Siria: Dilemele unei intervenţii militare

Folosirea armelor chimice de către autorităţile de la Damasc împotriva populaţiei a readus în atenţie războiul civil din Siria, la doi ani de la declanşarea ostilităţilor, timp în care interesul pentru criza siriană a scăzut permanent. Regimul lui Bashar al-Assad continuă însă să deţină rolul principal în propria dramă.

Începerea celui de-al treilea război mon­dial a fost prezentată drept o cer­titudine până acum câteva zile, tonul apocaliptic al dezbaterilor indicând că inevitabilul urma să se întâmple în secunda următoare. Între timp, en­tu­ziasmul s-a mai domolit, regimului de la Damasc i se încropeşte ad­ver­sa­rul şi se caută o motivaţie care să con­fere legitimitate acţiunii, dar care să reziste şi peste câţiva ani (evitându-se repetarea greşelilor din cazul invaziei din Irak). În aceste condiţii, pre­şe­dintele Bashar al-Assad are toate mo­ti­vele să fie încrezător şi să anunţe că Si­ria are capacitatea de a lupta îm­po­tri­va teroriştilor şi agresiunilor ex­ter­ne.

Timp de doi ani, modul în care răz­boiul civil din Siria s-a desfăşurat şi a evo­luat nu a determinat, contrar aş­tep­tărilor, adoptarea unor măsuri ex­treme împotriva regimului condus de al-Assad. Exceptând o serie de sanc­ţiuni pe care Uniunea Europeană le-a adoptat şi al căror impact este greu de cuantificat, comunitatea inter­na­ţională s-a limitat, cel puţin oficial, la a critica şi a exprima îngrijorare fa­ţă de situaţia din Siria.

Folosirea, la 21 august, de către re­gi­mul sirian a gazului sarin împotriva populaţiei din localitatea Ghouta a pro­vocat reacţiile de mult aşteptate, având în vedere că în aceşti doi ani 100.000 de persoane au murit şi alte sute de mii de persoane şi-au găsit adă­post în taberele de refugiaţi din statele învecinate. Contrar indignării ini­ţiale, ieşirile preşedintelui Obama şi ale altor înalţi oficiali au reuşit să dea impresia, pentru o vreme, că re­gimul de la Damasc va fi pedepsit măcar pentru încălcarea deja cele­bre­lor „linii roşii“ referitoare la uti­li­za­rea armelor chimice.

Cu toate acestea, regimul de la Da­masc poate să doarmă liniştit. Atât de­claraţiile preşedintelui Obama, cât şi cele ale premierul britanic se axează pe folosirea armelor chimice, con­flic­tul din Siria fiind cumva în plan se­cun­dar. Nu înlăturarea regimului este scopul mult discutatelor acţiuni ar­ma­te, ci distrugerea depozitelor şi a in­frastructurii pe care autorităţile le fo­losesc în producerea şi utilizarea ar­melor chimice. Din perspectiva sta­te­lor din regiune afectate în mod direct de orice schimbare în Siria, prezenţa regimului al-Assad la conducerea ţă­rii nu este răul cel mai mare, fapt pe care mizează şi autorităţile de la Da­masc, înlăturarea acestuia putând în­semna preluarea puterii de către gru­pări islamiste radicale. Această pers­pectivă nu este privită cu entuziasm nici de autorităţile din Golf, care se străduiesc să limiteze influenţa aces­tor curente pe teritoriul monarhiilor şi cu atât mai puţin de Israel, care are deja în plan construirea unui gard electric de-a lungul graniţei cu Siria.

Liniştea autorităţilor de la Damasc este generată şi de lipsa de coeziune la nivelul grupărilor de opoziţie for­mate din liberali, salafişti, kurzi sau Frăţia Musulmană. Situaţia actuală a opoziţiei nu este doar consecinţa au­toritarismului sirian din ultimele de­cenii, care a obturat dezvoltarea ori­căror iniţiative politice altele decât ce­le oficiale. O contribuţie majoră asu­pra manierei în care opoziţia se con­turează şi acţionează o au şi fi­nan­ţa­torii acesteia, animozităţile lor reflec­tându-se şi asupra modului în care grupările din opoziţie cooperează. Ri­va­litatea dintre principalii finanţatori ai rebelilor, Arabia Saudită şi Qatar, a fost reactivată şi de situaţia din Egipt, unde cele două monarhii au susţinut ce­le două tabere rivale, Frăţia Mu­sul­mană şi armata. Contribuţia Turciei la eforturile Qatarului îndreptate şi în Siria spre Frăţia Musulmană a stârnit nemulţumirea Arabiei Saudite, care a ales să folosească influenţa pe care o are asupra Iordaniei, transformând mi­cul regat în principala cale de sus­ţi­nere a rebelilor sirieni.

Nu doar lipsa unui înlocuitor viabil îi per­mite regimului de la Damasc să se con­centreze asupra continuării răz­bo­iului civil, dar şi divizarea populaţiei ca­re, în anumite regiuni, continuă să-l sus­ţi­nă pe al-Assad. Având în ve­dere di­ver­sitatea foarte mare a gru­purilor et­nice din Siria, este de în­ţe­les opţiunea acestora în condiţiile în care pre­lua­rea puterii de către isla­mişti radicali nu ar face decât să le în­răutăţească situaţia.

Anunţarea rezultatelor misiunii ONU în Siria de săptămâna trecută este aş­teptată cu interes, dar cu resemnare. Este puţin probabil ca prezentarea pro­belor împotriva regimului de la Da­masc să mai producă indignarea de acum câteva zile. Cum punctul cul­mi­nant al acestui episod a fost depăşit, Bashar al-Assad îşi poate vedea în continuare de agenda internă. La fel şi opoziţia care mai are de aşteptat ce­va vreme până să poată intra vic­to­rioasă în Damasc. Pentru că, din acel moment, va începe cu siguranţă un alt capitol din acest mult prea lung se­rial sirian. Şi unul la fel de sângeros, fără îndoială.

MIHAI PĂTRU

De ce se opune Rusia?

Președintele Vladimir Putin a declarat, cu privire la raportul declasificat al serviciilor secrete americane, care confirmă folosirea armelor chimice de către regimul condus de Bashar al-Assad, că nu prezintă dovezi care să poată fi „folosite ca bază pentru decizia fundamentală de a folosi forța împotriva unui stat suveran“.

Opoziția Rusiei față de intervenția mi­li­ta­ră a SUA în conflictul din Siria se explică prin percepțiile pe care liderii de la Mos­cova le au cu privire la propriile poziții de putere și la interesele statului rus în an­samblul de evenimente internaționale generate de criza siriană.

Retorica președintelui rus, încearcă să des­crie imaginea unui oficial dur care îi sanc­ționează pe omologii ame­ricani care, vreme de mai bine de doi ani, au oscilat cu privire la soluțiile ce ar pu­tea fi aplicate în cazul Siriei. În același timp, con­du­ce­rea de la Moscova este sensibilă la toa­te schim­bările de regimuri politice auto­ri­ta­re sau dic­tatoriale pentru că, invo­lun­tar, se gân­dește că, după protestele din ul­­ti­mii ani din Federația Rusă, însuși re­gi­mul Putin ar putea fi înlocuit printr-o „re­­vo­lu­ție co­lo­rată“ sau o „primăvară ru­seas­că“.

Oficialii ruși încearcă în același timp să ma­­ximizeze profiturile Rusiei în criza si­riană. Pe de o parte, Moscova a vrut să-și apere interesele economice în relația cu Siria, care au însemnat un client im­por­tant pentru exportul de armament (Si­ria ocupă locul 7 în topul importatorilor, cu o valoare totală de 1,5 miliarde de dolari în ultimii 10 ani, potrivit carnegie.ru), o des­tinație favorită pentru investițiile rusești (19,4 miliarde de dolari în 2009, potrivit Moscow Times),  planuri pentru cons­tru­i­rea unui reactor nuclear, precum și alte activități comerciale.

Şi Iranul se opune unei intervenţii în Siria: „Amenințările și posibila in­ter­venție a SUA în Siria va fi un de­zastru pentru re­giune... Declanșarea unei astfel de in­ter­ven­ții va acționa ca o scânteie  în­tr-un depozit de ar­mament și va avea con­­secințe ne­clare“, a declarat Aya­to­lla­hul Ali Ko­menei, liderul suprem al Ira­nu­lui.

Iranul se opune unei intervenții în Siria, în primul rând, pentru că balanța re­gio­na­lă de putere s-ar putea modifica pe ba­za unui substrat religios și prin re­configurarea alianțelor regionale cu SUA.

Prin pierderea puterii de către Bashar al-Assad, reprezentant al unui mic grup is­lamic șiit (Alawiții), Iranul (majoritar șiit) va pierde un aliat șiit în regiune. În ace­lași timp, Iranul nu va mai putea folosi te­ritoriul Siriei pentru a aproviziona Hez­bolah (în Liban) și Hamas (în Fâșia Ga­za), organizații teroriste, inamici ai Israelului, principalul aliat în regiune al SUA. Iranul se teme și că invadarea Siriei de către SUA nu va aduce stabilitatea politică, având în vedere configurația mul­tietnică și multireligioasă a acesteia, experiența anterioară instaurării la putere a tatălui lui Bashar, Hafez al-Assad - aproape 20 ani de instabilitate politică sau situațiile recente din Irak, Afganistan și Libia.

ILEANA RACHERU

Atacul american, la mâna Congresului

Oare asistăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Washingtonului?

Intern, Administraţia Obama pare să fi ajuns la o concluzie limpede: suntem gata să uti­li­zăm forţa militară împotriva regimului Assad. Pe fond însă, rezultatul votului parlamentului britanic a schimbat în mod esenţial datele pro­blemei, precum şi calculul administraţiei. Aşa se explică decizia preşedintelui Obama de a lăsa Congresului Statelor Unite ultimul cuvânt. În absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Se­curitate care să ofere legalitate sub Capitolul VII din Cartă, fără sprijinul formal al NATO sau al Ligii Arabe, cu o coaliţie subţire, lipsită de aliatul său tradiţional - Marea Britanie –, Oba­ma pare să fi ajuns la concluzia că are nevoie de un pact al elitelor care să îi ofere legi­ti­mitatea politică să atace Siria. Pe fond, op­ţiunea preşedintelui Obama nu este neapărat o surpriză. În absenţa umbrelei comunităţii internaţionale, el optează pentru o minimă aco­perire politică internă. Este o mişcare lo­gică pentru un preşedinte care a promis să stea departe de noi aventuri militare, cel puţin de „războaiele opţionale“, să-şi con­sa­cre energiile pe nation-building acasă, să-şi re­orienteze atenţia geopolitică dinspre epi­cen­trele deceniului post 9/11 – Irak şi Afganistan – spre Asia.

Întrebarea este: ce va face Congresul? Foarte probabil că va da undă verde unui mandat li­mitat. Problema este că, prin declaraţiile sale, atunci când a enunţat cu subiect şi predicat un „red line“ în dorinţa de a descuraja re­gi­mul Assad să-şi folosească arsenalul chimic, Obama a angajat în mod direct credibilitatea Statelor Unite. Iar în relaţiile internaţionale, mai ales în contextul unui orizont geopolitic tec­tonic, efervescent, impredictibil, când pu­teri precum Iranul abia aşteaptă oportunitatea unui revizionism low-cost, predictibilitatea re­gională a garanţiilor oferite de SUA este o mo­nedă forte. Până şi sceptici realişti precum Zbig­niew Brzezinski sau Richard Haass re­co­mandă folosirea forţei tocmai pentru a res­tau­ra încrederea în cuvântul Casei Albe.

În cele din urmă, mandatul are toate şansele să rămână unul limitat, simbolic menit să ape­re şi să salvgardeze o normă internaţională. Dar este puţin probabil ca răspunsul Statelor Unite să îşi propună o răsturnare a balanţei de putere din teren. Pe de altă parte, în Wa­shington astăzi nu există voinţa politică de a acţiona decisiv în acest sens. Nimeni nu vrea să-şi asume o opţiune terestră. Pare că Ro­bert Gates a inaugurat o veritabilă cultură stra­tegică atunci când avertiza la West Point, în 2011, că „orice viitor secretar al Apărării care îl va sfătui pe preşedinte să trimită din nou o armată terestră americană în Asia, Ori­entul Mijlociu sau Africa ar trebui să fie exa­minat de psihiatru“. Asistăm, într-un fel, la o revenire la nivelul elitelor a „sindromului Viet­malia“ din anii ‘90, tendinţa de a respinge instinctiv orice intervenţie externă care ar putea să se termine cu eşecuri precum Viet­nam sau Somalia.

Şi totuşi, „dezertarea“ Londrei ridică serioase probleme. Semnificaţiile sunt profunde, in­clu­siv pentru relaţia transatlantică. Sigur că nu vor­bim de un atlantism fără rezerve, dar vo­tul laburiştilor de săptămâna trecută aruncă în aer consensul elitelor care a dat corolarul politicii externe britanice din 1999 până astăzi: „doctrina Blair“. Marcat de inter­ven­ţiile NATO în Bosnia şi Kosovo, dar şi sub im­pactul lecţiilor Ruandei, premierul Tony Blair con­tura la Chicago, în Aprilie 1999, o „doc­trină a comunităţii internaţionale“ prin care respingea programatic izolaţionismul în faţa actelor de genocid. Mai mult, pleda pentru identificarea unor circumstanţe legitime care justificau implicarea în conflictele interne ale altor popoare: „genocidul nu poate rămâne niciodată o problemă pur internă. Iar când re­zultatul îl reprezintă valuri masive de refugiaţi care destabilizează statele vecine, vorbim de ameninţări la adresa păcii şi securităţii inter­naţionale“. În cele din urmă, un discurs care anticipează norma R2P („responsabilitatea de a proteja“ sub semnul căreia s-a aflat inter­venţia din Libia), dar care are şi multe puncte comune cu discursul lui Obama din momentul acceptării Nobelului pentru pace. Oare asis­tăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Wa­shingtonului? Sau să fie un semn că „era po­liticii externe americane în care Alianţa Atlan­tică era fundaţia a tot ceea ce SUA face în lume a luat sfârşit“ (Richard Haass)? Una pes­te alta, atât timp cât europenii vor prefera să pri­vească mai mult în interior, să devină pa­rohiali, să evite operaţiunile expediţionare, va fi din ce în ce mai greu ca Washingtonul să ex­plice necesitatea conservării Americii ca „pu­tere europeană“.

OCTAVIAN MANEA

SUA: Către război în Siria, cu frâna trasă

Sirienii cred că Obama e un lider „slab“, transmite CNN, după ce preşedintele SUA a anunţat, la 31 august, că va cere aprobarea Congresului pentru o acţiune militară contra regimului lui Bashar al-Assad.

Rebelii sirieni afirmă că orice amânare a unei acţiuni militare occidentale con­tra regimului de la Damasc va consolida forţele guvernamentale. Dar, în con­di­ţiile în care, transmite CNN, citându-l pe secretarul de stat al SUA, John Ker­ry, au fost deja în mod clar identificate urme de gaz de luptă sarin în probele biologice recoltate în suburbiile Da­mascului de către specialişti ai ONU, ceea ce a dispărut nu este deloc pers­pectiva unei lovituri militare puternice contra regimului de la Damasc, ci doar iminenţa acută a unui astfel de atac.

Coaliţie în curs de formare

De la mijlocul săptămânii trecute, ştim că Marea Britanie nu va participa la operaţiunile militare. Aşa a decis Ca­mera Comunelor, iar premierul David Cameron a declarat public că „va ţine cont“ de rezultatul votului din Camera inferioară a parlamentului. Nu va par­ticipa la un atac contra Siriei nici Ger­mania. Surprinzător – cel puţin până la un anumit punct –, Franţa a anunţat, prin vocea preşedintelui socialist Fran­çois Hollande, că susţine ideea unui atac îndreptat contra puterii militare a regimului Assad. O parte importantă din opinia publică franceză se opune în­să unei astfel de acţiuni.

Liga Arabă a dat publicităţii o declaraţie extrem de dură, care condamnă în ter­meni lipsiţi de orice echivoc atacul cu gaze de luptă îndreptat împotriva populaţiei civile. Atacul este calificat de liderii arabi drept fiind „o crimă odioasă“. De asemenea, Liga Arabă a folosit în documentul despre care vor­bim termenul „genocid“. Dintre ţările din zonă, Arabia Saudită e cea mai ve­hementă în criticile aduse regimului Assad. Nu e deloc clar în ce măsură o astfel de retorică politică înseamnă şi disponibilitatea de a merge la război, dar este posibil – iar noi estimăm ca fiind probabil – ca măcar unele ţări membre ale Ligii să pună la dispoziţia SUA şi a altor ţări ce se alătură Americii elemente importante de sprijin, mai ales la nivel logistic.

Asimetrie uriaşă a forţelor

SUA au deja în zona estică a Mării Mediterane patru distrugătoare mari (navele USS Gravely, USS Ramage, USS Barry şi USS Mahan), înarmate inclusiv cu numeroase rachete de croa­zieră. La sfârşitul săptămânii trecute, un al cincilea distrugător se îndrepta către coastele Siriei. Două grupuri de luptă americane, fiecare dintre ele având ca element central un portavion greu, cu propulsie nucleară, se află în ape­le din partea de nord a Oceanului In­dian, relativ aproape de Arabia Sau­dită şi Yemen. Cele două portavioane americane – USS Nimitz şi USS Harry S. Truman – pot lansa, împreună, pes­te 140 de aeronave de luptă, capabile să transporte la ţintă inclusiv bombe de mare precizie (aşa-numitele muniţii ghidate). Franţa are, în Mediterana Occidentală, un portavion – Charles de Gaulle, mai mic decât cele ame­ri­cane, dar de pe care pot decola în mi­siuni de luptă peste 40 de avioane mo­derne. Lansând multe zeci de rachete de croazieră, precum şi atacuri repetate întreprinse cu avioane moderne multi-rol, lansate de pe portavioane, SUA şi Franţa pot lovi şi distruge un număr mare de obiective strategice de prim ordin, vitale pentru supravieţuirea re­gimului Assad. Printre ţintele foarte probabile se află comandamente mi­litare siriene, instalaţii radar şi poziţiile unităţilor de rachete antiaeriene de pro­ducţie rusească, laboratoarele şi fa­bricile unde se testează şi se produc agenţi de luptă chimici şi, poate, bac­teriologici, ca şi unităţi ale forţelor te­restre, depozite de muniţii şi com­bus­tibil. Tuturor acestor mijloace ofensive strategice occidentale, Siria nu le poate opune decât un număr limitat de sis­teme antiaeriene moderne, a căror efi­ci­enţă nu a fost încă demonstrată în luptă.

Israelul, care are relaţii extrem de ten­sionate cu Damascul, este, deocamdată, suficient de relaxat. Doar câteva sute de rezervişti au fost mobilizaţi săp­tă­mâna trecută, ceea ce indică faptul că de­cidenţii israelieni estimează că, mă­car pe termen scurt, conflictul din Si­ria nu va escalada în chip ne­con­tro­labil.

FLORIN DIACONU

Conflictul sirian citit în cheie confesională

În aceste zile, în contextul discuţiilor despre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională conflictului sirian s-au auzit din nou cu putere.

În condiţiile în care posibilitatea in­ter­ven­ţiei militare în Siria pare încă o op­ţiune serioasă (deşi unele ţări occi­den­tale, în ultimele zile, nu mai par atât de entuziasmate de idee), întrebările care se formulează acum în spaţiul public ţin mai degrabă de urmările unei astfel de ope­raţiuni. Deşi a fost descrisă ca o ac­ţiune precisă, fără implicare terestră, me­nită doar să dezafecteze militar capa­ci­ta­tea de reacţie a regimului Assad, această operaţiune sprijină opoziţia siriană în efortul său, inclusiv militar, de a răs­tur­na regimul. Una dintre consecinţele des­pre care discută comentatorii arabi în cazul unei tranşări a conflictului în fa­voa­rea opoziţiei se referă la posibila, chiar iminenta, degradare a statutului mino­ri­tăţilor, odată cu dispariţia regimului re­prezentat de Bashar al-Assad, el însuşi membru al unei minorităţi confesionale, cea alauită, care nu înseamnă decât zece procente din populaţia statului sirian.

Revoluţia sunnită siriană

S-a dezbătut îndelung latura confesională a revoluţiei siriene, numită deseori „re­voluţia sunnită siriană“, cu referire la faptul că majoritatea contestatarilor ac­tua­lului regim vin din rândurile ma­jo­ri­tă­ţii populaţiei, de orientare sunnită (apro­ximativ 75% din populaţie). A fost, de ase­menea, accentuată această dimensiune confesională care ar particulariza situaţia revoltei siriene în ansamblul celorlalte ţări arabe care au cunoscut fenomene si­milare (spre deosebire, de pildă, de re­voluţia egipteană care, cel puţin în etapa 25 ianuarie 2011, a fost lipsită în în­tre­gime de discursul şi lozincile cu încăr­cătură confesională; evoluţiile ulterioare ale evenimentelor au scos însă la iveală com­ponenta agresivă a discursului isla­mist – antiminoritar -, reprezentat de gru­purile de orientare salafită). Discursul oficial al regimului Assad recurge din plin la argumente de acest tip, acuzând opoziţia „sunnită“ de veleităţi sectare şi subminare a unităţii siriene. Este o carte a cărei miză regimul Assad o înţelege foar­te bine, o carte jucată în trecut cu succes de către puterea mandatară, Fran­ţa, altfel profund ataşată principiilor lai­ce şi republicane. Minoritatea creştină din Siria continuă să fie un subiect de în­grijorare pentru cancelariile occidentale, mai ales că parte din creştinii sirieni, ca şi minoritatea druză, participă în diferite grade la actul de guvernare.

În aceste zile, în contextul discuţiilor des­pre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională con­flic­tu­lui sirian s-au auzit din nou cu putere. Sigur, nu avem nevoie de demonstraţii complexe ca să înţelegem că în Siria nu mai avem de-a face cu o revoluţie clasică împotriva unui regim dictatorial. Dacă a existat această caracteristică la începutul revoltei siriene, ea s-a transformat, odată cu înarmarea rebelilor şi formarea unor structuri organizate ale opoziţiei, într-un conflict armat, război civil, spun fără re­zerve comentatorii. Şi pe teren, ca şi la nivel de discurs, s-au conturat două ta­be­re, fiecare cu arsenalul său. Opoziţia siri­ană, la început naţională, a început să fie infiltrată de elemente străine arabe şi ne­arabe deopotrivă (sunt numeroase măr­turiile despre alte limbi decât araba care se aud vorbindu-se printre revoluţionarii sirieni) şi să fie dominată de ideologii ra­dicale care amintesc de discursul taliban. Ameninţarea unui stat islamist, al unui califat al Shamului şi Irakului, se aude din­spre rândurile opoziţiei siriene mai ales după ce grupări precum Jabhat an-Nasra, care pare să fi fost creată special pentru acest conflict, după unii co­men­tatori, s-au alăturat rebelilor sirieni: ele­mente venite din exterior care nu luptă pentru Siria sau poporul sirian, grupări care au propria agendă şi care au găsit locul şi momentul pentru a-şi împlini odioasele planuri cu rezonanţe me­die­vale, spun analizele din presa arabă. De cealaltă parte, aliaţii regimului Assad – aflaţi în această ipostază tot din con­si^­derente care ţin de identitatea religioasă (aceasta e motivaţia din propriile de­cla­raţii) sunt şi ei extrateritoriali şi extra­naţionali (şi aici se aud diverse accente sau chiar limbi pe care sirienii le iden­tifică ca fiind străine idiomurilor locale. „Îi recunoaştem foarte uşor după accen­tul lor libanez“, mărturisea un locuitor din Hama, intervievat de corespondentul al-Jazeera.).

E interesant de observat că, dacă la în­ce­putul revoltelor din Siria argumentele de tip confesional erau folosite cel mai pro­babil abuziv, la peste doi ani de conflict armat acest tip de argumentaţie a creat echivalenţe concrete, palpabile pe teren. Dacă vrei să existe un lucru, trebuie să-l numeşti, să-i dai un nume, să-l aduci ast­fel în realitate – spun teoriile lingvistice. Iată, aşadar, un conflict confesional.

Interesele elitelor din jurul lui Assad

Şi totuşi… Sirianul Bassam Haddad, pro­fesor de ştiinţe politice la George Mason University şi cofondator al site-ului Ja­daliyya (de opoziţie la regimul Asad) ex­plică reţeaua de putere din jurul pre­şe­dintelui Assad, clădită pe puternice in­te­rese economice şi care adună în jurul fa­miliei preşedintelui nu numai elite ale minorităţii alauite, ci şi elemente ale bur­gheziei creştine şi sunnite din marile ora­şe ale Siriei, demolând argumentele unei explicaţii strict confesionale a con­flic­tu­lui. Elitele, indiferent de confesiune, afir­mă Bassam Haddad în cea mai recentă lucrare a sa, Business Network in Syria. The Political Economy of Authoritarian Resilience, sunt cointeresate în men­ţi­ne­rea unui echilibru pe care regimul Asad îl asigura până nu demult. Astfel s-ar ex­plica şi faptul, particularitate a „pri­mă­verii siriene“, că primele revolte contra regimului nu au avut ca punct de plecare marile oraşe, Damasc sau Alep. Tot ast­fel, demontând scenariul existenţei unui pericol confesional, o parte a obser­va­to­rilor atrag atenţia asupra faptului că opo­ziţia nu este monoconfesională, ci a atras în jurul său elemente creştine, druze, dar şi alauite, întrucât regimul în funcţie, deşi parte a acestei ultime minorităţi men­ţionate, nu serveşte exclusiv inte­re­sele acesteia.

Menţinerea unui echilibru comunitar în Siria

Se pare că minorităţile siriene preferă o guvernare a minoritarilor, indiferent de orientarea confesională, temându-se de regulile unei majorităţi sunnite, şi pe fondul unei experienţe istorice negative care merge în urmă până în vremea stă­pânirii otomane. Reprezentanţi religioşi ai minorităţii creştine evocă în termeni extrem de duri posibilitatea unei preluări a puterii de către sunniţi şi a lor lege sa­tanică (a se citi în sensul temerilor faţă de instaurarea unui stat islamic în care statutul minorităţilor ar fi destul de pro­blematic; termenul de dhimmi – supus ne­musulman al unui stat islamic – a descris pentru o lungă perioadă de timp starea socială a comunităţilor creştine din Orient). De altfel, accentuarea carac­terului profund confesional al unui stat sirian condus de sunniţi, prin repre­zen­tările lor politice cu cel mai mare po­tenţial ameninţător – mişcarea salafistă şi fraţii musulmani - sunt teme preferate ale discursului oficial. Hoarde islamiste şi teroriste, coordonate din afara ţării, cu referire explicită la Liban, Turcia, Qatar, dar şi la puternicul vecin regional saudit, sunt adesea invocate pentru a explica ex­cesul de reacţie al forţelor loiale re­gi­mu­lui (nu şi atacul chimic pe care regimul nu şi-l asumă). O altă minoritate, de da­ta aceasta etnică, cea kurdă, are o relaţie foarte tensionată cu regimul, mai ales du­pă eliberarea Irakului vecin şi larga au­to­nomie de care se bucură kurzii din nor­dul acestei ţări. Spectrul unui Kurdistan autonom nu corespunde cu politica de uni­tate siriană promovată de regimul Assad.

Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că asistăm la reconfigurarea confesională a Orientului Mijlociu, a emergenţei unei alianţe sunnite în regiune, agreată de Occident, cu o politică previzibilă în pri­mul rând în relaţia cu Israelul, care să contrabalanseze influenţa Iranului (poate ar trebui să se ţină cont în aceste scenarii şi de faptul că Siria nu poate să func­ţioneze ca stat monoconfesional, aşa cum e situaţia şi în Liban, Irak sau Egipt, şi că această alianţă sunnită se poate destrăma aproape spontan când în jocul politic in­teresul naţional se va dovedi mai im­portant decât aşa-zisele afilieri confe­sio­nale. Istoria regiunii ne dă motive să credem în pertinenţa acestei afirmaţii). În schimb, alţii – mai idealişti, - explică conflictul din Siria prin prisma în­căr­că­turii sale civice şi politice, ca rezultat al revoltei unei societăţi nedreptăţite care are cereri şi revendicări fireşti din sfera drepturilor democratice. Printre acestea, un drept elementar: alternanţa la putere.

LAURA SITARU