De același autor
Întrebarea este cum ne aflăm noi, în anul de grație 2025, când toate elementele menționate în textul precedent se agregă în „furtuna perfectă” care riscă să vină peste noi? Dat fiind că marile probleme ale lumii de azi se joacă în economie și în tehnologie, o să încep cu acestea.
Dacă ne uităm la economia României, putem avea impresia că stăm bine. Adesea ni se spune că o ducem mai bine ca oricând altcândva în istoria noastră. Și, neîndoielnic, acest lucru e adevărat. Numai că, aici, referențialul suntem noi. O ducem acum mai bine, dat fiind că altcândva – inclusiv în timpurile recente – am dus-o mai prost decât mulți alții (inclusiv vecini de-ai noștri). La fel de bine, puteam spune că-n România lui 1975 se trăia mai bine ca niciodată în istoria ei. Iarăși, nu pentru că în 1975 ar fi fost ceva extraordinar, ci pentru că înainte – inclusiv în mitizatul interbelic – fusese foarte rău (pentru majoritatea populației). Acum se mai spune și că o ducem comparabil cu țări la care, cu câteva decenii în urmă, ne uitam cu invidie sau nici măcar nu îndrăzneam să ne uităm, precum Ungaria sau Portugalia. Încă o dată, e adevărat, dar nici Ungaria, nici Portugalia n-au fost la start (în 1991 și, respectiv, 1974, adică – totuși – foarte recent) într-o situație radical mai bună decât cea a României. Nu știu care e situația în Portugalia, dar, în mod cert, Ungaria are probleme serioase în ultimul deceniu și ceea ce se petrece acolo cu economia ar trebui să le dea de gândit celor tentați de ispitele „suveranismului”.
În fine, ni se mai amintește faptul că în bună măsură dezvoltarea României din ultimele decenii se datorează fondurilor și reglementărilor pe care ni le-a dat Uniunea Europeană. Și, încă o dată, așa e. În fapt, am primit după 2007 (la care se adaugă fondurile de preaderare) undeva în jurul a 100 de miliarde de euro. Iar noi am contribuit undeva în jurul a 33 de miliarde, deci ne-am ales cu de două ori banii dați. Poate mai important decât aceștia au fost faimoasele proceduri de folosire a lor, grație cărora o parte semnificativă din ei au ajuns la proiectele cărora le erau destinate. Căci, dacă nu, în buna tradiție a feudalismului autohton, și-i împărțeau cei de la putere între ei și nouă ne spuneau că nici n-au venit sau au venit prea puțini. Problema noastră n-a fost Uniunea Europeană, ci administrația autohtonă, care – dacă a văzut că nu poate lua toți banii și face ce vrea cu ei – s-a supărat și a ținut-o (asemenea birocrației rusești țariste față de reforme) doar în șicane, proceduri și procese.
Ce am făcut și ce n-am făcut în acești ani? Mai înainte de toate, în agricultură: nu suntem (chiar deloc!) în situația de a asigura necesarul alimentar al țării din producția internă. Mai înainte de toate, avem prea multe gospodării rurale (3,5 milioane) care folosesc loturi mici de pământ (sub 5 hectare), nu-și permit întrebuințarea îngrășămintelor și obțin o producție care – dacă nu e afectată de intemperii – ajunge doar consumului domestic. Cu alte cuvinte, ceea ce se numește economie de subzistență. Tocmai faptul că acești oameni subzistă prin mijloace proprii îi face periferici intereselor puterii (cu care – asemenea strămoșilor lor – nu prea interferează) și, în egală măsură, dat fiind că sunt autarhici, nu le dă posibilitatea solidarizării pentru a forța politici guvernamentale. Fermele mai mari depind – în bună măsură – de subvențiile guvernamentale și, ca atare, sunt mai aliniate politicilor guvernului. Nu știm cât din terenul agricol al țării (sunt cifre ce variază între 30 și 40%) sunt concesionate unor trusturi și companii străine, așa că și dacă folosesc mâna de lucru autohtonă, producția lor merge în străinătate. Nu am realizat nici comasarea terenurilor agricole, care le-ar rentabiliza (în perspectiva muncilor mecanizate), nu am refăcut rețeaua de irigații și nici pe cea de sere, distruse după 1990 (fapt ce ne lasă la discreția derivelor climatice), aproape nu mai avem cercetare în agricultură, nu suntem în stare să procesăm materia primă vegetală și animală, ci o exportăm ieftin și importăm scump produse procesate, adică – în linii mari – am rămas la profilul nostru agricol dintotdeauna. O țară cu un mare potențial, dar cu mână de lucru excedentară, slab calificată, aproape nemecanizată, capabilă să realizeze doar produsul primar cu care – dincolo de uzul domestic – nu știe ce să facă. Așa că, ne place sau nu, și pe viitor vom avea tot soiul de crize agricole și vom importa masiv de la roșii și pui la aluat congelat și organe de miel (acestea din urmă, din Noua Zeelandă!).
Industria: în ciuda a ceea ce ne predică nostalgicii, exporturile industriale ale României din 2024 au fost de 10 (zece) ori mai mari decât cele din 1989! Nu mai suntem în logica autarhică a industriilor lui Ceaușescu, ci într-una de deschidere și de conectare la piețele internaționale. Până de curând, acesta a fost un lucru bun și un atu al nostru pe plan european. Acum, riscă să devină o problemă, deoarece – așa cum am arătat în textul precedent – turbulențele politice duc la scurtcircuitarea lanțurilor de producție internaționale. Și, la nivel mare (Statele Unite, căci China le are deja și pe Rusia au obligat-o sancțiunile să și le reactiveze) se dorește refacerea economiilor integrate pe plan local, care merg de la extragerea materiei prime la produsul finit. Noi ne-am adaptat bine, ca periferie productivă de componente de tot soiul, unei economii globalizate. Dar criza globalizării riscă să ne afecteze destul de puternic, pentru că putem ajunge foarte ușor victimele „bătăii din aripi a fluturelui din Shanghai”, adică ale unor perturbări pe lanțurile de producție pe care nu le putem controla deloc. Iar aceste șocuri s-ar traduce, în imediat, prin mase de șomeri în varii industrii, care, atunci când s-au angajat, erau convinși că munca într-o întreprindere străină le permite să-și ia credite și să ducă un nivel de viață care, uite, se poate evapora în câteva zile.
Mai e o problemă care ne poate afecta prin ricoșeu: scoaterea Chinei de pe piața americană cu tarifele lui Trump va avea ca efect deversarea produselor Imperiului de Mijloc în alte țări ale lumii (dat fiind că țara lui Xi Jinping depinde de exporturi). Și n-ar fi exclus ca, într-un timp foarte scurt, să ne trezim cu o cantitate uriașă de chinezării (ceva mai sofisticate decât cele cu care suntem obișnuiți) la prețuri de dumping. Efectul acestui fapt ar fi, pe de-o parte, ieșirea banilor din țară, pe de alta (și corelativ cu aceasta), incapacitatea de mobilizare pentru crearea unor industrii locale care să concureze importurile. Ca atare, o ofertă prea abundentă și „la prețuri promoționale” ne-ar face complet dependenți de o mare industrie care ne poate, mai apoi, bloca oricând. Adică, exact problema pe care au descoperit-o europenii și americanii în ultimii cinci ani. Dacă pentru niște economii-continent se pune problema dificultății competiției cu China, pentru noi nici nu s-ar pune. Pe de altă parte, într-o economie (încă) săracă, precum cea românească, alternativa alegerii produselor scumpe europene comparativ cu cele ieftine chinezești ar fi una dureroasă pentru cetățean și costisitoare pentru omul politic.
La nivelul tehnologiei, nu prea avem ce să spunem. România nu are posibilitatea investiției susținute în cercetare, iar ceea ce se încearcă sub acest nume în universități sau varii institute e mai curând butaforie. În Occident, cercetarea (în domeniile de vârf: nanotehnologii, energii regenerabile, inteligență artificială, informatică medicală, robotică, farmacie, imunologie, genetică, neurologie etc.) are câteva scopuri cât se poate de clare: patente de invenție, start-upuri, tehnologii, linii de producție, monopol domenial și desfacere globală. La noi sunt faimoasele articole ISI, care – ele – nu au decât o finalitate: promovarea profesională a autorilor, până „la gradul lor maxim de incompetență”, acolo unde (cu salarii astronomice) devin o povară pentru stat. Povara aceasta, adăugată „veniturilor nesimțite” și „pensiilor speciale” ale variilor categorii de populație, grevează bugetul de așa manieră încât nici nu se pune problema unor investiții serioase în vreo formă de cercetare. România este și va rămâne o zonă de aplicație a invențiilor din alte părți ale lumii. Și chiar și acestea vor fi aplicate la noi cu un efect de ecou: adică abia atunci când valabilitatea lor e confirmată în mai multe țări și se trece la producția globală. Efectul direct al acestei stări de lucruri îl constituie degenerarea de neoprit a învățământului de specialitate, care nu mai sondează frontiera noului, ci deprinde algoritmi de producție. Noi nu mai facem – la facultățile „bune” – specializare, ci doar calificare. Cât despre celelalte, e aproape inutil să mai spunem ceva. Ele, mai ales cele din teritoriu, există – asemenea altor instituții locale – ca niște castele de cărți din care o mică elită provincială își asigură veniturile, cu conștiința fermă a faptului că trebuie să-și trimită copiii cât mai departe de locul în care s-au născut.
Declinul demografic va continua în țară, emigrația de asemenea și, dintre cei plecați, puțini se vor întoarce. Orice s-ar spune, blocând intrarea noastră în programul Visa Waiver, Trump ne-a făcut mai mult bine decât rău. Libertatea călătoriei în Statele Unite ar fi dus, într-un timp foarte scurt, la emigrarea a peste un milion (probabil două) de români către țara tuturor posibilităților. Ceea ce, inevitabil, ar fi pus pe butuci România. Dar, în condițiile în care emigrația continuă și natalitatea scade, trebuie să acceptăm imigrația și faptul că orașele noastre vor deveni tot mai policrome. În curând, „diversitatea” și „multiculturalitatea” nu vor mai fi teme de seminar la cursurile de postmodernism și politici ale minorităților, ci lucruri cu care vom avea de-a face cotidian. Să punem și o datorie externă de peste 200 de miliarde de dolari (cu o rată anuală de 15 miliarde) și avem un tablou destul de apăsător al viitorului.
Suntem la trei luni de la inaugurarea mandatului lui Donald Trump, în pline zile de alegeri și cei care vor decide pentru noi în toate aceste probleme se înghiontesc, se stropșesc unii la alții și fac ridicole numere de bâlci. Pe locul piloților, în avionul nostru sunt niște paiațe.
