În cerc

În apropierea „rotativei” guvernamentale se cuvinte să spunem câteva cuvinte despre această formulă – totuși – inedită în spațiul nostru politic. I s-a reproșat președintelui Iohannis aducerea PSD‑ului la guvernare, însă, cel mai probabil, n-a făcut decât să copieze o practică politică uzuală în Germania: crearea marilor coaliții de guvernare. Logica acestora e aceea de-a asigura stabilitatea și previzibilitatea actului și a deciziei politice. În același timp, e o modalitate de a depăși inevitabilele nemulțumiri și blocaje ce se nasc fie din împărțirea electoratului în jumătăți (aproape) egale, fie din împrăștierea votului între mai multe partide, de așa manieră că formarea majorității e dificilă (și rămâne instabilă). Pe de altă parte, președintele ar fi trebuit să știe și faptul că marile coaliții au un preț: prea strânsa colaborare dintre partide de culori diferite (sau cel puțin concurente) șterge diferențele dintre ele și – în cele din urmă – le asimilează pe ambele, în aceeași măsură, într-un establishment pe seama căruia alegătorul trece mai curând eșecurile decât realizările. La capătul guvernărilor comune, niciunui partid nu-i mai e cu putință să se desprindă net și să creeze o majoritate clară. În mod manifest, de această formulă profită partidele de extremă, care, pozând în formațiuni antisistem, adună (sub semnul unui populism revoluționar) nemulțumiții ambelor capete ale spectrului politic.

Președintele e pe fine de (ultim) mandat, astfel că ar fi prezumțios să-l bănuim a avea vreo grijă despre cum va arăta România – și, în particular, scena ei publică – după plecarea dânsului. S-a vehiculat, la un moment dat, ideea că dl Iohannis ar putea prelua, din decembrie 2024, portofoliul de prim-ministru, în tandem cu dl Ciolacu (aflat în funcția prezidențială). Ceea ce – nu e greu de imaginat – n-ar fi nimic altceva decât o nouă „rotativă” a situației rezultate după realizarea celei anunțate în această lună. Pe de altă parte, raportându-ne realist la profilul președintelui, suntem nevoiți să recunoaștem că e o variantă foarte puțin probabilă. Dl Iohannis e omul funcțiilor de reprezentare, în care pășește majestuos, îngaimă câteva vorbe plate sau citește ceva de pe-o hârtie și termină cu acel rictus care s-ar cuveni însoțit de bulină de avertizare pe ecranele televizoarelor. Funcția de prim-ministru e una care presupune activitate, decizie și o oarecare suplețe, abilități care – toate – îi lipsesc cu desăvârșire președintelui. S-ar putea să meargă la înțelegere cu PSD-ul pentru susținerea în vederea unei funcții (neapărat de reprezentare) europeană, eventual de rangul al doilea, de pildă Înalt Reprezentant European pentru Politica Externă. În fapt, nimeni nu știe ce face – și nici ce-ar trebui să facă – un asemenea eurostar, dar e genul de post care-i permite titularului să se vânture peste tot în lume, să rânjească cu subînțeles, să tacă meditativ și să nu spună mai mult de 100 de cuvinte în cei cinci ani de mandat. Adică, perfect pentru dl Iohannis. Dacă negocierile pentru Comisie vor întârzia la fel de mult ca-n cazul dnei von der Leyen, n-ar fi deloc exclus să-l vedem pe locatarul de la Cotroceni mutându‑se – cu toată pompa – la Bruxelles. Atunci – parafrazând vorba celebră a lui Sacha Guitry – vor vedea și occidentalii cu cât de puțin ne-am mulțumit noi.

Problema reală ar fi trebuit să fie la partide, dat fiind că ele sunt cele care au de câștigat sau de pierdut în urma unei asemenea mezalianțe. Mai întâi, PSD‑ul: el e marele câștigător al „manevrei” președintelui Iohannis. Finele „epocii Dragnea” îl marcase cu stigmatul corupției și al răfuielilor interne (cu prim-miniștrii proprii demiși în condiții halucinante la presiunea „liderului maxim”). Când l-a preluat Marcel Ciolacu, nu era decât o federație de baroni locali care nu știau încotro să se îndrepte. În acele momente, un PNL puternic și știind ce vrea i-ar fi atras ca magnetul. Noul președinte a procedat abil: a scăpat de figurile cele mai compromise ale mandatului predecesorului său (dar fără nicio judecată și fără sancțiuni), a avut grijă să nu iasă niciun scandal în spațiul public, a tăcut, a vorbit puțin și aiurea, a zâmbit mult și a contemplat amuzat sfâșierea reciprocă a oponenților săi. N-a spus niciodată nimic clar (și nu e limpede dacă acest lucru se datorează limitelor omului sau, dimpotrivă, unei inteligențe native) și i-a lăsat pe toți să-și închipuie ce vor. Unii cred că PSD-ul e partid de stânga, alții că e salonul de recepție al potentaților și al „serviciilor”, pentru unii, marele partid trimite la „gloria” anilor ceaușismului, pentru alții cultivă un soi de tradiționalism creștin etc. Pentru dl Ciolacu, cu eternul lui zâmbet stingher, tout va bien: oamenii pot să-și imagineze ce vor ei, important e să voteze cum trebuie. PSD-ul e și modernist, și tradiționalist, și de club, și egalist, și proeuropeam, și antieuropean, după cum o cer opinia publică, sondajele și „oportunitățile”. Toți liderii PSD-ului știu că toate acestea sunt vorbe; singurul lucru care contează sunt puterea și privilegiul de-a împărți bani și funcții.

În 2019 – 2020, PNL-ul părea a fi marele câștigător al prăbușirii lui Dragnea. Întrebarea pe care nu și-a pus-o nimeni atunci era: care PNL? Mai înainte de-a ajunge la putere, acesta își pierduse complet ideologia (dacă a avut vreuna, cât de cât articulată, după 1990) și, unit cu resturile PD-ului, pendula amplu între un soi de social-democrație birocratică à la Vasile Blaga, management autoritar în stilul lui Ilie Bolojan, inițiativă civică Emil Boc style, viermuială bucureșteană incertă a dlor Turcan, Gorghiu și a nelipsitului domn Bușoi, totul asezonat cu vocalizele dlui Rareș Bogdan și tăvălit într-un sos naționalist de „Cântarea României”. Onest vorbind, dl Ludovic Orban nu a avut niciodată autoritatea de a ține la un loc aceste tendințe divergente care nu l-au recunoscut ca șef decât datorită faptului că erau incapabile să se pună de acord asupra altcuiva. Așa că, aici, președintele n-a avut decât să speculeze disensiuni deja existente, să amenințe, să dea de înțeles, să cumpere, să scoată pe scenă sau din scenă. Ce s-a-ntâmplat se știe, cu cele două faimoase „congrese” ale partidului care și-a schimbat liderii asemenea garniturilor de la robinetul din baie. Adevărul e acela că, cu sau fără intervenția președintelui, PNL-ul e la fel: un vehicul de putere, dar nu un partid. Îi lipsesc un orizont al intențiilor, o articulare în timp a acestora și unitatea de decizie fără de care nu se poate face nimic. Pretextul „pragmatismului”, sub care-și ascunde derivele, e simpatic, numai că la „pragmatism” nu s-a născut încă partidul care să se pună cu PSD-ul. 

PNL-ul a pierdut totul în această alianță. Mai înainte de toate, pretențiile lui de „opoziție” și de „dreapta”. Onest vorbind, cu excepția unei mâini de intelectuali – invitați pe ici, pe colo, dar niciodată ascultați cu adevărat –, nimeni n-a știut ce e dreapta la noi. În varianta populară, se referă mai curând la oameni bogați, cu vile, mașini și costume de mii de euro ce se opun unei „stângi” edentate, alcătuită din pensionari urbani, oameni abandonați ai ruralului și perdanți ai „reformelor”. PSD-ul a înțeles bine că tocmai această masă de inși peste care a trecut capitalismul nelăsându-le decât frustrări e majoritară la vot. Cei cu vile, afaceri și mașini se orientează – în mod spontan – după câștigător. Rețeta e simplă, dar reușește mereu! Ideologia de dreapta n-a prins la noi din simpla rațiune că întreprinzătorul de succes care să nu depindă în niciun fel de stat și pe care acesta să nu-și poată pune hățurile e o rara avis în peisajul nostru. Mai mult sau mai puțin, cu toții suntem la mâna celor care-mpart fonduri – guvernamentale și europene, ce solicită „studii”, „proiecte” și alte asemenea (bine plătite) sau care „licitează” „contractele” (cu toate clauzele lor secrete și discrete). Pur și simplu, doar marile concerne străine pot refuza – sau, și mai eficient, pot băga în angrenajul lor – mâna păroasă a statului nostru. Într-o asemenea logică, a difuzării verticale a banilor și a funcțiilor, e aproape o necesitate ca agitația politică să se cristalizeze sub forma unui mare partid care – cu o continuitate neîntreruptă la putere – e deopotrivă patron, manager, întreprinzător și beneficiar.

Ne aducem aminte: aceasta era ideea dlui Brucan cu „marele partid cu diverse aripi” și, apoi, cea a dlui Voiculescu, cu USL-ul. Un soi de partid fără ideologie, capabil să se impregneze cu orice ridică spiritul străzii în văzduh, conservator ca tendință (deoarece – oamenii o știu bine! – orice schimbare e spre mai rău), naționalist acasă (că se poartă), dispus la compromisuri în Europa, creștin lăcrămos de duminică, în restul zilelor pus pe chermeză; un partid „al nostru”, alcătuit din „ai noștri”, cei ce „nu te lasă la greu”, ci te jumulesc cum trebuie. În fapt, o structură feudală în care anarhia marilor baroni cade la compromis asupra unui „domn” a cărui putere aparentă nu îi umbrește în niciun fel sporirea privilegiilor.

Ce altceva a fost Iohannis? Ce altceva e Ciucă? Și ce altceva va fi Ciolacu? //