Datoriile se plătesc

Asta e – și asta va fi – funcția lui. Căci omul are de plătit, toată viața, o datorie.

 Bănuiesc că – deși n-ar mai trebui să ne mire nimic – multă lume e surprinsă de felul în care președintele Nicușor Dan se raportează la justiție. Nicio critică, nicio observație, laude – mai mult sau mai puțin discrete, tentative de moderare a nemulțumirii publice: să avem răbdare, să lăsăm sistemul să funcționeze, oamenii știu ce fac și, finalmente, să avem încredere că va fi bine. Ceea ce vedem e însă exact contrariul: cazurile de mare corupție sfârșesc nejudecate, fie prin prescripție, fie prin diverse soluții „tacite”, avem „operațiuni” spectaculoase acolo unde nimic nu justifică o atare desfășurare de forțe, justiția se amestecă – direct și ostentativ – în viața politică, privilegiile magistraților evoluează geometric pe fondul sărăcirii populației și nimeni nu mai are voie să spună nimic cu privire la oamenii dreptului românesc (ca sub semnul unei legi a lezmajestății). Dar nimic din toate acestea nu pare a-l tulbura pe președinte și impresia pe care o lasă e aceea că el e singurul care nu vede ceea ce văd toți.

 Acum, s-ar putea ca toate acestea să fie doar impresii, puternic deformate de lentilele media, iar președintele să nu spună nimic la adresa justiției pentru că nu poate. Și asta nu din rațiuni de imparțialitate, ci pentru că e legat de sistemul de drept cu o datorie ce nu se poate șterge niciodată. Căci – să ne amintim – domnul Nicușor Dan nu a fost ales președintele României în condiții normale. O mică întoarcere în timp: în 2024 s-a încercat un „experiment electoral” în România: în speță, aranjarea alegerilor de așa manieră încât să câștige „cine trebuie”. Ideea era aceea de-a perpetua „alianța PSD – PNL” pe toată durata viitoarei legislaturi într-o formulă cu care, deja, eram obișnuiți: Marcel Ciolacu – Nicolae Ciucă – unul (oricare) președinte, celălalt, prim-ministru. Puterea adevărată era la PSD, iar „generalul” făcea figurație oscilând, fără har, între bonomie și solemnitate. În ciuda – sau poate tocmai din cauza – faptului că oferta electorală semăna mai curând cu o menajerie, lucrurile n-au mers și, în seara de 24 noiembrie, devenise evident că derapează. A urmat un moment de panică, în care nimeni nu știa ce e de făcut: s-au renumărat voturile și nu s-a întâmplat nimic. Apoi, cu două zile înainte de turul al doilea, lovitură de teatru: se anulează complet alegerile prezidențiale și întreaga procedură se reia de la zero. Zece zile mai târziu, primarul general al Bucureștiului, Nicușor Dan, își anunță candidatura. Ce s-a întâmplat între 25 noiembrie și 16 decembrie 2024?

 Un lucru e cert: anularea alegerilor din 6 decembrie 2024 a fost – cum s-o numim? – o lovitură de stat juridică. Lovitură de stat, pentru că a suspendat un proces electoral în curs, pe care însăși Curtea Constituțională îl declarase fără vicii majore. Juridică, pentru că doar justiția dă sentințe definitive și cine se opune justiției se plasează, de facto, în afara legii. Dacă Elena Lasconi sau Călin Georgescu ar fi declarat că nu recunosc decizia Curții Supreme, ar fi justificat – a posteriori – motivul anulării alegerilor. Aici nu mai era vorba de un joc de culise, ci de ceva cât se poate de la vedere. Numai că, deși vizibil și șocant, era ceva de necontestat. Și asta deoarece pe cât de adevărat e faptul că încrederea oamenilor în justiție e la cote alarmant de mici, totuși, aceiași oameni au nevoie de justiție: căci ea, prin actele pe care le autentifică, e garantul proprietății. Or, repetăm mereu acest lucru, diferența dintre comunism și capitalism e aceea dintre „proprietatea întregului popor” și cea personală sau, dacă doriți, dintre bătaia la cazanul comun și burgerul pe care-l savurezi în liniște. Justiția de azi e precum clerul din Evul Mediu: simoniacă, profund coruptă, fără nicio morală, însă necesară – atunci, pentru a ajunge în Cer, acum, pentru a trăi pe Pământ. În definitiv, nicio altă instituție a statului nu mai e în situația ei: chiar dacă ar fi contestată de toată populația țării, justiția n-ar putea fi suprimată și nici schimbată în totalitate. Așa că fie-mi îngăduit să cred că-n cele trei săptămâni de negocieri strânse dintre primul tur și anunțarea candidaturii lui Nicușor Dan, reprezentanții justiției au fost de față la toate conclavurile și întâlnirile cu ușile închise.

 Care reprezentanți? Îi vedem, în primul rând, pe doamna Lia Savonea și pe domnul Cătălin Predoiu. Ambii sunt în funcții de conducere – unul mai mult în magistratură, celălalt în politică – de, în medie, 15 – 16 ani. Altfel spus, cam de pe vremea USL-ului. Să fie dânșii cei care decid în problemele de „stare de excepție”? Mă îndoiesc. Nu par a avea profilul necesar pentru așa ceva și, în plus, sunt prea expuși (tocmai datorită funcțiilor pe care le ocupă) pentru a fi piesele de rezistență ale unui mecanism ce nu trebuie să se gripeze niciodată. Mai curând sunt interfața dintre cei care gândesc și hotărăsc și cei cărora li se transmit hotărârile. Un lucru e cert: și doamna Savonea, și domnul Predoiu știu cine face jocurile și au fost implicați în dezbaterile ce au dus la opțiunea de după primul tur. Tocmai această condiție de intermediari le asigură deopotrivă inamovibilitatea și impunitatea.

 Dar atunci, dacă cei doi sunt doar de vitrină, cine conduce jocul? Dacă e să ne gândim la un mastermind din umbră, gândul ne duce imediat la serviciile secrete. Doar îl au pe „secret” în titulatură! Numai că, iertat să fiu, ceea ce am văzut – Virgil Măgureanu, celălalt Predoiu, Silviu, Florian Coldea – nu par a fi minți capabile de „marele joc”. Mai curând seamănă a executanți eficienți; oameni ce țin în mână structuri și știu să le pună la treabă într-o direcție sau alta. Dar, repet, nu par a fi cei care hotărăsc direcția. Și, atunci, cine ar fi? Teza mea e că e vorba mai curând de cineva din magistratură sau, în orice caz, și din magistratură, și din servicii. Nu e niciun secret faptul că, pe vremea comunismului, n-a existat niciun domeniu mai infestat de Securitate decât justiția. Pentru a nu putea fi acuzată – din afară – de represiune, „onorabila instituție” își reciclase mai tot personalul prin facultățile de drept. După Revoluție, au colonizat universitățile și fie-mi îngăduit să cred că au desfășurat în ele și campanii de recrutare pentru noile servicii. Așa că, între justiție și serviciile secrete e o simbioză istorică. În plus, justiția e cheia lumii noastre de după decembrie 1989, căci tot ce s-a făcut – demantelarea industriilor, „transferurile” de proprietate, substituțiile de terenuri, devalizarea fondurilor europene, banii trimiși în conturi personale afară etc. – totul s-a făcut cu parafa ei. Oamenii legii știu despre România zilei de azi mai mult decât toate serviciile de informații la un loc.

Atât cât înțeleg eu lucrurile, undeva – în magistratură – s-a încetățenit ideea aceasta că autoritatea (statului și a instituțiilor lui) nu doar că a intrat în declin, ci, pur și simplu, se prăbușește. Și – ca atare – niște „patrioți” se vor fi gândit să facă ei „reforma” pe care nu are nimeni curajul s-o întreprindă. Cum? Foarte simplu: ridicând casta magistraților deasupra legii. Formal, e corect: nu poți schimba lucrurile dinlăuntru, dat fiind că aici te lovești mereu de limite; trebuie să ieși în afară ca să poți vedea întregul. Ideea e aceea că, exceptând răfuielile din clan, oamenii legii nu stau sub aceeași lege precum ceilalți. Numai că nu e ușor să vii și să spui asta la o conferință de presă. Căci toată lumea ar sări ca arsă. Așa că lucrurile merg încet, cu pași mici, dar definitivi. Odată ce instanța se pronunță nu mai e nimic de făcut. În locul unui parlament de neaveniți – nu dau, din decență, nume – n-ar fi mai potrivită o instanță de egali? Și în locul unor ipochimeni care, la al doilea sau al treilea mandat nu cunosc din „Casa Poporului” decât bufetul și biroul șefului de grup parlamentar (unde li se spune cum să voteze), n-ar fi mai buni niște oameni versați în subtilitățile legii? Cum să lași formularea legilor la mâna – că mintea-i prea mult spus – unor persoane care nu înțeleg sensul unei fraze? E de mirare atunci că țara alunecă-n haos?!

 Mai e ceva: politicienii, orice-ar face, se tem de Europa. Magistrații nu. Independența justiției și inamovibilitatea oamenilor legii sunt principii universale. Oriunde sunt încălcate, „colegii” lor se vor ridica să le apere. Iar privilegiile sunt „drepturi” câștigate aici, în România, după canoanele locale și specificul național. Europa n-are a se amesteca în asta. Și, în plus, ne-a tot predicat cum e cu subsidiaritatea. Asta e subsidiaritatea: sunt prevederi europene ce nu pot fi aplicate la noi. Punct. Firește, e nevoie de niște oameni politici, de alde Nicușor Dan – cu hlizeala și gesticulația lui (deja) inconfundabilă – pentru a le explica străinilor, pe înțelesul lor, că, în ciuda a tot și a toate, suntem „pe direcția cea bună” și a aduce în țară niște miliarde de euro pentru diverse, între care și pensiile speciale. Dar asta nu înseamnă că Nicușor Dan face și spune ce vrea el. În fond, de asta a fost ales la loteria prezidențială: pentru că, spre deosebire de cei ce nu erau în stare să cuvânte (Ciucă și Ciolacu) și de cei care când căscau gura te lăsau perplex (Georgescu și Lasconi; George Simion are performanța de-a aparține ambelor categorii), matematicianul o învârte și-o cotește de așa manieră că te lasă să crezi ce vrei tu. Deocamdată e liniștit: vorbește monoton, nu spune mare lucru, dar lasă să se înțeleagă ce trebuie, dă din mâini și se uită aiurea; pe scurt – e ca pătrunjelul în supă: nici în plus, nici în minus. Asta e – și asta va fi – funcția lui. Căci omul are de plătit, toată viața, o datorie. Iar dacă vreodată se va abate de la ea, vor apărea, „pe surse”, câteva file din Raportul cu privire la anularea alegerilor prezidențiale din 2024. Care vor pune în discuție legitimitatea alegerilor din mai 2025...

 Așa că borborigmele președintelui nostru nu spun nimic despre prezent și cu atât mai puțin despre viitor; ele sunt ratele unei datorii din trecut.