De același autor
Nu mă refer la oferta diplomatică pe care-ar putea-o face statul rus de azi pentru a deschide calea păcii în Ucraina, ci la Rusia dintotdeauna: Rusia țarilor, Rusia comunistă și Rusia lui Vladimir Putin. O îmbrățișare à la russe, a cărei pasionalitate debordantă nu ține cont de cel căruia-i e adresată, ci e expresia pură a entuziasmului (de moment) a celui care o face. Rusul e, literalmente, ex-static, dă pe dinafară, răbufnește, se aruncă în toate direcțiile (răsturnând totul), și asta în numele unei autenticități trăite fără rest. Când citim aceste lucruri în literatură sau când le vedem în filme, ele au un anumit farmec, dat fiind că ne scot din condiția mecanicii cotidianității și ne pun – prin intermediul artei – în fața unei limite pe care, altminteri, rar o sondăm. Însă, în ciuda acestei seducții de moment, câți dintre noi am fi dispuși să ne trăim viața în permanență la limită, asemenea unor (con)damnați fără vină, care-și acceptă soarta și pentru care singura eliberare posibilă rămâne delirul agoniei?
Oricât de multe carențe am avea, aici, în estul Europei, suntem obișnuiți cu un mod de-a gândi care s-a forjat (de-a lungul Evului Mediu și, mai ales, al Modernității) în lumea Occidentală și care se bazează pe principiul cauzalității: „Dacă – atunci”. Mai înainte de toate, această logică guvernează o existență predictibilă și contractuală, adică una în care fiecare își poate gândi ziua de mâine sub semnul unei (relative) siguranțe. Felul în care raționalitatea reduce arbitrariul la scara vieții publice se decantează sub forma drepturilor omului. Într-o lume ce ia rațiunea – „la chose du monde la mieux partagée” – drept criteriu al umanului, concluzia firească o reprezintă egalitatea în drepturi a cetățenilor (ca ființe raționale). În egală măsură, cauzalitatea a permis modelarea proceselor naturale în gândirea științifică. La rândul ei, aceasta s-a obiectivat în tehnologie care nu e nimic altceva decât un multiplicator de forță bazat pe desfășurarea algoritmică a unor procese de tipul „dacă – atunci”. Evident, putem să obiectăm deopotrivă politicii omului european modern și tehnologiei pe care acesta a creat-o, o simplificare a complexității vieții, un reducționism mecanic și – la capătul lor – una sau alta dintre formele alienării care se exprimă, invariabil, în ultimele veacuri. Pe de altă parte, „minunile” tehnicii și libertatea bazată pe drepturile persoanei sunt cele care au făcut cu putință lumea în care trăim, o lume în care fiecare (indiferent de condiția lui) își poate permite să se gândească la mai binele său și al celor apropiați.
De partea cealaltă, la „maica” Rusie, avem ca termen ultim de raportare voința. Voința e absolută, căci dincolo de ea nu e nimic. Voința cui? A lui Dumnezeu, la modul generic, însă cum între Înviere și a Doua Venire, Dumnezeu nu se manifestă personal în istorie, voința lui e întrupată de aleșii săi. Și, în primul rând, de țar. „Împăratul tuturor Rusiilor” e „unsul Domnului” și „reprezentantul Lui pe Pământ”. Voința lui e lege; mai mult, e singura lege pe care supușii săi o cunosc. Astfel poate fi înțeleasă rațiunea pentru care cea mai mare țară a lumii nu a avut Parlament și Constituție până la începutul veacului XX. Căci ce e parlamentul altceva decât vorbărie goală și constituția altceva decât o bucată de hârtie pe care niște oameni – supuși vremurilor și erorilor lor de judecată – au scris ceva?! În Rusia nu oamenii, ci Dumnezeu guvernează, prin mâna țarului. Iar dacă țarul e crud sau nebun, atunci înseamnă că Dumnezeu l-a ales astfel pentru a pedepsi poporul pentru necredința lui. Patologiei celui „ce stăpânește lumea”, rusul îi răspunde asumând paroxistic suferința pe care-o provoacă tirania. Voința arbitrară ce produce oroare și suferința radicală în care ea se împlinește sunt legate într-un soi de „dialog” care se poartă „pe deasupra” cărnii și a rănilor ei. Paradoxal sau nu, violența aceasta îl leagă pe țar de supușii săi într-un fel pe care un străin de Rusia nu-l poate nici concepe, nici înțelege.
În „logica” voinței, nu coerența e regula, ci sincopa. Dacă pentru european înțelegerea procedează prin raționamente (și, la limită, prin calcul), pentru rus ea se bazează pe salturi. Și încă pe salturi în abis. Nu continuitatea gândurilor, a faptelor și a consecințelor lor este cea care i se impune supusului țarului, ci ruptura radicală: moartea, urmată de înviere. Nu există probleme reale pentru rus – și, ca atare, nu se pune în mișcare niciun mecanism de rezolvare a acestora – deoarece, în orice moment de criză, el recurge la magia regenerării. De aceea lumea rusă e marcată de căderi și convertiri (care se repetă, cu un ritm din ce în ce mai strâns) la scară individuală și din totalitarisme și revoluții la scară socială. Oarecum asemenea unor copii – sau culturilor premoderne –, rușii sunt convinși că au, mereu, posibilitatea de-a recupera, printr-un singur salt, decalajul care-i desparte de Occident și de-a trece în fruntea acestuia. Straniu pentru un popor care-și revendică patetic creștinătatea, ceea ce-i caracterizează pe locuitorii Imperiului țarilor e mai curând viziunea ciclică a timpului. Catastrofele pot fi remediate prin convertiri spectaculoase, la fel cum eșecul acestora în timp atrage după sine căderea absolută, ce cheamă o altă „înviere”.
Intrată târziu în istoria lumii civilizate și purtând dublul handicap al moștenirii asiatice (transmisă pe filiera supunerii față de hanii Hoardei de Aur) și pe acela al unui teritoriu imens, dar neospitalier, Rusia a păstrat mereu o frustrare față de Occidentul dezvoltat pe care, în același timp, l-a invidiat și l-a hulit. L-a invidiat imitându-l adesea până la maimuțăreală și l-a hulit atunci când și-a conștientizat eșecurile în ceea ce privește modernizarea. În ciuda a ceea ce pare, Rusia – așa cum o cunoaștem – nu e opera miilor de țărani – muncitori (mujici) ai variilor imperii care s-au perpetuat pe întinderea ei, ci aceea a unei mâini de intelectuali din marile ei orașe. Aceștia au avut, invariabil, o dublă conștiință vinovată: pe de-o parte, au simțit că (datorită formației lor și contactului cu Vestul) sunt altfel decât ceilalți compatrioți (mai ales decât „cei simpli”, pe care-i zugrăveau în culori mitologice), pe de alta că (în ciuda limbilor vorbite la perfecție și nivelului de viață, uneori depășindu-l pe cel al localnicilor înstăriți) nu se pot asimila Apusului după care tânjesc. Propriu omului de cultură rus e acest „nici, nici”, nici acasă, în lumea lui, care doar sub specia literaturii e idilică, nici în Occidentul pe a cărui logică – oricât se străduie – nu o poate înțelege.
Spre deosebire de european, care se simte proprietar și responsabil de pământul pe care se află, rusul (rusul cultivat) trăiește în propria țară ca într-un exil (care, adesea, la un capriciu al țarului sau al secretarului general, ia forme concrete). Poate de aceea, literatura și filmografia rusă au tentația de-a imagina, „dincolo de pământuri”, un paradis care e accesibil celor ajunși la limita ultimă a suferinței. Mai mult decât atât, posibilitatea unui astfel de tărâm – în care se intră doar pe baza unei convertiri a întregii ființe – a devenit, într-un fel, ideologia cea mai oferită la export a „maicii” Rusii. Sub forma marii culturi, în epocile de „dezgheț” și de „coabitare”, sau sub forma războiului, în „vremurile tulburi” ale conflictelor de tot soiul. Ceea ce speră Rusia a fi atractiv pentru cei din afara granițelor ei e un soi de mesianism care adună în el creștinismul și romantismul (în bună măsură, păgân), suferința și fericirea (legate de saltul pe care-l presupune trecerea de la una la alta) și supunerea absolută în care se împlinește libertatea ce-i e îngăduită muritorului de rând de către țar.
Firește că lumea occidentală are probleme; multe, unele cu o lungă istorie, altele aglutinate de evoluțiile prezentului. Spre deosebire de rus, omul occidental încearcă să le rezolve acolo unde ele se pun: în istorie. În anumite momente, tensiunea unora dintre ele devine paroxistică. Dar este acesta un motiv pentru a ceda sirenelor mesianismului rus? Ce poate să ne ofere Rusia, în ultimă instanță? Puritatea unei naturi regăsite? Cred că exemplul cel mai strigător la cer al prăpădului pe care omul îl poate face în natură e secarea Mării de Aral, fapt petrecut pe teritoriul Imperiului. Simplitatea credinței? La țăranul rus aceasta e conotată cu nesfârșite credințe păgâne (să nu uităm că variile popoare ale Rusiei sunt ultimele creștinate în Europa), iar la elite e atât de contaminată cu varii ocultisme, încât e greu de deosebit de o teorie a conspirației. Suferința care duce la înviere? Tot ceea ce probează istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice de până azi e faptul că suferința ce le-a fost dată locuitorilor lor a dus doar la moarte. La crime și carnagii în masă. Ce poate fi atât de tentant în „oferta rusă? Nevoia de „tătuc”? Nostalgia ieșirii din timpul linear și dezlănțuirea carnavalescă ce scandează timpul ciclic? Sublimarea angoaselor, a frustrărilor și a suferinței în artă și credință?
Poate dincolo de ele nu e decât imensa dramă a unor „prizonieri ai istoriei” care cred în propria credință și își iubesc propria iubire, indiferenți și la cei pe care i-ar putea iubi, și la Cel în care ar putea crede. //
