De același autor
Cel care în anii ’60 era văzut ca un copil teribil al scenei internaționale, capabil să negocieze pacea acolo unde nimeni nu o (mai) credea cu putință, a ajuns – spre finele unei vieți în care și-a supraviețuit sie însuși – să fie acuzat de genocid și de susținerea genocidarilor. Omul care a dat, din postura universitarului (analizând Congresul de la Viena din 1815), cea mai bună descriere a ceea ce poate un echilibru de forțe într-o lume instabilă a sfârșit prin a fi caracterizat ca fiind cinic și jucând în ritmul variilor interese cu care a fost asociat. Evident că nu e vremea de a pronunța judecăți asupra unei vieți lungi cât veacul și asupra unui destin deosebit, și, indiscutabil, în anii (și deceniile) ce vin arhivele ne vor rezerva surprize, iar evaluările și reevaluările vor oscila de mai multe ori.
Câteva lucruri din cele gândite – și, la un moment dat, încercate – de „Dear Henry” (cum i se spunea, deopotrivă ironic și afectuos) merită să ne atragă atenția, acum, când omul ne rămâne mai ales prin moștenirea lui. Mai înainte de toate, ideea că scopul „marii politici” îl reprezintă, întotdeauna, o formă de echilibru care integrează tendințe diferite și pe care marile puteri au datoria de-a le angaja într-un proiect de durată. E lecția Congresului de la Viena care, cu toate neajunsurile a ceea ce au fost Sfânta Alianță și Concertul European, a oferit Europei o pace de 100 de ani (punctată de câteva războaie, dar mult sub nivelul campaniilor europene). E și problema prezentului: ce fel de echilibru ne dorim și, mai ales, care e tendința de evoluție care absoarbe tensiunile (inevitabile) dintre variile interese ale statelor de azi? Scepticismul său față de Europa ultimelor decenii de aici venea: pentru ce v-ați unit? Ce faceți fiind împreună? Oarecum în contrast cu celălalt mare guru al studiilor politice americane, Francis Fukuyama, pentru Kissinger nu a existat niciodată tentația unui „sfârșit al istoriei” și a unei aplatizări a timpului ce poate fi gestionat aproape mecanic (sau, în orice caz, pe baza unor scheme cunoscute). Dimpotrivă, tocmai fluxul de neoprit al timpului solicită dinamica gândirii și a acțiunii care se reformulează, mereu, pe măsura contextelor și a provocărilor lor.
În egală măsură, e cel ce-a înțeles bine celebra butadă a lui Carl von Clausewitz: „Războiul e o continuare a diplomației cu alte mijloace”. I s-a atribuit un anumit cinism, de reprezentant al unei puteri hegemonice (dacă nu cumva al unor medii din umbră), dar – mai curând – omul era doar lucid. Și a înțeles bine că, oricât ne-ar crește nivelul de viață și cel al studiilor, o anumită doză de nebunie (de pasiune prost plasată, de orgoliu, de auto/amăgire) ne conduce în timp. Și, de vreme ce lucrurile stau astfel, nu vom scăpa de războaie. Dincolo de oroarea pe care o antrenează, acestea au și o funcție: stabilesc raportul de forțe care constituie baza negocierilor de pace. A continua un război și după ce acest raport este stabilit e ceva pur și simplu absurd. I s-a reproșat lui Kissinger dezangajarea americană din Vietnam, însă acolo raportul de forțe devenise clar încă din primii ani de război. Perpetuarea conflictului punea mai multe probleme decât încetarea lui. În optica secretarului de stat de atunci, America își putea permite o înfrângere tactică, având perspectiva unui echilibru strategic care – grație introducerii Chinei în joc – ținea în șah și Uniunea Sovietică, și Vietnamul.
I s-a reproșat – poate mai mult decât atitudinea față de Vietnam – cea față de Cambodgia și față de Laos, bombardate în mod repetat, ceea ce a avut ca efect căderea celei dintâi sub regimul genocidar al khmerilor roșii. Totuși, a spune că deciziile influențate de secretarul de stat sunt cele care au dus la teroarea lui Pol Pot e o exagerare. Mai întâi, Cambodgia își avea problemele ei și era destul de instabilă și înainte de bombardamente. În al doilea rând, toată lumea știa că ruta celebrului drum Ho Chi Minh (de aprovizionare) a Viet Cong-ului trecea prin jungla din Laos și Cambodgia. Nimeni nu s-a gândit să-i acuze pe nord-vietnamezi de extinderea conflictului în alte țări! Și, mai e – poate cea mai grea – acuza referitoare la implicarea Departamentului de Stat în răsturnarea președintelui chilian (ales democratic) Salvador Allende. Când știm la ce a dus – pe termen scurt – instaurarea dictaturii lui Augusto Pinochet, realizăm că e greu de apărat o poziție care, în epocă, avea de partea ei și argumente. Căci pe de-o parte era doctrina limitării extinderii sovietice (faimoasa Doctrină Truman, consecventă avertismentelor din „telegrama cea lungă” a lui George Kennan), pe de alta nu mai puțin celebra Doctrină Monroe, care făcea din America Centrală și de Sud „curtea” din fața Americii și, ca atare, domeniul ei de interes.
E limpede că, indiferent de opiniile lui, Henry Kissinger a acționat (pe perioada mandatelor sale de consilier de securitate și de secretar de stat) în logica funcțiilor avute, ambele încărcate cu o puternică memorie instituțională. A-l judeca după criteriile de azi sau după o „claritate morală” transistorică poate fi – între altele – și o modalitate de-a uita (sau de-a ignora) contextul epocii. Or, ceea ce Kissinger a înțeles foarte bine este faptul că tocmai acest context e cel care prescrie limitele deciziilor omului politic. Se prea poate ca aceste decizii să aibă consecințe neprevăzute, să ducă la „pierderi colaterale” și – în mod cert – nu sunt cele mai bune în sens absolut. Dar, pe de altă parte, în context, rolul lor e acela de-a minimiza pierderile, de-a găsi răul cel mic și, mai ales, de-a construi terenul negocierilor care – doar ele – pot schița posibilitatea unui bine acceptabil pentru toate părțile. Și, cu aceasta, revenim la problema echilibrului care-i angajează – sub semnul responsabilității – pe toți actorii unei situații de la un moment dat.
Știm cum a judecat situația actuală a războiului din Ucraina și – neîndoielnic – poziția lui are prin ce ne nemulțumi. În locul unei atitudini tranșante, care să condamne agresorul, și al susținerii unei atitudini care să-l constrângă la capitulare, fostul secretar de stat a vorbit de o pace negociată, în care Rusia să accepte independența de facto (nu doar cea de jure) a Ucrainei, iar aceasta din urmă să plătească cu teritorii (inclusiv Crimeea) acest pact. Putem să nu fim de acord cu o astfel de opinie, dar – în felul în care gândea Kissinger – ea poate fi înțeleasă. Căci, la fel ca-ntotdeauna, principiul care ghida raționamentul lui era: ce va urma după război? O Rusie învinsă, asupra căreia micile state vecine – terorizate deopotrivă de țarism, de Uniunea Sovietică și de Rusia lui Putin – să-și reverse frustrările? Cui i-ar folosi, dincolo de parada de orgolii, oricum de scurtă vreme? Micile state – o știm de la Mica Antantă și de la Înțelegerea Balcanică – nu sunt în măsură a forma alianțe funcționale (mai ales în vreme de criză). O astfel de satisfacție de moment – menită a compensa frustrări de secole – nu duce nicăieri sau, dacă duce undeva, duce la catastrofe și mai mari.
Una o vedem sub ochii noștri: o Rusie care s-a perceput – sau și-a găsit justificarea unui eșec istoric – ca fiind înfrântă, într-o luptă necinstită, de un Occident mercantil care, ulterior, a jefuit-o de bogățiile naturale, ba chiar a căutat (cu tot soiul de ideologii la modă) să-i fure și sufletul. Asemenea idei, dincolo de un anumit grad de difuziune, mai ales la perdanții tranziției, creează un elan al frustrării care aduce la putere „tătucul” și-l învestește cu atribute soteriologice. El trebuie să fie cel care va răzbuna umilința înfrângerii, care-i va pedepsi pe cei care au triumfat prin înșelăciune, cel care (asemenea lui Robin Hood) le va reda tuturor ceea ce li s-a luat de către străini și va restaura „vremea de aur” din care i-a izgonit modernitatea păgână. Umilirea generează frustrări, iar acumularea frustrărilor duce la o politică de revanșă, care destabilizează eșichierul internațional. A știut-o bine și Metternich, care a evitat – cu grijă – umilința Franței după războaiele napoleoniene; a știut-o și Bismark, atunci când a gândit sistemul de alianțe care să mențină Europa în echilibru după proclamarea celui de-al II-lea Imperiu German. Ambii, modele ale lui Henry Kissinger.
Dar se poate și mai rău: o Rusie învinsă, care să cadă pradă – ca de-atâtea ori în istoria ei – războiului civil și care ar pune două probleme uriașe: ce se întâmplă cu arsenalul nuclear într-o competiție a seniorilor războiului? Și ce se întâmplă cu Rusia asiatică – Siberia – în situația în care statul de la Moscova n-o mai poate apăra? La prima întrebare ajunge să ni-l imaginăm pe baronul Roman von Ungern Sternberg posesor de arme nucleare! Kim Jong Un și ayatolahii de la Teheran ar fi modele de raționalitate și de moderație, comparativ cu el! Însă și mai sinistru ar fi vidul de putere care ar face ca – inevitabil – Siberia să fie înghițită de China. Care, la fel de mecanic, ar absorbi și Mongolia – ce ar redeveni „interioară” – și (cel puțin o parte din) stanele Asiei Centrale. Prăbușirea Rusiei așa cum o știm ar antrena apariția unei Chine de dimensiunile celui mai mare continent al planetei. O Chină cu resursele Siberiei ar fi ceva căreia nimeni nu poate ști cine și cum i-ar putea face față.
Așa că Rusia, așa cum e ea, cu eternele ei păcate și cu eterna ei seducție (nu întotdeauna de bun-gust), trebuie – de voie, de nevoie – integrată într-un sistem de securitate la scară mare. Mai exact, trebuie să rămână un tampon eficient între Europa și China. Altminteri, cum voia Batu Han, Europa nu va fi decât o peninsulă a Asiei. Și, pentru asta, trebuie pe de-o parte îndiguită, pe de alta trebuie negociat cu ea. În mod cert, aceasta nu e cea mai bună variantă pe care-o putem avea asupra conflictului în curs. Dar oare de cea mai bună variantă e vorba în istorie? Sau doar de cea mai puțin rea? Atâta timp cât a trăit, Henry Kissinger a dat impresia că poate ține împreună cele două capete care – azi – ni se par prea îndepărtate. //
