Politica neputinței

E ceva straniu ce se-ntâmplă în politica europeană și în a noastră, în particular: alegerile împart voturile între trei (sau mai multe) formațiuni politice cu doctrine – și interese – incompatibile, de așa manieră că niciuna dintre ele nu poate guverna singură. Și, atunci, se ajunge la formula coalițiilor sau a marilor coaliții, care nu au nici ideologie (adică un program articulat de măsuri economice și sociale), nici stabilitate internă. Când acestea guvernează – cum e cazul succesivelor guverne din Franța de după dizolvarea Adunării Naționale de acum doi ani –, mandatul lor e limitat: mai curând unul de administrare, care păstrează un statu-quo de criză, dar nu bruschează electoratul niciunuia dintre ele. Sigur, nimeni nu e mulțumit de această formulă și o critică toată lumea, dar cel puțin are acest merit: e criticată de toți, nu doar de unii. Ideea e aceea că lucrurile merg înainte la foc mic (sau „cu frâna trasă”), fără mari reforme și agitații, iar societatea – ca și clasa politică – se instalează în așteptarea unei soluții. E limpede că trebuie făcut ceva, că acest ceva pretinde măsuri radicale, că ele îi vor afecta pe cei mai mulți (și, cel mai greu, pe cei mai fragili), că nu știm dacă lucrurile vor reuși și că – în orice caz – la capătul lor totul va fi schimbat. Toate acestea sunt lucruri clare, de a căror necesitate nu se îndoiește nimeni dintre cei care le contestă, însă toți spun: nu acum! Să mai așteptăm, nu e momentul; tabloul geopolitic e cețos (dacă nu brumos) și nici intern nu stăm prea bine; da, vom porni o schimbare, dar nu acum.

Pe de altă parte, alegătorii exact asta își doresc: o „resetare” a economiei ce parcă nu înaintează, ci se târâie gâfâind greu, și a socialului în care se adâncesc disparitățile dintre potentați și restul lumii. Tradițional, schimbarea era efectul alternanței la putere: ajunsă la conducere, dreapta accelera economia și stânga se ocupa cu redistribuția socială. Sigur, între cele două era o tensiune istorică (păstrată totuși în cadre civilizate), dar – tocmai grație ei – alegătorii se împărțeau în tabere și își clamau interesele. Politica de coaliție a avut ca efect mutarea spre centru a politicilor și, implicit, devitalizarea lor: dreapta n-a mai putut lua măsurile drastice din vremea monetarismului și a marilor privatizări, pentru că a trebuit să-și menajeze partenerii de stânga. Dar nici aceasta n-a mai putut veni cu politici sociale de masă, dat fiind că guverna cu dreapta și trebuia să țină cont de interesele patronatului. Într-o vreme de stabilitate globală și de ascendent al Europei – perioada Blair – Chirac – Jospin – Schröder – Merkel (primul deceniu) –, lucrurile acestea nu s-au văzut și au fost mai evidente beneficiile unor politici ponderate. Era vremea în care Anthony Giddens teoretiza „a treia cale”, care semăna izbitor cu „convergența” capitalismului cu socialismul, care-și avusese și ea partizani în anii ’70. Părea de înțeles că, repet, pe fondul stabilității internaționale și al creșterii economice europene (ca urmare a succesivelor extinderi și a lărgirii Pieței Comune), stânga și dreapta se țin în șah, vechea politică – ce dusese la războaie mondiale – e abolită de facto și accentul cade pe o administrație eficientă și transpartinică.

În vreme de criză, perspectiva se inversează, căci administrația – care gestionează bunăstarea și redistribuirea ei –, cum nu mai are ce potența și ce împărți, e acuzată de incompetență, de malversațiuni și că profită de privilegiile pe care (se spune) și le-a acordat singură. Iar cei care girează formula neutră a coaliției sunt suspectați că și-au ignorat divergențele ideologice tocmai pentru că și-au aliniat interesele materiale într-o formulă reciproc avantajoasă. În felul acesta, coabitarea sau coaliția nu mai este văzută ca formă de necesitate pe care o impun urnele, ci – mai curând – ca o coagulare contra firii, care este dovada unor interese inavuabile, dar de pe urma căreia suferă cetățeanul obișnuit. Astfel că reactivitatea față de aceste modalități de guvernare e în creștere exponențială. Oamenii vor schimbare și, dacă se poate, schimbare radicală. Acum, e evident că nu sunt dispuși să-și asume și costurile acestei schimbări, căci de fiecare dată când cineva o începe (și lovește în buzunarul alegătorilor), cota respectivului în sondaje se prăbușește spectaculos. Oamenii vor schimbare, cu condiția ca schimbarea să le aducă numai beneficii. Dar asta, înțeleg și ei, e un soi de contradicție în termeni, mai ales în condițiile crizei de azi.

De unde, bizară (și, iarăși, trimițând la anii ’70), atracția pe care începe s-o exercite „modelul chinezesc”. Acolo avem de-a face cu un stat omniprezent, dar – se zice – „funcțional”, care planifică și organizează economia, care investește în ea și care își „urmează neabătut” marile proiecte. Cu un lider tăcut, dar cu mână de fier, ce e preocupat de „dezvoltarea țării” și de faptul ca aceasta să ajungă hegemon mondial. Altfel spus, acolo e situația europeană pe dos: dacă aici politica e una de slăbiciune totală, acolo e una de forță; dacă la noi creșterea economică e de zero virgulă ceva, în China e cu două cifre (sau, cel puțin, era). Altfel spus, ideea e aceea că, în locul unor democrații ineficiente, e preferabilă o „dictatură a progresului”. Până nu demult, cam același discurs se ținea și cu privire la Vladimir Putin: dacă a suprimat – pe plan intern – opoziția, n-a făcut decât să termine cu o agitație inutilă, care i-a adus sfârșitul (politic) lui Gorbaciov și a frânat reformele lui Elțîn. Concentrarea resurselor, a banilor și a deciziei într-o singură mână scurtează procesul „implementării” schimbărilor necesare. E drept, de Putin s-au lecuit mulți de când cu Războiul din Ucraina (și cu tot gradul de ruinare internă a Rusiei). Iar despre China lui Xi știm ceea ce ne oferă media – care, acolo, e doar de stat. Nu cunoaștem prețul uman (dar și economic) al dezvoltării spectaculoase a fațadei oceanice a Imperiului de Mijloc. Și, în primul rând, nu cunoaștem enorma presiune a statului chinez, care și-a constrâns cetățenii să lucreze la prețuri derizorii – vreme de decenii – pentru a putea acumula mana financiară pe care-o revarsă acum în domeniile de vârf ale tehnologiei.

Un lucru e cert: cetățenii europeni, fie ei francezi, fie români, nu ar accepta deloc să fie plătiți asemenea culilor cu care și-a început Deng Xiaoping reformele. În aceasta constă drama Europei: în faptul că vreme de decenii a fost deprinsă doar cu o creștere economică reflectată imediat în „măsuri sociale” (majorarea salariilor, asistență pentru cei defavorizați, lucrări publice etc.). Problema e aceea că această cheltuire pe loc a veniturilor câștigate are ca efect scăderea investițiilor în dezvoltarea științifică (cu câteva notorii excepții, precum CERN-ul de Geneva) și faptul că, progresiv, Europa e tot mai mult scoasă din cursa inovației și a tehnologiei și poate tot mai puțin să profite de beneficiile acestora. Or, cine va trăi mâine cu tehnologie de import va trăi pe datorie. Iar ritmul schimbării, legat de inventica din domeniile de vârf, e atât de amețitor, încât planificarea administrativă a adoptării unei tehnologii devine caducă chiar înainte de inaugurarea acesteia. Dezindustrializarea din anii ’80 – 2000 nu a însemnat doar dispariția industriilor grele (și, corelativ, a clasei muncitoare), ci și pierderea unui întreg ecosistem de cercetare și testare a inovațiilor, care s-a mutat altundeva. Faptul că țările europene vorbesc mereu de creativitate științifică și tehnică și că sunt dispuse să aloce fonduri pentru aceasta nu înseamnă prea mult, din varii motive: mai întâi, pentru că fondurile acestea nu sunt comparabile cu ale marilor giganți tehnologici americani sau cu ale statului chinez. Apoi, pentru că nu e deloc clar dacă vor avea o continuitate susținută (depind totuși de votul anual dat de 27 de state contribuabile). Și, în fine, diseminate pe suprafața acestora – căci, de vreme ce plătesc, contribuabilii vor să și vadă ceva –, nu e limpede dacă (și cum), la sfârșit, vor funcționa. Căci e oricând posibil ca acel contribuabil obișnuit cu pasărea din mână, a „măsurilor sociale”, să o respingă pe cea de pe gard, a „tehnologiilor viitorului”.

Mai trebuie spus un lucru: Europa se află la răspântia mai multor crize: e cea a îmbătrânirii populației și a denatalității, care face populația să-i scadă simțitor. Apoi, e cea a migrației, care – e drept – aduce populație lucrătoare pe Bătrânul Continent, dar presupune, cel puțin la început, o sporire a fondurilor sociale pentru integrarea și formarea noilor veniți. Cum țările europene nu vor să recurgă la măsurile coercitive ale celor asiatice, deopotrivă integrarea și formarea imigranților (și costurile pentru acestea) se întind pe perioade mai lungi și presupun cheltuieli mai mari. În fine, un anumit nivel de viață și perspectiva creșterii constante a veniturilor fac parte din acquis-ul comunitar. Nicio formațiune politică nu va risca să le pună în discuție. Și, atunci, ce ne rămâne? „Modelul chinez”? Nu cred, dat fiind că nimeni nu va fi în stare să-l realizeze. Mai curând, îndatorarea constantă față de Imperiul lui Xi Jinping. Până când va deveni evident că nu putem plăti datoriile cu nimic altceva decât cu pământ și cu resurse.

 Mie, unuia, mi se pare că – chiar dacă sună ciudat – la aceste capitole suntem foarte europeni. Cu un nivel de viață nesustenabil de dezvoltarea economică, dezindustrializați, fără cercetare și inovație tehnologică, îndatorați până peste cap, cu un joc trist al partidelor ce nu pot face o majoritate decizională și nu vor să schimbe nimic. Mai mult ca niciodată soarta noastră e legată de cea a Europei. //