Războiul nostru cel de toate zilele

Războaiele încep ușor și se sfârșesc greu. Atunci când se sfârșesc.

Mihai Maci 14.06.2022

De același autor

Căci – o vedem tot mai des – trăim într-o lume plină de războaie care nu se mai termină. Primele de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu au încetat nici astăzi. În 1947, partajul Indiei între zonele hinduse (din care-a luat naștere statul indian) și cele musulmane (din care a rezultat Pakistanul, ulterior scindat în țara cu același nume și Bangladesh) s-a lăsat cu o ambiguitate ce a dus, foarte repede, la conflict. Un teritoriu – e vorba de Kashmir – a fost trecut (în virtutea vechiului principiu din vremea Reformei europene: cuius regio ejus religio) la India, dat fiind că maharajul său era hindus. Dar majoritatea populației era musulmană, astfel încât cetățenii Kashmirului s-au considerat îndreptățiți să ceară protecția coreligionarilor lor din Pakistan. A rezultat un război – nu tocmai rece – ce durează și astăzi, două puteri nucleare și doi jucători geopolitici cu interese cel mai adesea divergente.

În 1948, proclamarea Statului Israel a determinat țările arabe să intervină în forță pentru a opri inevitabilul. Israelul se apără, luptă pe trei fronturi cu armatele a șapte țări, parțial învinge, parțial rezistă și beneficiază de un armistițiu care-i extinde teritoriul (în Transiordania și Neghev), dar – mai ales – face ca planul de creare a unui stat palestinian (aprobat de ONU în 1947) să nu mai fie realizat niciodată. Vor urma încă două războaie – în 1967 și 1973 – și două incursiuni în Liban ce vor extinde teritoriul Statului Israel, vor disloca populații (mutându-le în tabere de refugiați) și vor crea o tensiune ce răbufnește periodic. Intifade, atentate, clivaje diplomatice și amenințări de tot soiul colorează acest război căruia nu i se întrevede sfârșitul.

 

În 1950 – la mai puțin de un an de la proclamarea Republicii Populare Chineze – Coreea de Nord (comunistă), crezând că i-a venit rândul la victorie, invadează Sudul (sub protectorat american). În nici două luni, sud-coreenii sunt împinși până la limita peninsulei. Urmează faimoasa debarcare de la Incheon a legendarului general MacArthur și rolurile se inversează, nord-coreenii fiind împinși la granița cu China, pe fluviul Yalu. Când „marele frate” chinez își trimite „voluntarii” în sprijinul comuniștilor coreeni, generalul MacArthur îi cere președintelui Truman să facă uz de bomba atomică pentru a-i opri. Președintele ezită, îl destituie pe general (care se întoarce în America ca un erou anticomunist) și susține războiul clasic. Acesta se împotmolește acolo de unde pornise – la paralela 38 – și, peste doi ani, în 1953, imediat după moartea lui Stalin, între cele două Corei se semnează un armistițiu ce durează și astăzi. Granița dintre ele rămâne militarizată și tensiunea crește sau descrește, dar nu se estompează deloc. 

De ceva timp am (re)descoperit o realitate pe care – din lumea noastră laică – o consideram a aparține altui timp: războaiele religioase. Cel mai cunoscut e acela dintre suniți și șiiți, cele două mari ramuri ale islamului, care perpetuează un conflict de secol VII. Timp de veacuri, el a fost atenuat de variile ocupații și dictaturi pe care le-a cunoscut Orientul. În mod paradoxal, sfârșitul autocrației lui Saddam Hussein a însemnat și revenirea la criza religioasă dintre șiiți (susținuți de Iran) și suniți (având în spate Arabia Saudită). E limpede că e vorba de o luptă pentru hegemonie politică în Orientul Mijlociu, care – mai recent – s-a aprins în Yemen cu rebeliunea houthi (de asemenea șiită și sprijinită de Iran). Dincolo de aspectul său geopolitic, confruntarea dintre cele două mari tendințe ale islamului are caracterul unui război apocaliptic. În fapt, așa e fiecare război religios, căci orice religie afirmă un adevăr universal, care nu lasă loc dubiului sau altor adevăruri.

În mod straniu, această perspectivă pare a se extinde acolo unde ne-am aștepta mai puțin: în Statele Unite ale Americii. Dincolo de mitul blugilor, al Coca-Cola și al „Playboy” (dublate de Hollywood și, mai nou, de Silicon Valley), America e un continent profund divizat între o lume postmodernă, multirasială, hipertehnologizată, consumeristă, liberală și libertină, critică (mai ales față de derapajele trecutului), ironică și detabuizantă, pe de o parte, și, pe de alta, fundamentalistă în credința ei, conservatoare, valorizând micile comunități și refuzând molohul statal, hiperbolizând masculinitatea războinică și refuzând – sub semnul depravării – aproape tot ceea ce e propriu Modernității (începând, evident, cu emanciparea femeilor și terminând cu secularizarea). Cele două Americi se confruntă fără încetare de mai bine de un secol și fiecare ciclu electoral e o ocazie de-a vedea, în roșu–albastru, cum fluctuează ponderea uneia sau a alteia dintre tabere. Donald Trump a fost cel care-a radicalizat cel mai mult – neezitând să ducă în stradă – acest „război cultural” ce potențează extremismul. Influența uriașă a Americii, ca economia cea mai mare a lumii și avangardă a creativității (de la știință la muzică), contribuie la exportarea la scară planetară a conflictului dintre cei care mizează pe fuga înainte și cei care persistă în nostalgia eternității.

Dacă ar fi să caracterizăm prin câteva cuvinte vremurile ce ne e dat a le trăi, acestea ar fi generalizarea prosperității și multiplicarea necontrolabilă a informației. Ambele stau nu doar sub semnul beneficiului, ci și sub cel al tensiunii. Prosperitatea s-a extins, într-adevăr, la o scară necunoscută încă în istorie, dar preponderent la nivelul jumătății nordice a planetei. Sudul, care se mișcă și el, a rămas în general sărac – mai ales în Asia-Pacific și în Africa Subsahariană, dar și în bună parte din America Latină. De unde, inevitabil, o tensiune Nord-Sud pe care o exprimă cel mai bine fenomenul migraționist. E iluzoriu să ne închipuim că poate fi construit un gard în jurul bogăției și că populații întregi pot fi ținute dincolo de el. Pe de altă parte, migrația aceasta reactualizează spaimele ancestrale ale omului alb european sau nord-american, legate de felul în care ne imaginăm prăbușirea acelui arhetip civilizatoriu care a fost Imperiul Roman. Simplul fapt că săracii nu rămân în „țarcul” lor constituie o amenințare pentru omul Nordului dezvoltat.

Și imperiile – cu imperialismul lor – revin în actualitate. China, Turcia și, în primul rând, Rusia redescoperă miturile absolutismului care unifică neamuri diferite sub o ideologie comună și care e puternic pentru că e capabil să se extindă în permanență. „Puterile emergente”, care și‑au construit imaginea pe relansarea economică, sunt gata să abandoneze modelul cooperării și al comerțului în favoarea celui al intimidării și al confruntării. Problema imperiilor e aceea că creșterea lor tinde să intre într-o mecanică a autoîntreținerii: în măsura în care sunt victorioase (indiferent cum), înseamnă că aceia care le-au afirmat extinderea au avut – și au – dreptate. Și, la un moment dat, inevitabil, când „plăcile tectonice” ale marilor puteri vor veni în contact, va fi vorba de „războiul total”.

Pe de altă parte, informația este – o știm bine, din toată istoria – ea însăși un câmp de luptă. Presa – care e „organul” democrației parlamentare – a amplificat războiul informațional în Modernitate, iar Internetul l-a generalizat. Fake-news-ul, conspiraționismul, trolling-ul s-au banalizat și au proliferat în toate direcțiile de așa manieră încât ceea ce constituia specificul activității serviciilor secrete, diversiunea, a devenit un „sport popular”. Abilitatea mediei nu mai constă – de mult – în faptul de a numi, a descrie și a analiza, ci în capacitatea de-a influența, de-a crea (și manipula) tendințe de moment și de-a răsturna planuri calculate prin inflamări emoționale. Contrar așteptărilor, informarea din varii surse nu încurajează judecata rațională și confirmă credința subiectivă. Media a devenit câmpul de război al credințelor care au explodat după declinul credinței.

„Războaie totale” ale imperiilor, „războaie apocaliptice” ale credințelor, „războaie culturale” ale concepțiilor, războaie ale informațiilor, războaie ale sărăciei, războaie ale economiilor (datorate variilor crize, nevoii de resurse etc.), războaie care nu se mai termină – toate au ajuns să facă parte din peisajul vremurilor noastre. Sunt prea multe pentru a exista o singură formulă magică menită a le pune capăt. Și se bazează pe elemente mult prea interconectate pentru ca unul să nu se prelungească în altul sau în altele. Trăim, intersecțional, la confluența a varii conflicte, dintre care pe unele le traversăm, iar altele ne traversează.

E interesant și faptul că sfârșitul războaielor și pacea adevărată sunt văzute, la stânga, sub semnul siguranței (materiale) și, la dreapta, sub cel al stabilității (valorilor). Mai mult decât orice, aceste proiecții ale dorinței de pace sunt cele care ne spun că efectul unei lumi în care domină tensiunile și confruntarea ar fi nesiguranța și instabilitatea. Acesta e datul nostru cotidian; cel pe care-l criticăm, dar și cel din care trăim; cel pe care-l interiorizăm, dar și cel pe care-l proiectăm în afara noastră. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22