virtutea căruia se constituie geometrii variabile de interpretări bazate pe sentimentul solidarității „în bulă” și al radicalizării progresive a celor cu aceleași convingeri și pe refuzul celorlalte interpretări. Dacă modernitatea clasică valoriza cauzalitatea și explicația rațională, postmodernitatea deconstructivistă accentuează asemănarea (fie ea și superficială), asocierea liberă, producerea de „emoții” și, finalmente, asimptota finalului apocaliptic, cuplat cu happy-endul supraviețuirii aleșilor. Ce e straniu e faptul că un imaginar anume al religiozității milenariste – pe care, aparent, modernitatea îl marginalizase în ficțiuni– revine în forță pe scena publică.
Odată cu el găsim și un straniu anti-elitism de dreapta. În logica lui, „elitele” sunt tocmai „puterea ocultă” menită a impune reguli care – întotdeauna – îi avantajează pe cei care le edictează și îi discriminează pe ceilalți – oamenii comuni –, purtători ai common sense-ului. Lupta împotriva „narațiunii dominante” (impusă de „elitele mondiale” – de pildă „teoria coronavirusului primejdios” la scară mare, care impune izolarea și vaccinarea) are loc în numele „libertății de interpretare” și „de expresie” a fiecăruia pe care, pe de o parte, o valorizează statele democratice și cele post-totalitare, pe de alta o pun în centrul lor noile media care hipostaziază „comunicarea liberă”. Avem de-a face cu un soi de nou protestantism în care statul ia locul Bisericii, iar noile media pe cel al tiparului. „Libertatea de expresie” înseamnă, aici, faptul că toate narațiunile sunt libere și că singurul lor reglator îl constituie „piața” care – în fapt – e cea a rețelelor sociale. Statul nu mai e capabil mai întâi să ofere (deoarece divorțul dintre el și intelighenție se accentuează) și, mai apoi, să impună (căci – desconsiderând educația în favoarea economiei – s-a autolipsit de pârghiile de acțiune) o narațiune „civică”, unanim acceptată de corpul social. Simpla sa intenție de-a se pronunța asupra ceva se lovește de multiple ziduri de suspiciune.
În fine, al treilea nivel e, evident, cel al noilor media, virtuale, cu rețelele lor sociale și platformele de informații. Pentru că – așa cum bine a înțeles-o Marshall McLuhan – „media este mesajul”, toate s-au twitter-izat, reducând știrea la câteva rânduri (care pot fi teaser-ul unui articol mai lung, dar pe care-l deschide doar cine vrea). Morala e aceea că omul comun plutește, imediat ce-și deschide calculatorul/tableta/telefonul, într-un ocean de informații scurte – unele acompaniate de interpretări explicite, altele de sugestii de lectură – pe care, în virtutea raționalității ce-i e proprie, încearcă să le grupeze pe criterii care, adesea, îi sunt livrate fie de frustrările proprii, fie de variile teme subversive ce hrănesc bulele cu care se identifică. Poate că aceasta e adevărata formă a analfabetismului funcțional: știm citi, știm scrie (cu aproximațiile de rigoare), știm destule despre lucrurile care ne privesc (și în care – adesea – confruntarea voințelor e esențială), știm câte ceva (de obicei foarte general) și despre lucrurile care ne cad în față pe ecrane și le conectăm liber pe toate în scheme animiste (adică în care criteriul de bază e „ce vrea X”) sau conspiraționiste („e ceva în spate, dar nu știm noi”). Pe de alta vrem să știm și această voință cere mereu „dezvăluiri” peste „dezvăluiri” până la completa epuizare a înțelesului lucrurilor. Acesta e motivul pentru care, după expunerea principalelor teze conspiraționiste, problema cărora li se aplicaseră acestea își pierde cu totul interesul. Trebuie să se întâmple ceva în realitate pentru ca toate conspirațiile să se mute pe un alt suport și să cunoască mutația menită nu doar a le dezvolta, ci și a le multiplica.
În general, conspiraționiștii se înfățișează ca fiind tradiționaliști; în fapt, sunt niște postmoderniști radicali. Dubiul, subversiunea, deconstrucția tezelor autorității, conexiunile („rizomiale”) bazate pe asemănări și trimiteri latente sunt temele fundamentale ale „gândirii ‘68”, pe care ei pretind că o denunță vehement. Singurul lucru care le lipsește este umorul, cu distanța pe care acesta o face cu putință; conspiraționiștii sunt niște postmoderni încrâncenați.
Războiul din Ucraina
Războiul lui Putin – niciodată declarat ca atare (probabil pur și simplu pentru ca acela care l-a început să nu poată fi considerat, din punct de vedere formal, agresor, potrivit dreptului internațional) – a surprins aproape pe toată lumea. E neclar, aici, dacă ceea ce ne surprinde e războiul ca atare – o criză a violenței pentru care nu suntem niciodată pregătiți – sau faptul că Putin (despre ale cărui abilități de „mare jucător” în politica mondială s-a scris vreme de decenii) l-a declanșat. Un lucru e cert: războiul acesta – neașteptat și cu o derulare surprinzătoare (căci rezistența ucraineană e, și ea, un miracol care a luat lumea pe neașteptate) – seamănă foarte mult cu războaiele clasice și destul de puțin cu jocurile pe calculator care păreau a fi paradigma confruntărilor viitorului. Am văzut, la început, o desfășurare masivă de forțe care a înaintat – ca la carte – pe trei direcții – pentru a ocupa întreaga țară. Când au realizat că blitzkrieg-ul nu merge, rușii au trecut la formulele, iarăși bine cunoscute, ale „loviturilor de ciocan” (atacuri concentrate cu baraje de artilerie, vehicule blindate și valuri de infanterie) și ale asediului (cu bombardamentele – realizate de drone – ce lovesc în infrastructura adversarului).
E un lucru pe care îl știam bine încă de la Primul Război Mondial: victoria, în conflagrațiile recente, depinde – în primul rând – de cantitatea și de calitatea tehnicii de război pe care fiecare tabără o pune în joc. Iar această tehnică, la rândul ei, ridică două probleme: mai întâi pe aceea a faptului că ea e expresia concentrată a unei economii capabile să o susțină și – ca atare – orice război contemporan e un război al economiilor. Pe de altă parte, e evident că marea confruntare a economiilor statelor-continent depășește aria strictă a operațiunilor militare și, în varii forme, e una permanentă, care – ocazional – se poate încălzi până la conflagrație. În general, s-a considerat că economia e mai curând terenul păcii, al negocierii și al raționalizării și că economia actuală (globală) are meritul de a crea atâtea interdependențe încât niciun stat nu se poate retrage în autarhia pe care o impune confruntarea cu alte state (sau cu alianțe ale acestora). S-a dovedit că nu e așa: marile state sunt capabile să reziste – pe baza acumulărilor anterioare – unor perioade suficiente de izolare și, în egală măsură, prin ieșirea lor din sistemul economic mondial, sunt capabile să provoace unde de șoc care să le afecteze semnificativ adversarii.
Războiul din Ucraina seamănă foarte mult cu bătăliile Războiului Rece, în care o mare putere (în acest caz, Rusia) se luptă cu alta (coaliția SUA – Europa) prin interpuși (de astă dată, ucrainenii). Asta vrea să spună, în primul rând, faptul că Putin a revenit la ideologia „confruntării celor două blocuri” pur și simplu pentru a le da rușilor un principiu de coeziune în momentul în care pe de-o parte accentuarea dictaturii (mediocrităților), pe de alta stagnarea (dacă nu regresul) economic și social începeau să-și manifeste forța centrifugă. „Mobilizarea întregului popor” într-un război al „concepțiilor despre lume” e menită a epura corpul social de „trădători” și de „șovăielnici”, unind rușii „în jurul comandantului suprem” într-o „trezire națională”, sub semnul „demnității”, care s-ar traduce deopotrivă prin victorii militare și prin realizări economice. La fel ca în 1904–1905, avem de-a face cu doctrina „micului război victorios”, capabil să refacă prestigiul unui imperiu în derivă (mai ales autocratică). Și, tot ca în cazul Războiului Ruso–Japonez, vedem că mai nimic din planul inițial nu funcționează.
În mod paradoxal, tot ceea ce Putin a dorit să se întâmple în Rusia are loc exact de cealaltă parte a frontierei, în Ucraina. O țară care, până cu puțin timp în urmă, era cunoscută mai ales datorită corupției, raket-ului și traficului cu orice și în care neamurile păreau deopotrivă că se amestecă și se despart și-a descoperit peste noapte, odată cu curajul și rezistența, și identitatea proprie. Logica acestui război e aceea de a-i face conștienți pe ucraineni de ceea ce le e propriu și, implicit, de ceea ce-i deosebește de ruși. Această identitate (re)găsită e bumerangul care i se întoarce lui Putin, cel care – cu puțin înaintea războiului, afirma că, în fapt, ucrainenii nici nu există, ei fiind o variantă minoră a rușilor (de unde și mitul Malorossiei). Dar poate și mai stranie e poziționarea bisericilor și, mai ales a celei ruse. Aceasta a ales să „binecuvânteze” și să susțină războiul lui Putin, afirmându-se în felul acesta nu ca Biserică universală (cum fusese, la un moment dat, ambiția Patriarhiei ruse), ci ca biserică națională, legată iremediabil de statul rus și de conducerea acestuia. Celelalte biserici ortodoxe au identificat corect problema: filetismul, radicalizat în forme care depășesc cu mult ceea ce am văzut în fosta Iugoslavie. Pe măsură ce devine tot mai rusă, Biserica Ortodoxă Rusă e tot mai puțin ortodoxă (adică fidelă mesajului evanghelic).
Fiind războaie ale economiilor, războaiele contemporane sunt escaladări ale puterii de rezistență sau – cum se spune mai nou – de reziliență. Ne place sau nu, în acest proces de concentrare a voinței, a resurselor și a dinamicii industriale împotriva agresorului trebuie luată în calcul și dimensiunea emoțională. Și ea nu ține doar de intensificarea susținerii populare – în țările occidentale și în SUA – față de ajutorul dat Ucrainei în urma dezvăluirii unor episoade care cad sub incidența crimelor de război, ci și de oboseala, apatia și mutarea interesului cetățenilor vestici spre alte probleme decât cele „interne” ale lumii slave. Putin speculează intens – și pe toate canalele – această demobilizare a solidarității occidentale în favoarea ucrainenilor: de la șantajul cu blocarea exportului grânelor țării asediate la cel cu întreruperea furnizării de petrol și gaze (sau de alte materii prime) către Europa și de la încercarea de-a părea mai mare decât e (căutându-și orice aliați, oriunde în lume și – cum e cazul Sahelului – mai ales acolo unde pot pune probleme europenilor) până la reactualizarea unui „pacifism” similar celui din anii ’80 (din vremea desfășurării rachetelor cu rază medie și lungă în Europa). Problema e aceea că, cu rare excepții, mai peste tot în lume e la putere o generație care nu mai are memoria anilor Războiului Rece dinaintea lui Gorbaciov. Ca să nu mai vorbim de media (tot mai adolescentină) a utilizatorilor rețelelor sociale, ușor nu doar de amețit cu fake news-urile propagandei Kremlinului, ci și de sedus de sugestia păcii – și revenirii la business as usual – bazate pe „o mică cedare” într-un loc greu reperabil pe hartă de cei mai mulți. Dar nici acesta nu e un lucru nou: dintotdeauna, războaiele au fost și războaie psihologice.
Cel din Ucraina va continua și în 2023. Să sperăm că se va și încheia în acest an, limitând în felul acesta suferința celor de pe linia frontului, a ucrainenilor care îndură lipsuri greu imaginabile și chiar a rușilor, ajunși – a câta oară în istorie? – prizonieri într-o imensă țară înghețată ce vrea cu orice chip să se cheme imperiu. Lecțiile lui azi le vom învăța mâine. Să sperăm că în acest mâine nu vom uita nici povestea – adesea dureroasă – a lui ieri. Și că înțelepciunea memoriei va lăsa – la ceasul schimbării anilor – un loc și pentru bucuria darului ce ni se face în timpul nou în care pășim. //
