Războiul total

Până în 1914, războaiele erau ciocniri frontale ale armatelor în urma cărora una rămânea, victorioasă, pe câmpul de luptă, în vreme ce cealaltă era pusă pe fugă. Avem de-a face și cu campanii, care antrenează o serie de confruntări pe parcursul – în general (al) – câtorva luni, care, pe cât era posibil, evitau lunile de primăvară (când se făceau însămânțările terenurilor agricole) și cele de toamnă (când se strângea recolta).

Deja Modernitatea, în siajul Revoluției Franceze, aduce o noutate semnificativă pe câmpurile de luptă: conscripția universală, în speță înrolarea sub arme a tuturor bărbaților ajunși la vârsta majoratului. Această operațiune are două efecte: pe de-o parte, creșterea numerică a armatelor, pe de alta, accentuarea coeziunii din interiorul lor. Odată cu războaiele napoleoniene și cu rezistența variilor țări la campaniile Împăratului, apar armatele naționale. Evul Mediu fusese caracterizat prin formațiuni de luptă senioriale (aristocrații fiind cei care plăteau „tributul de sânge” pe câmpul de luptă) care se grupau în geometrii variabile, de regulă în jurul regelui și, în egală măsură, prin contingente de mercenari (dintre care erau renumiți elvețienii și saxonii). Războiul medieval era unul pentru revendicarea unui patrimoniu, pentru dobândirea unui teritoriu ori, pur și simplu, de jaf. Lucrurile acestea nu necesitau nicio ideologie și, în condițiile relativ simple ale epocii (în care, totuși, începând cu 1453, se generalizează armele de foc), puteau fi susținute de mici armate profesioniste.

Odată cu războaiele napoleoniene, sunt aduse sub arme contingente masive de tineri de pe tot teritoriul țărilor beligerante, căci aceștia urmau să se pregătească pentru a înlocui soldații – din ce în ce mai mulți – care cădeau pe câmpul de luptă pe măsura dezvoltării armelor de foc (și, în particular, a artileriei). Problema e aceea că, peste tot în Europa, acești tineri au două probleme majore: vorbesc limbi – sau cel puțin dialecte – diferite și, ca atare, nu înțeleg (sau nu înțeleg la fel) ordinele primite. Și, în al doilea rând, fug cu prima ocazie din taberele de concentrare. Pentru oricare dintre ei, era limpede faptul că, atunci când le era atacată casa și pământurile, vor trebui să-și apere familia și bunurile, însă nu le era deloc clar de ce trebuiau să lase descoperite aceste lucruri și să meargă să lupte în celălalt capăt al țării. Nu aveau ceea ce noi numim astăzi „sentiment național”. Deopotrivă limba comună, „literară” (standardizată prin școală, cu „clasicii” ei) și istoria (ca memorie comună, cu eroii ei) sunt date ale Modernității pe care le aduce la lumină tocmai armata de masă, ce stă la baza constituirii statelor europene în granițele pe care ne-am obișnuit a le considera firești.

Pe acest fond, Primul Război Mondial constituie o ruptură majoră. El vine la capătul a patru decenii nu doar de pace în Europa (după războiul franco-german din 1870–1871), ci și de difuziune a prosperității în societate (în ceea ce numim La Belle Epoque), ca urmare a unei dezvoltări tehnologice fără precedent până în acel timp. Într-un interval foarte scurt, conectivitatea terestră datorată trenurilor și cea maritimă, bazată pe navele cu aburi, schimbă geografia, industriile (extractive și siderurgice) modifică substanțial harta ocupațiilor, urbanizarea afectează viața socială, apar, într-un ritm din ce în ce mai rapid, iluminatul electric, automobilul, cinematograful etc. E vremea lui Jules Verne și a optimismului pe care-l mărturisește literatura sa: dezvoltarea tehnologică, apariția variilor mașini-unelte înseamnă împlinirea unei promisiuni milenare – eliberarea omului de servitutea muncii fizice. Și, implicit, disponibilizarea lui pentru activitățile spirituale (pe care școlarizarea de masă și dezvoltarea tiparului le-au făcut accesibile tuturor) și asumarea umanului din el.

Atunci când începe, în aclamațiile mulțimilor de la Paris, Berlin, Moscova și Londra, Primul Război Mondial pare a fi unul ca toate cele care l-au precedat: mobilizărilor din iulie 1914 le e promisă o mare campanie ofensivă în toamna aceluiași an, de așa manieră încât – stabilită fiind victoria – soldații să fie acasă de sărbători. Știm că n-a fost așa: ofensiva germană s-a împotmolit, iar contraofensiva de pe Marna a dus la stabilizarea frontului în ceea ce se va numi „războiul de tranșee”. Tranșeele erau, în fapt, ultimul avatar al fortificațiilor militare. Căderea Constantinopolului arătase, în chip manifest, limitele zidurilor verticale (antice și medievale) în fața gurilor de foc ale artileriei. Fortificațiile semiîngropate, cu pereții în pantă (de tip „Vauban”) le urmează și sunt capabile să reziste asediilor până când fortul Duauomont e aproape ras de pe suprafața pământului de bombardamentele germane. Rămâne, ca ultimă alternativă, îngroparea în pământ, pe mai multe niveluri și dezvoltarea unor linii zigzagate complexe care, dublate de baraje de sârmă ghimpată și de redute de saci de nisip și palisade de lemn, sunt noile „construcții militare” ale începutului secolului XX.

Posibilitatea de-a scoate inamicul din aceste adăposturi – la început circumstanțiale, apoi definitive – ține de creșterea puterii de foc și de crearea unor noi tehnologii menite a reda războiului caracterul lui ofensiv. Puterea de foc crește mereu, pe tot parcursul Războiului, însă în ambele tabere, de așa manieră încât niciuna nu poate avea avantajul decisiv pe câmpul de luptă. Într-o mult mai mare măsură, soarta acestuia va fi schimbată pe de-o parte de noile contingente de soldați pe care le aduce implicarea Statelor Unite în Război, pe de alta de apariția unor tehnologii care vor dinamiza mișcările de pe câmpul de luptă: submarinul, aviația militară și tancul. Impactul lor va fi major deopotrivă asupra mentalului combatanților, care asistă la universalizarea conflictului (în apă, pe pământ și în aer), nu doar la globalizarea lui, și, în același timp, din punct de vedere social și economic. În ceea ce privește primul aspect, lucrul cel mai interesant este acela că oamenii timpului descoperă, cu oroare, faptul că tehnica poate fi ambivalentă: pe de-o parte e vehiculul progresului, pe de alta e instrumentul unui carnagiu universal. Credința într-un viitor în care noile tehnologii să aibă doar funcție eliberatoare se dovedește a fi o iluzie a naivității și nu va mai avea niciodată aura de mit al sfârșitului secolului al XIX-lea.

Și mai interesantă e consecința socioeconomică a tehnicizării războiului. Nevoia de a crește puterea de foc și de a spori continuu loviturile de artilerie (și, implicit, obuzele livrate pe front) duce la o mutație fără precedent în logica confruntărilor militare: dat fiind că, din necesitatea de-a deplasa tot mai mulți soldați spre linia frontului (ce amplifică deficitul de mână de lucru masculină), sunt mobilizați în fabricile ce deservesc industria militară cei care, până în acel moment, erau considerați necombatanți: femeile, copiii și bătrânii. Efectul acestei concentrări este dramatic: el anulează separația dintre combatanți și non-combatanți. În măsura în care aceștia din urmă sunt angrenați – într-un fel sau altul – în susținerea capacității de război a unei țări, ei devin ținte legitime ale acțiunilor militare ale forțelor ce luptă împotriva acestei țări. În acest fel, războiul devine total. Nu mai există un domeniu „civil”, care să se sustragă – potrivit dreptului internațional – loviturilor ce vizează forțele combatante inamice. Întrucât orice om de pe teritoriul unei țări poate participa – după puterile lui – la efortul de război al acestei țări, el e, implicit, un combatant.

Acest lucru schimbă regulile războiului, căci, de la bătălia de la Kaddesh (1274 î.d.H.) a lui Ramses al II-lea împotriva hittiților, conflictul militar angrena în mod direct doar cele două armate aflate în luptă. Evident, populația civilă suferea de pe urma distrugerilor, a jafurilor sau a variilor exacțiuni, dar rămăsese cu statutul de „civil” într-un conflict militar. Odată cu tehnicizarea – și, implicit, industrializarea – războiului, noțiunea de „civil” se estompează și e înlocuită, mai curând, cu aceea de „victimă” (eventual „victimă colaterală”) care însă se poate aplica la fel de bine și combatanților, atunci când e vorba de a suferi acțiuni ce pot fi asociate încălcării drepturilor și demnității umane. Oarecum în siajul pierderii acestei distincții au fost posibile – și, la momentul respectiv, considerate „legitime” – operațiuni de anvergură împotriva populației în mod manifest necombatante: raziile naziste (sau ale instrumentelor lor locale) vizându-i pe evrei, pe țigani sau pe homosexuali (care au culminat cu oroarea – fără termen de comparație – a Shoah-ului), agresarea și alungarea populației germane din nord-estul Europei de către Armata Roșie, „covoarele de bombe” americano-engleze care au avut ca emblemă distrugerea Dresdei, bombardamentele nucleare de la Hiroșima și Nagasaki.

Când, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, se pune în mișcare Organizația Națiunilor Unite, există această conștiință clară a faptului că – de acum înainte – orice război e unul total și greul lui îl duce populația pe care (în siajul trecutului) o numim civilă. Tocmai în numele protejării celor lipsiți de apărare s-au constituit o legislație, o practică și o memorie menită a împiedica izbucnirea ororii în lumea în care trăim. Știm că acestea n-au reușit pe măsura speranțelor puse în ele. Dar, de bine, de rău, au fost o formă de apărare a omenirii față de dezastrul pe care-l presupune masificarea și industrializarea războiului. Până în 24 februarie 2022, când un dictator obnubilat de mitul imperial și de povești conspiraționiste a decis să readucă războiul total în Europa. //