Demiterea președintelui

Impresia pe care-o lasă acesta din urmă e aceea că, într-un singur an, a făcut toate alegerile pe care nu trebuia să le facă și n-a făcut niciuna din cele pe care-ar fi trebuit să le facă. Cu ceva timp în urmă, am scris că numele lui ar trebui să fie „inadecvare”. Îmi pare rău, dar am greșit. Inadecvarea presupune și o doză de naivitate, or, onest vorbind, omul nu are nimic candid în el. Dimpotrivă, are o obstinație în a face lucruri proaste care ridică probleme serioase atunci când se vrea politică de stat. Clasicele scuze cu faptul că „președintele nu știe” nu cred că țin; e responsabilitatea lui să fie informat și e, de asemenea, responsabilitatea lui să-și aleagă oamenii care-l informează. Dacă nu o face sau dac-o face viciat înseamnă că-și ignoră atribuțiile și – implicit – mandatul.

Din momentul în care a fost ales președinte, nu și-a dorit decât un singur lucru: putere totală, dar fără nicio răspundere. În loc să aibă grijă de ceea ce-i indicau propriile atribuții – numirea (și, apoi, urmărirea atentă a) conducerii instituțiilor judiciare, a șefilor de servicii secrete și politica externă – omul nostru a fost preocupat de un singur lucru: să-și impună „guvernul lui”. Indiferența totală față de marasmul economic în care țara se afundă, numirile fără discernământ de la conducerea instituțiilor judiciare, haosul total din politica externă ne arată un om mic, măcinat de orgolii disproporționate și cu o înțelegere a lumii în care trăiește mult sub nivelul la care era creditat ca „matematician de geniu”. Au mai fost matematicieni care au cunoscut fie seducția totalitarismelor, fie pe cea a terorismului. Faptul că știi să rezolvi probleme din culegeri nu te califică în niciun fel ca om politic. Cu adâncă tristețe, dar faptele președintelui de pe vremea când era la USR și când era primar general nu sunt de așa natură încât să inspire încredere în calitățile manageriale ale dânsului și să ne dea speranța că – după un timp al încercărilor – mâna lui sigură ne va conduce către bunăstare. Pe lângă aceasta mai și încalcă prevederile constituționale, care stabilesc că președintele nu face politică de partid și nu se amestecă în viața partidelor. În fine, am văzut-o – la altă scară – în Franța, unde, de asemenea, un președinte și-a creat partidul lui și și-a numit prim-miniștrii săi: după două mandate chinuite, dreapta extremă își dispută puterea cu stânga maoistă. Adică, un stat dus la limita prăbușirii.

Nu cred că omul e un proeuropean convins, așa cum vor unii sau alții. Mie mi se pare a fi mai curând o structură autoritară cu tendințe religioase și manii secrete. Ceva care-l evocă nu atât pe flamboaiantul Donald Trump, cât mai curând pe misteriosul Vladimir Putin. Un om complet lipsit de cuvânt în spațiul public, care – atunci când vorbește – înșiruie banalități și dă din mâini, în schimb poruncitor în interiorul camarilei cu care-și închipuie că poate face toate jocurile țării. Lucrul cel mai tenebros e acela că nimeni n-are o idee cu privire la felul în care-și imaginează președintele viața politică și economică a țării. Într-un an întreg, n-a fost în stare să-și prezinte un program clar, ca să putem vedea cu toții, din faptele lui, în ce direcție merge. Să fiu iertat, dar mie mi se pare că ceea ce lasă să se-nțeleagă e faptul că el e cu răsăritul: cu marea biserică ortodoxă, cu marii scriitori și mistici ruși, cu o politică riguroasă – de criză –, care să aibă un centru stabil în persoana președintelui. Altfel spus, un Călin Georgescu mai spălat, la care secvențele de delir sunt înlocuite de bâlbâieli (menite a-i da un aer de geniu neînțeles) și pantalonii roșii de un ghiozdan (ce sugerează faptul că-și poartă pretutindeni responsabilitățile). În primăvara lui 2025 credeam că avem de ales între două opțiuni diferite. Acum vedem că era aceeași, în două variante.

Nu există viață politică fără parlament și partide. Ceea ce vedem, din acțiunile președintelui (nu din vorbele lui fără rost), e faptul că el are mirajul unui mare „partid național” alcătuit din PSD, AUR și defectorii PNL-ului. Altfel spus, o sinteză a Frontului Renașterii Naționale și a Legiunii Arhanghelului Mihail, căruia el – președintele – să-i fie conducător. Pentru asta, partidele trebuie reduse la tăcere: PSD-ul e, în esența lui, cumpărabil. AUR-ul poate fi inflexat pe linia național-religioasă, iar PNL-ul trebuie spart. Și, dacă se poate, într-o mulțime de bucățele care să nu mai refacă niciodată întregul. Cam asta e viziunea președintelui despre politica internă: un soi de Rusia Unită ce se mișcă, sincron, sub bagheta lui. Ce au de-a face lucrurile acestea cu Europa? Și ce au de-a face cu viața de zi cu zi a unei populații ce încasează dividendele sărăciei la care duc războaiele interne ale președintelui?

Ca un coșmar, toate acestea mai au patru ani până la scadență. Căci – nu? – asta e legitimitatea votului. Numai că, în absența promisului raport despre celelalte alegeri, anulate, nici acestea nu sunt tocmai legitime. Parlamentul – în întregul lui – ar trebui să-i solicite președintelui (cel ce conduce CSAT-ul și poate cere oricărei instanțe să-și facă publice datele) să prezinte raportul la care a făcut – el însuși – referire. În măsura în care vine cu raportul, să fie analizat – în parlament și în societate – și să vedem cum au fost cu putință și alegerile din 24 noiembrie, și anularea lor în 6 decembrie, și cum am ajuns să avem un președinte care e opusul a ceea ce ar trebui să fie. Dacă nu vine, atunci cred că e o clauză pentru demararea procedurii de demitere a președintelui. Într-un timp foarte scurt, omul a făcut atâtea nefăcute, încât mi se pare că foarte puțini ar ieși să-l apere. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi se pare absolut zadarnic să ne jucăm încă patru ani (că mai mult nu‑mi pot imagina) de-a Nicușor Dan cu amenințarea că, dacă nu, vine Călin Georgescu și / sau George Simion. Ca după patru ani, tot aceștia să vină – ba încă cu un scor de majoritate absolută. Cred că e preferabil să facem acum alegerile care ne vor costa și mai mult peste patru ani. Și, de aceea, mi se pare util să fie demarate cât mai curând procedurile de demitere – demitere, nu suspendare – a președintelui. Am văzut ce poate și, onest vorbind, nu e ceea ce ne trebuie.

Cu un președinte autoritar și secretos, cu un parlament redus la funcția de cameră de înregistrare a ucazurilor prezidențiale, cu un guvern nevolnic – ce va fi tras în toate direcțiile ca să nu poată face nimic –, ne îndreptăm spre catastrofa economică. Adăugată celei sociale (legată de prăbușirea natalității și de emigrația de masă), retardului instituțional și arbitrariului propagat de la vârful statului, aceasta ne poate scoate de pe orbita dezvoltării vreme de decenii. Aici ne aflăm. În mai 2025 am ales prost. E timpul să mai încercăm o dată.