De același autor
Săptămâna trecută, la un seminar – discutând (la cererea lor) actualitatea caldă cu studenții – mi-am formulat și eu o nedumerire: oricât de extinsă și de intensă ar fi fost campania lui Călin Georgescu pe TikTok, votul tinerilor nu a fost suficient pentru a determina procentajul obținut de acest straniu personaj. Probabil chiar din felul în care mi-am exprimat nedumerirea, studenții au înțeles că nu am cont de TikTok și, unii dintre ei, au pufnit în râs. Apoi, văzându-mă perplex – nu doar de ce nu-nțelegeam, ci și de amuzamentul lor – și-au deschis telefoanele pe TikTok și
mi-au explicat. Iar ceea ce mi-au spus și mi-au arătat m-a uluit de-a dreptul.
În ciuda unei opinii împărtășite în mediile intelectuale (dar nimeni n-ar putea spune cum s-a încetățenit) TikTok-ul nu e doar rețeaua de socializare a tinerilor. În egală măsură e și a vârstnicilor. Da, bunicuțele de la țară, acelea care mestecă-n zacuscă și se ciorovăiesc la poartă, care se-mbracă duminica cu „hainele de sărbătoare” și merg la biserică, care sunt convinse că Biblia a scris-o Ion Creangă și pe care trei anotimpuri pe an le izolează noroiul de orașe, acelea stau – și nu puțin – pe TikTok! Repet, pe telefoanele lor, studenții mi-au arătat o mulțime de pensionare și de pensionari care se filmează gătind, vorbind sau pur și simplu stând. O studentă din Republica Moldova mi-a spus că și acolo fenomenul e unul de masă în rândul bătrânilor din rural. I-am întrebat dacă au o idee despre explicația acestui fenomen. Mi-au răspuns că, probabil, ține de faptul că pe TikTok vizualizările se monetizează și – de la un anumit număr – omul primește niște bani, nu mulți, dar care pentru el contează. Un student mi-a citat cazul unei doamne pe care o cunoaște și care, în felul acesta (spunându-și povestea pe rețeaua chinezească), a primit ceva bani de medicamente.
E surprinzător acest lucru? Pentru cineva care-l află dintr-o dată, da. Dar n-ar fi trebui să fie pentru cineva care gândește în perspectivă lungă. Am fost și am rămas esențialmente o cultură orală. Școlarizarea a fost întotdeauna precară pe meleagurile noastre: la jumătatea secolului al XIX-lea, când, în fiecare țară din Occident, cel puțin o jumătate din populație știa să scrie și să citească, la noi abia o infimă minoritate știa acest lucru. Îmi amintesc să fi văzut o statistică – nu mai știu: rezultată din recensământ sau estimativă – care, pentru o perioadă proximă de 1821 (anul mișcării lui Tudor Vladimirescu și al începutului Modernității noastre) cifra numărul știutorilor de carte în jurul a 300 pentru toată Țara Românească. Ca să avem un termen de comparație, în perioada respectivă la Berlin preda Hegel. Noi ajungem la jumătate din populație alfabetizată abia un secol mai târziu. Dar și aici, cu mari probleme, dat fiind că alfabetizarea însemna câteva clase primare (adesea una sau două) și – în general – îi viza pe băieți (care urmau să facă armata și fie „stâlpul” familiei) și nu pe fete. Comuniștii (care se voiau continuatorii iluminiștilor) au dus, la începutul deceniilor lor, campanii de alfabetizare și au sfârșit prin a împinge în licee cohortele de vârstă ale decrețeilor. Problema e aceea că liceele Industriale (și Agroindustriale) erau exact ceea ce se spunea în statistica oficială: „școlarizare obligatorie”. Ce anume făcea această școlarizare e greu de spus, dat fiind că nu avem date oneste din epocă; la fel ca acum, statisticile oficiale spun ceea ce decidentul (care e și finanțatorul) vrea să audă. Totuși, explozia televiziunilor, a culturii spectacolului (cu cât mai vulgar, cu atât mai de succes), a unei religiozități populare și a teoriilor conspirației după 1990 arată faptul că educația anterioară a fost foarte precară. După 1990, pe de-o parte sistemul educațional s-a sclerozat progresiv, până aproape complet, pe de alta, deopotrivă populația școlară și societatea în ansamblul ei au devenit tot mai indiferente față de educație. Până acum, când legătura dintre diplomă (care-ți dă niște drepturi) și școală (care te formează ca om) a devenit total facultativă. Poți obține diplome fără niciun fel de școală și poți face școală fără niciun fel de beneficiu pe piața muncii.
Numai că și în societate, la fel ca în natură, nimic nu rămâne gol. Locul a ceea ce-ar fi trebuit să devină școala a fost (re)ocupat de cultura orală. Încă de la începutul democrației postrevoluționare, principalul vector al informării de masă a devenit televiziunea. Vreme de decenii – o atestă cifrele Eurostatului – România a rămas țara în care majoritatea populației își lua informația de la televiziune. Nu din presa scrisă și – cu atât mai puțin – din literatura istorică sau de analiză. Poate că nu e neapărat de mirat, dacă ne gândim la faptul că – înainte de 1989 – principala sursă de informare despre ceea ce se petrece la noi acasă erau radiourile străine: „Europa Liberă” și „Vocea Americii”. Ceea ce-am văzut la Revoluție (punând o clipă în paranteză teza „loviturii de stat” și concurența „intereselor oculte”) a fost puterea enormă a zvonului și a colportării lui. Acel episod dramatic, soldat cu moartea a peste o mie de oameni, ar fi trebuit să ne fie avertisment. Căci cultura orală e – în esența ei – spațiul de interferență a zvonurilor. Optând pentru televiziune mai întâi, apoi pentru media online am plonjat în universul abisal al zvonurilor. Firește că, la acest nivel, suntem supuși la nenumărate tehnici de manipulare. Dar, dincolo de acestea, zvonul – prin natura lui – e nelocalizabil, se descompune și se recompune, întâlnindu-se cu alte zvonuri, și are o plasticitate de reconfigurare pe care nicio analiză sau un fact cheking nu o poate urmări „în timp real”. Dar, în același timp, în fiecare dintre etapele metamorfozei lui, el determină reacții la cei la care ajunge.
Ce știm noi despre lumea celor care sunt imerși în oceanul zvonurilor, pe care – voluntar sau nu – difuzându-le mai departe le multiplică. Până în momentul în care studenții mi-au arătat bunicuțele de la țară în selfie-uri pe TikTok, nici măcar nu-mi imaginam că persoane de vârsta a treia din rurarul românesc folosesc respectiva rețea. Asta înseamnă că lumea acestor oameni – în bună măsură copiii celor printre am crescut cândva – îmi este cu desăvârșire străină. Și, dacă mă uit la lucrurile care mă interesează pe mine, trebuie să admit că și preocupările ne sunt străine și nu ne intersectăm decât prin hazardul existenței în același spațiu. Totuși, ceea ce la scara individului poate fi înțeles, devine dramatic la scara societății. Unde ne sunt studiile despre acești oameni? Unde sunt disciplinele, centrele de cercetare, institutele și catedrele care s-au ocupat de studiul lumii lor (deopotrivă materiale și imaginare)? Unde sunt sintezele periodice care să ne explice felul în care acești oameni fac față problemelor cotidianului, felul în care ei înțeleg lumea, se raportează unii la alții, aspirațiile lor, credințele și spaimele care-i animă? Tot ceea ce știm – căci o vedem – e faptul că media vizuală pe care-o urmăresc i-a transformat într-o masă de spectatori ai confruntărilor publice, care acționează aproape la fel ca publicul din arenele romane.
Și mai e ceva: nu mai este deloc clar dacă în lumea lor mai există stat. Oricât de rudimentar l-am înțelege. Probabil singura instituție reală care mai supraviețuiește, deopotrivă în satele noastre uitate de lume și în diaspora, este biserica. Celelalte au abandonat aceste teritorii, retrăgându-se în urban, care – mereu – a fost văzut ca fiind motorul dezvoltării și al modernizării (menită, mai apoi, a difuza și în rural). În fapt, probabil că-n satele românești de azi o familie sau două dețin toate locurile de muncă plătite de stat (primar, polițist, învățătoare, doctor, chiar preot), iar restul, în general vârstnici, trăiesc exact ca în România secolului al XIX-lea. Probabil că aceia mai tineri sunt zilieri ai celor cu funcții (și acces la „fonduri europene”), în vreme ce bătrânii își petrec timpul în spațiul colportării a ceea ce văd la televizor sau pe internet. E o lume nu doar uitată, ci și ignorată în numele pariului modernizării care focalizează investițiile pe marile orașe. Faptul că televiziunile (în declin și-n căutare de rating), la fel ca internetul ludic și experimentalist, mizează pe o religiozitate a spectaculosului, întâlnește sentimentul lor că singura salvare a celor ignorați de toți e de natură miraculoasă.
În cele din urmă, oamenii care au votat în masă personajul care-a ieșit din urne pe poziția întâia au optat tocmai pentru stilul lui de guru calm, care le oferă miracole la-ndemână pe care ceilalți li le refuză. După trei decenii de prăbușire continuă a acestei lumi uitate, care se acompaniază – deja – cu propria lor decreptitudine, oamenii pe care toți îi ignoră își iau de bune dorințele, alegând concretizarea lor într-o hologramă, cu cât mai vagă, cu atât mai plină de promisiuni. Și, într-o țară cu un puternic declin demografic, în care școala a ajuns o tristă ruină, iar societatea s-a polarizat spectaculos, ei sunt cei mai mulți. După 35 de ani, nu știm despre acești oameni decât un singur lucru: că sunt mulți.
