Substituirea

Continuarea ofensivei israeliene în Gaza a avut și acest (oarecum straniu) efect: mobilizarea tinerilor din diferite campusuri universitare – în mod particular, din Statele Unite (și având drept fanion pe cel al Universității Columbia), dar și din Europa (între altele, Sciences Politiques de la Paris) – sub sloganul „Free Palestine!”. Ca întotdeauna când e vorba de manifestări ale tinerilor, e greu de stabilit unde se termină carnavalul și unde încep lucrurile serioase. Evident, fiind vorba de Statele Unite (și de această modă – a Inteligenței Artificiale, dar adoptată și de media – de a găsi, peste tot, similitudini), vocalizele din campusuri au readus în memoria celor de vârsta a treia „anii nebuni” ai protestelor față de Războiul din Vietnam. Pe vremea aceea, mișcările din universități aveau o miză cât se poate de concretă: cel puțin în a doua parte a războiului respectiv, tinerii căutau să scape de încorporare și de amenințarea luptelor din junglă (și, probabil, părinții voiau deopotrivă să-i ferească de moarte și de riscul narcodependențelor asiatice). Acum, e mai greu de stabilit pentru ce protestează studenții americani. Probabil, la modul cel mai concret, pentru încetarea ostilităților și pentru acordarea de ajutor imediat populației palestiniene dislocate de conflict, iar apoi pentru reinstalarea acesteia în așezările de unde a fost alungată (așezări distruse, într-o proporție covârșitoare).

O asemenea mobilizare nu ar fi, în sine, rea: faptul că tinerii – mai pasionali decât adulții (căci aparțin generației exploziei „emoțiilor”) – se opun continuării unui război care pare a se fi împotmolit și nu aduce decât suferințe populației civile e, mai curând, lăudabil. Așa cum putem să vedem, problema aceasta o pun și mulți oameni politici, dintre care unii aliați sau cu simpatii reale pentru Israel: care e finalitatea actualului conflict? Premierul Netanyahu a promis, imediat după oribilele crime din 7 octombrie 2023, că va suprima capacitatea Hamas-ului de a mai comite atentate pe teritoriu israelian și că va aduce înapoi, acasă, ostaticii luați de mișcarea fundamentalistă în razia ucigașă. Au trecut aproape opt luni – în care Fâșia Gaza a fost bombardată încontinuu, s-au făcut 35.000 de victime, majoritatea civile, și Hamas-ul n-a fost distrus (creierul atentatelor din octombrie, Yahya Sinwar e, în continuare, liber), și aproape toți ostaticii eliberați au ajuns în Israel în urma negocierilor cu organizația teroristă, mediate de Quatar. Orice s-ar spune, politica de forță a premierului israelian – cel puțin în parte menită a ascunde faptul că razia lui Yahya Sinwar l-a luat pe nepregătite – nu a dat rezultate și, la ora actuală, nu face decât să adâncească o criză deopotrivă politică și umanitară. Nu doar tinerii studenți europeni și, mai ales, americani sunt nemulțumiți de felul în care Benjamin Netanyahu prelungește (în bună măsură pentru a-și menține poziția) un război care nu mai duce decât la distrugeri și creează reactivitate, ci și șefi de state, de guverne și de organizații internaționale din întreaga lume.

Problema apare atunci când revendicările se radicalizează: solicitarea de embargou asupra armamentului trimis de Statele Unite în Israel pare, încă, rezonabilă, dar ea ignoră complet ce s-ar întâmpla cu o populație expusă – din toate direcțiile – unor state ostile. La fel și boicotul produselor evreiești (inclusiv al celor create de evrei americani în America) n-ar obține altceva decât să lovească într-o mulțime de oameni care au foarte puțin sau deloc de a face cu acest război. Reluarea sloganului „From the river to the sea / Free Palestine” e, inevitabil, un apel la distrugerea statului Israel. Iar blocarea accesului studenților evrei sau apelul la suspendarea cursurilor profesorilor evrei are, orice s-ar spune, accente antisemite. Cum se face că tinerii americani – idealiști și generoși – ajung să cadă în capcana unui discurs care a aparținut unei ideologii genocidare? Explicația legată de fondurile care curg dinspre varii țări musulmane (inclusiv Afganistanul!) către universitățile americane e insuficientă. Mai adânc, pe planul ideilor se operează, în ultimele decenii, o mutație de anvergură căreia studenții occidentali îi dau glas. Probabil, mulți nu o înțeleg și nici nu pricep ce înseamnă susținerea pe care le-a afișat-o (celor de la Paris) ayatolahul Ali Khamenei – Ghidul Suprem al Iranului.

Istoria e puțin mai veche și vine, parte de la Al Doilea Război Mondial, parte din anii ’60, din preajma și din timpul decolonizării. Catastrofa Războiului a fost atât de traumatică și descoperirea ororii lagărelor de exterminare naziste a marcat atât de puternic conștiința contemporanilor, încât, în timp, s-a format un întreg mental public și un întreg sistem instituțional menit a împiedica reproducerea unei asemenea hecatombe. Holocaustul sau Shoah-ul a devenit simbolul unei „singularități”, a unei „găuri negre” a istoriei, în care omenirea nu mai trebuie să cadă. Publicarea Jurnalului Annei Frank, acțiunea de decenii a lui Simon Wiesenthal, monografia clasică a lui Raul Hilberg, „Shoah”-ul lui Claude Lanzmann, Premiul Nobel acordat lui Elie Wiesel, procesul lui Klaus Barbie și „cearta istoricilor” germani au fost (câteva din) etapele consacrării acestui narativ al ororii care e unică, deoarece nu mai trebuie să se repete vreodată. Consecința politică a acestei conștiințe a reprezentat-o crearea statului Israel, ca un sanctuar al poporului evreu, în care acesta să-și aibă „căminul” său și să nu mai fie la discreția autorităților țărilor în care se află diseminat. Încet, încet, această idee, a unicității Shoah-ului, și-a croit drum în conștiința occidentală, reușind să marginalizeze clasicele teze ale suprematismului național, care au hrănit războaiele istorice ale Europei.

Dar nu e singura. În Occident, încă din anii ’30 – cu Ghandi, apoi după Război – cu liderii mișcărilor de rezistență din Asia (al căror exponent a fost Ho Chi Min) și cu cei independentiști din Africa (reprezentați, la vremea lor, de Patrice Lumumba), procesul decolonizării antrenează o mulțime de dezbateri. În felul ei, decolonizarea e asemenea teoriei coperniciene: ea privează lumea occidentală de prestigiul centralității istorice pe care, în numele civilizației, îl revendicase până atunci. Teoreticianul acestui proces e un martinican de culoare, implicat în războiul din Algeria de partea indigenilor: Frantz Fanon. Teza lui de bază e aceea că istoria colonialismului este una a violenței (interiorizată de popoarele asuprite) și că acestea nu se pot elibera de ea decât tot prin violență (reproducând, evident, „lupta de eliberare” a asupriților capitalismului din țările, devenite, socialiste). Teoria lui Fanon inspiră nu doar mișcările de emancipare care culminează în 1960, ci și (ajutată de interesele Moscovei în Războiul Rece) generalizarea tentației socialiste în „lumea a treia” în anii ’60 – ’70.

Apoi, cu un deceniu înainte de căderea efectivă a comunismului în estul Europei, „Dumnezeu își ia revanșa”, cum a spus Gilles Kepel. Între înăbușirea Primăverii pragheze și publicarea „Arhipelagului Gulag”, ideologia marxistă se prăbușește și, în Orient, e înlocuită de ascensiunea islamismului. Musulmanii au perceput dintotdeauna Statul Israel ca fiind o creație abnormă: dovadă cele patru războaie și două Intifade (plus razia de acum) pe care le-au dus împotriva lui. Să nu uităm că pentru Republica Islamică Iran, Statul Israel nu are nicio legitimitate de-a exista (e doar o „entitate”) și, tocmai de aceea, trebuie distrus. Iar unicitatea Shoah-ului, atunci când pur și simplu n-au negat-o, au considerat-o un narativ victimar, menit a le asigura evreilor susținerea națiunilor puternice și, în mod particular, a americanilor. Memento-ul istoric al Holocaustului fie nu le spune nimic popoarelor din „Sudul global” (și celor din Asia extremă), fie, deopotrivă din rațiuni religioase și economice, le provoacă reactivitate.

Pentru aceste țări – și în mod deosebit pentru cele musulmane –, Israelul nu e victimă, ci agresor (împotriva palestinienilor) și complice (prin elita sa din țările occidentale) la colonialismul capitalist (deghizat sub termenul neutru de „globalizare”). Ca atare, ceea ce cer ele, fie prin soft power-ul economiei (dependența de hidrocarburi) și al culturii (recunoașterea alterității civilizaționale și accentul pus pe dimensiunea nonoccidentală a influențelor culturale), fie hard, prin discursuri radicale sau – la limită – prin acțiuni „revoluționare”, e înlocuirea narativului postbelic. Evenimentul singular al istoriei recente nu mai trebuie să fie Shoah-ul, ci colonizarea. Ea are o dimensiune victimară pentru cei care au suferit-o (și care merită compensații) și una culpabilizantă – etern culpabilizantă – pentru cei care au realizat-o. Dincolo de criza umanitară din Gaza – căreia e de dorit să i se pună capăt cât mai repede – e acest conflict al narativelor. Trei continente – Asia, Africa și America de Sud – intră în istorie cu drepturi depline. Și ele nu vor să devină doar uzinele lumii viitorului, ci vor ca această lume să se coaguleze în jurul marii lor povești menite a le explica întârzierea istorică.

Tot ceea ce se poate spune despre tinerii americani – sau francezi – mobilizați în campusurile universitare e faptul că sunt prea entuziaști pentru un narativ pe care nici nu-l înțeleg (asumându-l doar la nivelul „emoțiilor”) și căruia sunt departe de a-i bănui consecințele. Una dintre ele e aceea că orice ar face, ca oameni albi, din Nord, ei sunt vinovați de colonialism. Chiar și dacă-l denunță. Tot așa cum un „dușman de clasă” rămânea dușman, chiar și dacă sprijinea comunismul. Și apoi, ideea de bază a Holocaustului era aceea a memoriei: să nu uităm și să nu repetăm. Ideea fundamentală a denunțării colonialismului e cea a revanșei: a venit vremea să răsturnăm polii lumii și Sudul să fie deasupra Nordului. Cuplată cu reziduurile marxismului, cu „capitalismul de stat” chinezesc și cu fervoarea islamismului radical, ea poate – cu adevărat – amenința temeliile lumii așa cum o știm.