Ce ştim şi ce nu ştim

Se sfârşeşte cea mai lipsită de interes campanie electorală a României postdecembriste; în loc de conştiinţa schimbării prin vot, populaţia pare a fi apăsată de resemnarea în faţa unei fatalităţi inevitabile.

Acum ştim cu toţii că după 9 decembrie nu ne va fi mai bine, nu vor creşte nici sa­la­riile, nici pensiile, ci doar preţul com­bus­tibililor şi al alimentelor. Doar 500 de ro­mâni, aleşi, liber şi secret (dimpreună cu o parte dintre rudele lor – acestea nealese de nimeni), o vor duce bine. În cei patru ani de mandat se vor îmbogăţi fulgurant sau îşi vor creşte constant averile şi vor că­uta – atât cât le-o permit puterile şi min­tea – să realizeze „visul de aur“ al unei lumi ce doar a visat la o aristocraţie de care n-a avut parte: perpetuarea privilegiilor. Peste patru ani nu vom avea nici mai multe lo­curi de muncă, nici reţele de transport mai bune, nici un sistem de sănătate func­ţio­nal, nici o educaţie care să-şi facă treaba. Nu, nimic din toate acestea. Vom avea doar aceleaşi personaje, în aceleaşi funcţii (fără nicio opţiune doctrinară şi fără nicio cu­noaştere a problemelor de care se pre­su­pune că se ocupă), care se vor gratula sau înjura după cum le-o cer interesele de mo­ment, sub luminile rampei unei media ca­re trăieşte din scandalul pe care-l creează şi întreţine. Oameni de presă vor deveni po­liticieni, politicieni vor crea ziare şi te­leviziuni, cu toţii se vor îngrămădi (cre­ând o masă indistinctă şi compactă) la ba­nul public, cei ce-l vor apuca vor fi „oa­meni de succes“, ceilalţi vor ţipa că sunt „victime“. Din când în când, vom asista la descinderi ale DNA, la sesizări ale ANI, la înregistrări şi stenograme „scăpate“ „pe surse“ etc. Ştim toate acestea. Şi ar fi bine să ni le amintim nu doar în ziua votului, ci pe toată durata celor patru ani ce ur­mează. Da, aceştia sunt oamenii politici şi, da, de ei nu ne mai scapă nimeni şi ni­mic. Nu mai vin nici Europa, nici ame­ri­canii, nici dreapta, nici stânga, nici eroul providenţial, nici „bunul dictator“, nici tinerii, nici „valorile“ (naţionale, creştine, liberale etc.) să ne salveze. Suntem doar noi între noi. Şi cu asta va trebui să ne obiş­nuim. Nu are nici un rost să ne de­clarăm – peste patru luni sau patru ani – dezamăgiţi. Tot ceea ce e de ştiut ştim în­că de acum.

Scopul politicii este realizarea bi­ne­lui public, se spune. E frumos, dar e la fel de greu ca şi faptul de a-ţi iubi aproapele. Se poate foar­te bine să confundăm binele pen­tru ceilalţi cu binele pentru noi ori să ne iubim un singur fel de aproape (cel ce apar­ţine tribului nostru); la fel cum se poa­te ca binele pe care-l gândim noi să i se pară rău celuilalt ori ca acesta să nu ai­bă nevoie de iubirea noastră. Viaţa pu­blică nu s-a născut din entuziasme şi pasiuni co­lective, ci, literalmente, dintr-o ne­ce­sitate înţeleasă: dacă nu cădem de acord asupra unor lucruri elementare şi dacă nu veghem la respectarea acestui acord, atunci sfârşim în războiul tuturor împotriva tu­turor. Uităm adesea faptul că mo­der­ni­ta­tea descinde din două războaie: cel de 30 de ani şi cel civil englez. A mai fost apoi Re­voluţia Americană, cea Franceză (cu tot cu războaiele napoleoniene), primul şi al doi­lea război mondial. Din toate acestea s-a născut ideea de politică aşa cum o cu­noaştem azi. Să nu uităm acest lucru: mai curând decât a face binele, menirea ei e ace­ea de a limita răul. „Aleşii“ din par­la­mentele de azi nu sunt nimic altceva de­cât seniorii războiului de ieri. Un complex sistem de instituţii, elaborat pas cu pas timp de 400 de ani, transformă violenţa efectivă a conflictului ce-i opune în dez­batere şi deliberare. Iar a pune dezbaterea în centrul vieţii publice revine la a men­ţi­ne deschisă o supapă de eliberare a vio­lenţei ce mocneşte în orice comunitate.

Doar că mai e un lucru demn a fi ştiut: lăsaţi în voia lor, aleşii vor ajunge repede la dispute le­gate de împărţirea feudelor şi de reimpozitarea celor ce au ne­şansa de a se găsi pe domeniul lor; pentru a dezbate şi a delibera asupra altor lucruri – cele cu adevărat publice – e nevoie de pre­siunea întregii societăţi. Aspectul esen­ţial ţine de faptul că nu parlamentarii, ci oamenii comuni, cei care-i aleg, dau un con­ţinut reprezentării. Parlamentarii – ase­menea seniorilor feudali – vor fi întot­dea­una tentaţi să se reprezinte doar pe ei în­şişi. Dacă societatea vrea să fie repre­zen­tată, ea şi problemele ei, va trebui să-i obl­ige a o lua în considerare. Cum? Aceasta nu prea ştim. O cale e, neîndoielnic, me­dia, dar – din păcate – în cuprinsul aces­teia vocile se amestecă până la confuzie. Astfel că ne rămâne a găsi alte căi ale par­ticipării cetăţeanului comun la dezbaterea publică. Ceea ce înseamnă, între altele, a-l disloca pe om din reactivitatea sa (con­secinţă a nenumărate frustrări acumulate în tăcere şi încrâncenare) şi a-l face apt problematizării, dialogului şi respon­sa­bi­lităţii deliberării. Toate acestea presupun o muncă a fiecăruia cu sine însuşi şi – în egală măsură – presupun apariţia altui tip de educaţie, pe care şcoala actuală nu o înţelege şi pentru care nu e pregătită. Ce­ea ce ştim cu certitudine este faptul că clasa politică nu se va schimba de la sine niciodată; ea nu poate fi constrânsă să se schimbe decât de o societate convinsă de propria ei capacitate de schimbare. Aşa­dar, problema nu e „a lor“, ci a noastră, a fiecăruia dintre noi. Nu le vom putea re­proşa politicienilor că sunt hoţi, min­ci­noşi, cinici şi şmecheri, dacă noi nu sun­tem altfel decât ei. Şi nu ne vom putea des­coperi altfel decât ei, decât întâl­nin­du-ne („pre noi înşine şi unii pre alţii“) altfel. Asta trebuie să învăţăm. Celor care spun că e utopic ţin să le amintesc că exact aces­ta a fost – în anii ’70–’80 ai veacului tre­cut – proiectul disidenţei estice. Şi că, cel puţin în parte, a reuşit.

Mai ştim că, pentru omul zilei de azi, as­pectul decisiv al existenţei este cel eco­nomic. Poate e trist să spunem astfel, dar nu e mai puţin adevărat: azi binele public se exprimă, în cea mai mare măsură, în creş­terea PIB-ului. Ceea ce înseamnă, în­tre altele, faptul că politica şi economia se întâlnesc mult mai des decât ar fi de dorit şi că politica tinde adesea să se confunde cu administraţia. Or, între ele e o deo­se­bire fundamentală: administraţia se ocupă de gestiunea problemelor prezentului, în vreme ce politica decide asupra opţiunilor de urmat în viitor. Confuzia lor dă naştere acestui gen de absurd cotidian pe care sun­tem cu toţii obligaţi a-l îndura: faptul că ne este acordat ca un favor ceea ce, în fapt, ne e un drept şi, nu mai puţin, fap­tul că sunt acordate ca drepturi lucruri ce ţin de categoria favorurilor. O educaţie de­centă – în orice cătun al ţării – e un drept; un spor la pensie – oricărei categorii so­cio-profesionale – e un favor. Atât timp cât ne vom ignora drepturile, fugind după favoruri de circumstanţă, vom fi la dis­creţia tuturor demagogilor şi impos­to­rilor.

Menirea politicii nu e aceea de-a „ne da“, ci aceea de-a construi şi de-a menţine un climat în care fiecare îşi poate realiza maximal poten­ţialităţile. Dacă ne vom lăsa legănaţi de ilu­zia că „ni se va da“, atunci putem fi siguri că, de fapt, ni se va lua şi ceea ce avem. Me­nirea omului politic este aceea de-a ne pune în faţă opţiunile pe care le avem într-un context sau altul şi de-a ne în­cu­raja să gândim asupra şanselor lor. Aceas­ta înseamnă, implicit, ca noi înşine – dacă suntem conştienţi de interesul nostru şi decişi să acţionăm în conformitate cu el – să-i cerem omului politic altă prestaţie de­cât aceea cu care ne-a obişnuit. Faptul că el cântă sau dansează, scrie versuri sau se dă în spectacol în presa de scandal, că e la „n“-a căsătorie ori că are copii la studii în străinătate sunt – atât şi nimic mai mult – doar amănunte pitoreşti, nu criterii du­pă care e judecat un om ce e învestit cu au­toritatea de a legifera. Ceea ce se cuvine a i se cere unui om politic este faptul de-a ne expune, cu claritate, problemele cole­giului său (la fel ca şi pe cele ale ţării) şi posibilităţile – fezabile – de rezolvare a lor. Aici poate fi valorizată maximal com­ponenta civică, deoarece nimeni nu cu­noaşte mai bine problemele efective ale lo­cului decât cetăţeanul care se mişcă zilnic printre ele. Din nou e vorba de a-l în­cu­raja şi susţine în parcurgerea drumului de la reactivitate la problematizare, de la sim­pla înregistrare la gândirea implicată. Şi, încă o odată, e nevoie de un alt fel de şcoa­lă, care să transforme sentimentul „legării de glie“ (al faptului că nu ai unde şi cum să pleci) în cel al unei apartenenţe active la un loc şi la o comunitate. Ideea e aceea de-a reface textura comunitară, de a-i scoa­te pe oameni din lumea lor închisă (în ca­re sunt singuri cu televizorul), de a-i adu­ce împreună şi – mai ales – de a-i face să fun­cţioneze împreună. Din nou, dacă mi se va spune că sunt idealist, îngăduiţi-mi să vă amintesc că în lumea dezvoltată, cea spre care pretindem că vrem să mergem, aceste racorduri „la firul ierbii“ (de stra­dă, biserică, slujbă, sindicat etc.) sunt pre­misa vieţii civice şi, implicit, o garanţie împotriva derivelor politicii. Ce nu ştim e cum să creăm aceste legături; cum să tre­cem peste orgolii, invidii, duşmănii, ob­sesia lui „mie ce-mi cade“ etc.

Apoi, mai ştim cu certitudine este faptul că multă vreme de acum înainte vom auzi vorbindu-se de austeritate (şi, mai ales, îi vom simţi efectele), iar „sustenabilitatea“ va deveni marota viitorului. Uni­ver­sa­li­zarea mijloacelor de comunicare va face deopotrivă lumea mai mică şi mai com­plexă; vom depinde tot mai mult de „bă­taia din aripi a fluturelui de la Shanghai“ şi lucruri sigure azi vor deveni cât se poate de incerte mâine. Ceea ce înseamnă că reperele generaţiilor mature şi vârst­ni­ce vor fi supuse la noi şi noi seisme. Mai ştim şi faptul că procesul de urbanizare va continua – inclusiv la noi; tot aşa cum ştim că nu e suficient ca tinerii de la sat să se mute la oraş pentru a-şi însuşi re­gulile urbanităţii. Cunoaştem şi faptul că miturile trecutului vor deveni ambigue înainte de a cădea în uitare, în vreme ce noi mituri (create de media şi de vân­ză­tori) ne vor invada casele şi străzile. Eu­ropa va avea în continuare probleme, dat fiind că în ea vor coexista mai multe Eu­rope – iar a noastră nu va fi, cel puţin pe durata viitoarelor două generaţii, de par­tea prosperităţii. Ştim de asemenea că tre­cutul pe care nu l-am expus, judecat şi in­teriorizat va continua să ne bântuie, re­ve­nind – mai mult sau mai puţin deghizat – în fiecare opţiune de viitor pe care o în­cercăm. Ştim că ne-am lăsat terenurile agri­cole în paragină şi că ne-am pus la pă­mânt industria, în speranţa că vom putea trăi cu toţii ca funcţionari ai statului, ceea ce – iarăşi o ştim – s-a dovedit a fi cu ne­putinţă. Ştim că locurile de muncă sunt din ce în ce mai vagi, mai temporare şi mai fără legătură cu studiile şi, de ase­me­nea, ştim că nici studiile nu mai sunt ce-au fost. Ştim că-n locul siguranţei şi al se­curităţii cresc pretutindeni incertitudini şi ameninţări. Ştim că ziua de mâine ne va fi nesigură şi nimeni, nimeni, mai ales cei ce ne promit siguranţa ei, nu poate schim­ba această stare de lucruri. De acum îna­inte toate aceste date ne vor însoţi zilele şi nopţile.

Dar, în adâncul lor, nu amă­ră­ciunea, ci lumina ar trebui să ne atragă. Simone Weil spunea undeva că adevărata credinţă se naşte acolo unde se sfârşesc iluziile. Iată că, după 23 de ani, iluziile noastre s-au sfârşit. Însă la capătul lor s-ar putea să descoperim nu un sfârşit, ci un început de drum. S-ar putea să ne gă­sim nu doar dezamăgiţi, ci şi prezenţi, cu toţii; nu doar speriaţi, ci şi deschişi în fra­gilitatea noastră; nu doar străini unii de alţii, ci şi solidari în nelinişti. S-ar putea să găsim – în noi înşine, nu „ei“ şi nu în „alţii“ – resursele de-a ne învinge teama, apatia, indiferenţa, lenea şi ura. S-ar pu­tea... sau s-ar putea să nu. Nu ştim. Dar dacă s-ar întâmpla, nu dintr-o dată, ci încet, în timp, s-ar dovedi a fi adevărata miză a „alegerilor fără opţiune“ din 2012.