De același autor
La câteva zile distanță, trei evenimente punctează actualitatea: faptul că Donald Trump a trecut în fruntea preferințelor americanilor pentru Casa Albă, că Javier Milei (poreclit El Loco, Nebunul) a câștigat alegerile prezidențiale din Argentina și acela că „Partidul pentru Libertate” al lui Geert Wilders a obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare din Olanda. Deși plasați în lumi diferite, cei trei politicieni au multe în comun. Faptul de a-i califica, paușal, drept populiști nu (mai) spune mare lucru. Să remarcăm, mai înainte de toate, că fiecare dintre ei e un om de media: Trump a avut propriile emisiuni de televiziune, Milei s-a produs pe scenă într-o trupă rock, iar Wilders are în spate o biografie politică ce l-a ținut mereu pe ecrane. Fiecare dintre ei știe să folosească media și, mai ales, s-o folosească pentru publicul zilelor noastre.
E vorba de generațiile care au între 18 și 32 de ani, aflate pentru prima, a doua sau a treia oară la vot și care au crescut în lumea internetului generalizat (mai întâi pe calculator, apoi pe telefonul mobil) și a știrilor instantanee. Întâmplător sau nu, e vorba de aceleași generații care au prins „schimbarea paradigmelor școlare”, ceea ce are ca efect faptul că nu mai au orizontul cultural și nici capacitatea de atenție a predecesorilor lor. Tinerii de azi nu mai prizează discursurile lungi, argumentele și șirurile de date care dădeau consistență discursului politic de altădată. Ei vor ceva funny și „cu impact emoțional”. Or, lucrul care atrage cel mai tare atenția și, în același timp, e cel mai distractiv este scandalul. Noua generație, deși e mereu cu telefonul în mână, nu pierde timpul cu parcurgerea știrilor, compararea punctelor de vedere și judecarea lor pentru a-și face o imagine adecvată asupra problemelor prezentului și a ofertei de rezolvare a lor pe care o propun diverșii politicieni. Principala caracteristică a acestor generații e faptul – pe cât de paradoxal (ținând cont de posibilitățile de care dispun), pe atât de real – că poartă în ele încărcătura unor frustrări uriașe. Generațiile precedente aveau idealuri melioriste (voiau să le fie ceva mai bine decât părinților lor) și, în general, fezabile (casă, mașină, un job bun etc.). Cele de azi cresc cu aceste lucruri – pe care le consideră absolut firești – și, ca atare, nu mai doresc ceva anume, ci totul și, dacă se poate, dintr-odată. Îngrijiți și ocrotiți din cea mai timpurie copilărie, ei transferă paternalismul familial asupra statului; acesta din urmă le e dator cu orice-și doresc și fiecare dorință nerealizată a lor e un eșec al administrației și al oamenilor politici care o reprezintă.
Ca atare, pe lângă scandal, le plac și promisiunile maximale: schimbare totală, regenerare a statului, drepturi sociale extinse, la pachet cu recentrarea unui sens tare. Populiștii din specia Trump, Milei și Wilders au înțeles „orizontul de așteptare” al alegătorilor și le oferă exact ceea ce aceștia vor să audă. Mai înainte de toate, o radicalizare extremă: politica nu mai e domeniul fezabilului, ci al dezirabilului. Și, cum bine se știe, pe terenul dorințelor, adeziunile sunt pasionale și personale. Apoi, ideea e aceea de a fixa de fiecare dată – într-o schemă maniheică – răul care împiedică realizarea acestor dorințe și instaurarea mileniului fericirii (în care fiecare se poate deda consumului, călătoriilor și jocurilor în varii rețele – întotdeauna câștigătoare). De vină că lucrurile nu stau așa sunt, mereu, ceilalți: politicienii de la putere, „statul paralel”, „elitele” ce complotează împotriva poporului de rând (adică a majorității alegătorilor), străinii (cei clasici – cu care-au existat războaie, plus evreii, islamicii, chinezii, „Sudul Global” în ansamblu, homosexualii, transgenderii ș.a.m.d.). Odată schițat acest tablou, din el reies două lucruri: că acela care-l enunță (cât curaj pentru asta!) e apărătorul cetății pe care valurile de migranți și de cozi de topoare dinlăuntru amenință s-o ducă la ruină. Apărătorul celor lipsiți de apărare e – pe model roman – „tribunul” lor. Lupta politică actuală se vrea o reeditare a războiului civil dintre populares și optimates, de la finele Republicii Romane. În pieptul fiecărui tribun pulsează inima unui cezar imperator.
Al doilea lucru, care ne permite să înțelegem de ce un asemenea pattern are succes la niște generații care nu mai au cultură istorică, ține de faptul că identificarea dușmanului le permite celor mulți să strângă rândurile și să-și descopere solidaritatea. Narativul cu victimă e un unificator eficient. Persoane care n-au nicio altă preocupare în afară de distracție descoperă – cu o anumită uimire – că nu sunt singure; că o mulțime la fel ca ele împărtășește aceleași convingeri legate de „malversațiunile” lui Soros, ale Comisiei Europene, Casei Albe, serviciilor secrete etc. Lucruri pe care – pe valul frustrării pe care-l potențează diferențele de statut economic și social – le bănuiau, dar pe care vocea (imperativă) a „tribunului” le cristalizează. Identificarea dușmanului, numirea lui – grosieră – și promisiunea de a-i „expropria pe expropriatori” dau un țel unor generații care se plâng de absența unui rost în viață. Reel-ul de 30 de secunde prin care „liderul așteptat” li se adresează nu are rostul de-a spune ceva, ci pe acela de a-i mobiliza. De a-i face să urască, să strige, să fie „gata de acțiune”. Iar acțiunea aceasta ar semăna cu carnavalul: o enormă dezlănțuire a pulsiunilor populare, în care „cei aleși” se vor regăsi unii pe alții și vor impune (cu forța, că altminteri nu se poate) „dreptatea”, așa cum o simt ei. Această solidaritate a nemulțumiților e liantul care-i adună pe votanții politicienilor antisistem.
Căci nimic nu e mai de succes decât antisistemul. La tinerii de 18 – 32 de ani e de înțeles; ei se află la vârsta pasiunilor romantice și a idealurilor revoluționare. Ceea ce e straniu cu adevărat este felul în care oameni la care nu te-ai aștepta – precum Donald Trump – își asumă un program (prezentat ca fiind „de dreapta”), dar care, în fapt, e cel al unei revoluții radicale. Ideea e aceea că nu mai putem ajusta mecanismul economic, politic și social existent pentru că – se spune – acesta a fost integral pervertit de „elitele de stânga”. Ca atare, schimbarea trebuie să fie totală și modelul propus variază de la cel al creștinismului originar la cel al unei utopii consensuale (bineînțeles, după eradicarea structurilor de profunzime ale „statului paralel”). La 34 de ani de la căderea comunismului, dreapta și stânga se întâlnesc la vârful spectrului politic: singura șansă de realizare a conservatorismului e printr-o revoluție totală! Nu mai rămâne decât să-l auzim pe Xi Jinping susținând că acesta e „modelul chinezesc”!
Totuși, e oarecum simplificator să punem toată responsabilitatea acestui mod de-a vota doar pe seama tinerilor care gustă stilul de show man-i și invectivele noilor (sau mai vechilor) politicieni populiști. E și o problemă, cât se poate de reală, care face ca vremurile pe care le trăim să capete nuanțe „revoluționare”. Cine se uită la alegerile americane vede în competiție doi oameni de o vârstă venerabilă: Joe Biden are 81 de ani și Donald Trump, 77. Până de curând, opoziția Congresului față de ultimul (pe vremea când era președinte) o reprezenta doamna Nancy Pelosy, care și-a încheiat mandatul în acest an, la respectabila etate de 82 de ani. Media de vârstă a membrilor Curții Supreme tinde către 75 de ani. Iar secretarul de stat al Apărării, Lloyd Austin, e ceva mai tânăr: are 70 de ani. Cum a ajuns America să fie condusă de o gerontocrație? Asta, în condițiile în care media de vârstă a vedetelor Silicon Valley-ului e de 40 – 40 și ceva de ani! E limpede că generația tânără nu se simte reprezentată de personaje care, pentru cei ce surfează pe valul noilor aplicații și rețele sociale, par a veni de-a dreptul din preistorie. Cel mai prizabil personaj dintre toți este pentru ei Donald Trump, pentru că e singurul care vorbește pe limba lor: tare, colorat și distractiv.
Nici în Argentina nu stăm mai bine; de 77 de ani țara e condusă în logica unui populism militar (ce poartă numele de peronism – de la Juan Peron; mai nou, cunoscut ca soț al faimoasei sale neveste, Evita Peron), care amestecă statul social și represiunea, pe fondul unei societăți cu decalaje economice strigătoare la cer. Contracandidatul lui Milei, Sergio Massa, era el însuși un politician de cursă lungă – apropiat de fosta președintă, Cristina Kirchner – și, în plus, ministru de Finanțe într-un moment în care finanțele Argentinei sunt în vrie. Votul pentru Milei a fost, în bună măsură, un refuz al unei politici vechi de decenii și al ideii că un om din sistem poate schimba sistemul. În fine, Geerd Wilders vine pe val după 13 ani de primministeriat al lui Mark Rutte. Oricât de echilibrat și de eficient s-a arătat a fi premierul Olandei, lungimea mandatului a avut ca efect o anumită oboseală a electoratului care a vrut altceva și altcevaul la îndemână a fost populistul Wilders, care se agită de vreo două decenii. Faptul că politica democratică nu mai e capabilă să selecteze și să impună constant figuri reprezentative pe scena publică e mană cerească pentru populiștii care-și așteaptă ceasul.
Sigur, lumea își spune (mereu) că nici Trump, nici Milei, nici Wilders (acesta din urmă, dacă va ajunge să facă guvernul) nu vor reuși să-și realizeze promisiunile electorale. Probabil că asta nu e pentru ei o problemă, căci – la viitoarea scadență – vor poza, încă o dată, în victime. Tot ceea ce n-au făcut nu se datorează incapacității lor, ci opoziției „statului paralel”, care le încurcă planurile. Așa că – foarte previzibil – vor cere și mai multă putere. Asta, dacă între timp nu vor apărea alți scandalagii, și mai spectaculoși, care vor promite – ca ultim carnaval – de-a dreptul Apocalipsa.//
