Luca Lecornu

E o tristă ironie faptul că domnul Luca Niculescu – francofon și francofil – ajunge prim-ministru în condiții similare (și cu un mandat asemenea) omologului lui francez, Sébastien Lecornu. Să ne amintim un pic împrejurările în care cel din urmă a ajuns la L’Hôtel de Matignon (Palatul Victoria al francezilor). După alegerile anticipate din iunie 2024, viața politică franceză e exact ca a noastră după noiembrie a aceluiași an: parlamentul e alcătuit din trei culori politice: stânga (cu extrema în Franța Nesupusă a lui Jean-Luc Mélenchon), centrul, mai mult sau mai puțin prezidențial, și dreapta extremă (cu Reuniunea Națională – a doamnei Le Pen). Președintele Emmanuel Macron e uzat după 9 ani la Élysée și decontează toate neajunsurile unei politici regaliene (în care el e cel ce decide totul, iar guvernul doar realizează hotărârile șefului statului). Teoretic, stânga și centrul au ca scop să facă baraj extremei drepte. În fapt, cele două sunt cu ochii pe alegerile din 2027 și nu vor să deconteze lungul șir de erori și de decizii nepotrivite ale celui mai tânăr președinte francez. Firește, stânga radicală e cea mai vocală, riscând să monopolizeze discursul gauchist și să lase fostul Partid Socialist fără electorat. Ca atare, mai mult sau mai puțin Noul Front Popular – ce grupează partidele stângii – e mai tentat de discursul contestatar – la adresa lui Emmanuel Macron – decât de participarea la o guvernare nu doar girată, ci și efectiv condusă de acesta. Centrul e foarte fragmentat și, din spectrul lui, câțiva macroniști disidenți – Edouard Philippe sau Bruno Retailleau – își pregătesc (ca disidenți) candidatura pentru anul ce vine. Extrema lepenistă, în continuă creștere, contestă totul și invocă faptul că nu poate fi asociată cu problemele Franței, dat fiind că – asemenea stângii radicale – n-a fost la putere și n-a luat deciziile care au dus la criza economică și socială actuală a statului.

Toate acestea au limitat maximal opțiunile de prim-ministru ale președintelui. După demisia dauphin-ului (succesorului dorit) Gabriel Attal, a mers către Michel Barnier (om experimentat și negociator de cursă lungă – între altele, al Brexitului), care s-a împotmolit când a vrut să treacă legislația socială (referitoare la majorarea vârstei de pensionare). A urmat „tutorele” președintelui, François Bayrou, care – pe aceleași probleme de pensie, salarii, investiții și buget – a fost demis după opt luni prin moțiune de cenzură. În fine, domnul Lecornu demisionează la o zi după ce e numit, dar revine cinci zile mai târziu cu un soi de guvern cu mandat limitat, ce are ca obiectiv gestiunea treburilor statului, dar e cenzurat oricând ar încerca să facă o mișcare – nu îndrăzneață, ci necesară în contextul crizei sociale, al creșterii îndatorării externe și al scăderii competitivității internaționale a Franței. Ca atare, actualul prim-ministru francez e prins în menghina a trei forțe – președintele, de care depinde, stânga (mai ales cea radicală) și dreapta extremă –, fapt ce are ca efect o politică a celui mai mic numitor comun, care, la rândul ei, nemulțumește pe toată lumea și nu e în măsură a rezolva problemele statului, care cresc mereu. Situația domnului Lecornu e aceea a unui girant al unui armistițiu politic, în condițiile în care urnele nu au decis o formulă de pace guvernamentală. Dânsul face ce poate, dar – în realitate – poate foarte puțin. În fapt, nimeni nu se mai împiedică de gestiunea guvernului său, dat fiind că toate formațiunile politice se pregătesc de alegerile de la anul.

Analogia e de la sine grăitoare: niște alegeri parlamentare – care au urmat unora prezidențiale halucinante – ce au împărțit legislativul în trei: PSD (partizan al vechii politici), PNL – Bolojan (optând pentru măsuri drastice de reechilibrare bugetară) și (revoluționarii de dreapta ai) AUR. Nu poate fi făcută o majoritate decât prin alianța a două contra celei de-a treia. Am avut-o cu primul guvern Bolojan (PSD + PNL, USR, UDMR) și, încă o dată, la căderea acestuia (PSD + AUR și îngăduința președintelui). După aceea n-a mai fost și – neexistând o majoritate parlamentară – nu s-a mai putut forma un guvern stabil. Opțiunile președintelui au fost Eugen Tomac (un Bayrou fără cariera lui Bayrou), Siegfried Mureșan (un Barnier à la roumaine) și Adrian Veștea (partea noastră de originalitate în analogie). Acum am ajuns la Sébastien Lecornu-ul autohton: domnul Luca Niculescu. Problema dânsului nu e cine a fost sau cine este, ci ce poate face, în condițiile actuale, pentru a obține învestirea și a guverna în perioada următoare. E limpede că, cel puțin de fațadă, niciunul dintre marile partide nu merge – deschis – la susținerea prim-ministrului desemnat. Cu toatele vor o guvernare în care să fie the deep state: adică și la butoane, dar și nevăzute, victimizându-se la momentul oportun și dând vina pe toate celelalte. Lózinca politică a momentului (așa, cu accent, ca la răposatul Brucan) pare a fi: să ne umplem buzunarele, dar cu mâinile altora. În speță cu cele – sucite la spate – ale domnului Niculescu. Oricât ar fi domnia sa de simpatic, partidele de guvernare nu sunt dispuse să-i încredințeze – pe ochi frumoși – „cheile împărăției”. În speță, evident, vor veni cu nu știu câți „tehnicieni” în fruntea ministerelor, dar își vor păstra secretarii de stat, directorii de instituții din subordinea ministerului și toată fauna (consumatoare) de la nivelurile trei, patru și-așa-mai-departe.

Dacă nu a înțeles-o la nominalizare, cred că acum i se spune răspicat domnului Niculescu că menirea dânsului e aceea de-a fi o fațadă. Și rolul dânsului e acela de-a face de așa manieră ca să nu pară – niciun moment – că vreunul dintre cele trei mari partide a cedat ceva. Nu, toate arată cărțile maximale, iar prim-ministrul decontează tot ceea ce-i pun în cârcă partidele. Va trece un guvern făcut – mai curând anapoda (căci e obligat să folosească materialul clienților) – de domnul Niculescu? Poate. Răspunsul, pentru încă o dată, se află la AUR. Am spus-o data trecută: pentru aceștia din urmă e mai avantajoasă aruncarea țării în haos. Totuși, dacă nu au sprijinul extern pentru această aventură nu e clar dacă se vor lansa în ea. N-ar fi exclus să facă frondă doar dacă s-au asigurat că celelalte două partide (și aliații lor) vor vota guvernul sau să le lase parlamentarilor lor dreptul de-a vota după propria conștiință. PSD-ul e interesat de ce ministere controlează și, probabil, de asocierea cu niște rebeli ai PNL-ului, pentru a nu fi acuzat mai apoi că a practicat, la adăpostul numelui premierului, o guvernare monocoloră. Bineînțeles că și „tehnocrații” sunt tot de partid; la proximele alegeri îi vom vedea distribuiți pe listele electorale. Iar rebelii anti-Bolojan abia așteaptă să-și ia revanșa în PNL. Tactica lor e aceea de-a obține funcții guvernamentale (într-un guvern PSD sau păpușat de acesta) și, apoi, de a-și crea – contra fonduri – o bază printre primarii liberali pentru a forța „alegeri de jos în sus” sau un congres care să-l debarce pe domnul Bolojan. Bineînțeles că ar beneficia de multă simpatie de la Cotroceni. Președintele l-a desemnat prim-ministru pe domnul Niculescu numai după ce s-a asigurat că acesta nu-i face umbră, ci – mai curând – e un Ciu Enlai dispus să stea mereu în spate, să aplice consecvent și să repare tacit erorile șefului statului. Cam acesta e profilul de șef al guvernului pe care-l doresc partidele și președintele.

Marile probleme ale domnului Niculescu vor începe după învestirea guvernului. Acesta din urmă va fi ca sacul de care trag broasca, racul și cu știuca. Președintele se declară, de formă, proeuropean, iar domnul Bolojan e – în Parlament – asemenea lui Cato cenzorul; ca atare, o politică bugetară menită a ne readuce în indicii de deficit, plus respectarea obligațiilor de cofinanțare a proiectelor europene va fi necesară. Or, nu e niciun secret – cel puțin de un an și trei luni – asta înseamnă austeritate: adică reduceri, tăieri și dat afară. Acum, întrebarea e: de unde? Domnul Bolojan și-a făcut mâna pe cine-a putut: pe profesori, pe funcționarii mici, pe varii sporuri (unele folositoare, altele, nu), ba chiar a încercat și pe magistrați. Când s-a apropiat de lucrurile serioase – agenții guvernamentale, reorganizare teritorială, servicii militarizate – s-a spus rapid: stop joc! Domnul Niculescu nu va mai putea veni, încă o dată, la profesori să-i convingă să lucreze pro bono și nici nu va putea să se ducă la medici să le ceară să-și exercite profesia pe salariul minim pe economie. Și, atunci, de unde va face tăieri? PSD-ul, cum se știe – pe modelul unui vechi ministru al Educației (independent pe atunci, dar susținut de țărăniști) –, va vota în guvern reducerile și, apoi, le va spune celor tăiați că le susține revendicările! Ba, mai mult, n-ar fi exclus să scoată sindicatele în stradă. Acestea din urmă sunt PSD-ul extra muros; cei ce nu-și afișează carnetul de partid, dar îi dau greutate. Și – la comandă – îl vor hăitui pe domnul Luca Niculescu. Căci PSD-ul e social: el vrea să dea la oameni. Și dacă la toți nu se poate (căci doar Domnul le dă tuturor), atunci le dă măcar oamenilor lui: șefi de AGA-uri, șefi de deconcentrate, primari, generali prieteni, armata colonelului Dogaru și nesfârșita pletoră de rudenii a celor din primăriile regiunilor sărace. Iar de la aceștia – a aflat-o chiar și domnul Bolojan – nu se poate tăia nimic. Nici de la serviciile militarizate, nici de la magistrați, nici de la Biserică. Nici de la nimeni. Așa că domnul Niculescu va avea imposibila misiune de a face tăieri, dar de-a nu tăia de la nimeni.

Pe scurt, asta înseamnă să facă un buget de trist compromis pe care – cu bine-cunoscutele abilități ale dânsului– să-l negocieze cu Uniunea Europeană și să-l treacă la vot. Buget cu neputință de respectat mai apoi. Dar important e să-l înghită UE și creditorii externi. După aceea, „ne descurcăm noi”. Cu sau fără Luca Niculescu.