De același autor
Context geopolitic
A gresit Biserica Ortodoxa "dezaproband" aparitia Versetelor satanice ale lui Salman Rushdie? Daca nu, atunci a fost momentul bine ales? Dar limbajul in care s-a exprimat acest efort de vigilenta critica? Anumiti comentatori s-au grabit sa observe ca, desi ierarhia s-a instalat intr-o adanca tacere fata de chestiunea colaborarii cu fosta Securitate, Patriarhia are timp pentru lectura noilor traduceri de carte straina. Altii s-au gandit sa apropie numele PF Daniel de Ayatollahul Khomeini si Biserica de institutia cenzurii de tip Hezbollah ("partidul lui Dumnezeu"). O banala declaratie de presa a fost asemuita cu fatwa aclamata de zeci de mii de clerici si agitatori islamici din 1988 incoace - cu liderul Al-Qaida Ayman al-Zawahiri aflat printre cei mai vehementi contestatari.
Comparatia atat de facila intre Ortodoxie si Islam a revenit, desi intr-un sens pur retoric, complet nejustificat de argumente istorice sau teologice. De ambele parti ale baricadei, lumea pare sa uite de persecutia crestinilor rasariteni contemporani din teritorii precum Turcia, Egipt sau Palestina. Sunt ignorate cu egala detasare diferentele de etica teologica intre Islam (simbolizat de omniprezenta sabie) si crestinism (rezumat de porunca iubirii vrajmasilor si a iertarii "de saptezeci de ori cate sapte"). Avea atunci nevoie Biserica Ortodoxa Romana sa redeschida dezbaterea atat de aprinsa asupra drepturilor cultelor religioase prin invocarea art. 13 al Legii nr. 489/2006? Era oare oportuna lansarea unei agende straine de interesele imediate ale Ortodoxiei in dialogul cu institutiile seculare si reprezentantii societatii civile? In sfarsit, nu putem suspecta de ipocrizie reactia de indignare a unor apostoli ai modernitatii recente, incapabili de o profunda analiza autocritica atunci cand vine vorba despre dilemele coabitarii si exigentele personale ale libertatii?
Occident versus Orient
Este oarecum surprinzator ca un autor atat de indepartat precum Sir Ahmed Salman Rushdie (n. 1947), scriitor de origine indiana si de limba engleza, a intrat in atentia responsabililor din Dealul Mitropoliei. Biografia lui Rushdie exemplifica cateva teme specifice dezbaterii Occident versus Orient. Coplesit de premiile primite in strainatate, dar condamnat la moarte in tari precum Pakistan sau Iran, Salman Rushdie evoca melancolia unui exil interior, fiind incapabil sa asume fervoarea ritualica a coreligionarilor sai. Intr-un interviu cu jurnalistul american Charlie Rose, autorul britanic vorbeste despre nevoia de-a intelege radacinile sale asiatice, copilaria in Bombay, dar si instrainarea tipica pentru un apusean fata de pietatea stramosilor. Sarcastic sau resemnat, Rushdie este un intelectual public de persuasiune atee, apostat pentru credinciosii mahomedani, devenit printr-un concurs de imprejurari greu de rezumat o celebritate literara in circuitul international. Contestat pe criterii estetice si politice, Rushdie ramane un autor inconturnabil pentru inceputul de secol XXI, cand discursul postcolonial si contestarea ultimelor teocratii produc titluri prime time.
Publicarea in limba romana a Versetelor satanice (1988) putea fi anticipata cu usurinta. Traducerea a urmat foarte natural ritmul negotului de idei pe care cultura noastra il intretine cu Occidentul de mai bine de doua sute de ani. Expresia "sapere aude" a fost relansata de iluminism cu multe veacuri in urma. Nimeni n-a putut opri conversatia libera a lui Vasile Conta sau Titu Maiorescu cu operele filozofilor sceptici postkantieni, nici dialogul lui Eminescu cu romanticii germani imbibati de metafizica revoltei. Multe voci europene dizidente fata de traditiile religioase abrahamice - Voltaire, in primul rand - s-au bucurat de atentia mefienta a unor episcopi ortodocsi din secolul XIX. Cum putea fi Rushdie o aparitie neasteptata pe scena culturii romane in 2008? De ce a simtit BOR nevoia transmiterii unui semnal de ingrijorare?
Versetele cui?
Raspunsul se afla poate in cateva pasaje din Versetele satanice. Intai de toate, Satanic Verses reprezinta o prelucrare imaginara plecand de la un episod aparent real din viata fondatorului religiei Islamului. Recitand Sura intitulata Stelele, Mohamed pune aceasta intrebare: "Ce socotiti despre Al-Lat si Al-’Uzza si cealalta, Manat, a treia?" (Coran, 53.19-20, trad. rom.: George Grigore). Cele trei zeitati feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practici idolatre in Arabia. Orientalistul scotian William Muir (1819-1905), specializat in istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu Versetele satanice, intrucat Mohamed le-a retractat ulterior ca pe niste glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul inger al revelatiei, Gabriel. Desi bine primite de tribul Qurayš din orasul Mecca in anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocait mai tarziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului (Coran 22.52)1.
Rushdie exploreaza in termeni umoristici acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum si cine inregistreaza o revelatie? Care este rolul creativitatii lingvistice si interpretative a redactorului unui text sfant? Vadita failibilitate a lui Mohamed lasa loc multor interpretari cinice, din care reiese cu elocventa faptul ca numitul profet (Mahund, in proza lui Rushdie) ramane pana la urma un ignorant analfabet, obsedat de normarea centralista a unei natiuni dezbinate, incapabil sa discearna intre divin si demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie parodiaza asadar complicatiile nasterii unei carti sacre pentru musulmani, precum si slabiciunile personale ale fondatorului acestei religii, de la relatia cu femeile (si practica poligamiei) pana la inclinatiile antisemite.
De la umor la nihilism
Autorul Versetelor satanice confrunta prejudecatile celor multi prin distantarea de o lume pe care n-o intelege. Procedeul literar este deopotriva vechi, daca ne gandim la puseul antiascetic al deriziunii din lucrarea lui Gustave Flaubert, La Tentation de Saint Antoine (1874) si, mai nou, daca ne amintim de ironia vulgara din Evanghelistii Alinei Mungiu. Caricaturizarea "strainului" din punct de vedere religios este un demers specific discursului modern si antic, in egala masura. Texte foarte vechi vorbesc cu aceeasi vehementa despre superstitie, paganism sau zeii cetatii. III Regi 18, 27 il arata pe Ilie batjocorind profetii lui Baal, asa cum dialogul Eutyphron de Platon il prezinta pe Socrate disputand cu o usoara condescendenta temeiurile religiei civile din Atena. Chiar Noul Testament il prezinta pe Iisus vituperand impotriva fariseilor ("morminte varuite") intr-un limbaj letal.
Nu este nimic nou in faptul ca religiile se nasc printr-o eruptie si, respectiv, asumare consecutiva a diferentelor dintre numeroase teologii sau cosmologii disponibile pe piata. Unii contesta credinta prin argumente de ordin filozofic, in timp ce altii o fac din interiorul unei alte religii (individuale, etnice sau universale). Modernii sunt provocatori nu prin oferta unui sistem alternativ la religia contestata, ci prin surparea - cand nihilista, cand ludica - a oricarui temei de incredere intr-o alta transcendenta decat cea mediata istoric sau cultural. Intamplator, romancierul Rushdie are un umor genuin, desi poate numai pentru publicul infidel. Ceea ce starneste pasiunea este faptul ca autorul adauga mereu la dispretul reflexiv-teoretic fata de miturile mahomedanilor o puternica aversiune politica fata de "societatile intolerante si lipsite de pluralism".
Reactia Bisericii poate fi inteleasa ca gest de rezistenta impotriva ideologiei emanciparii cu orice pret de "iluziile traditiilor religioase". Poate nu batjocura muscatoare la adresa lui Mohamed a declansat reactia BOR, date fiind pamfletele bizantinilor la adresa aceluiasi personaj. Patriarhia a exprimat cu voce tare o mirare interioara tot mai acuta: crestinismul primului mileniu este chemat sa convinga intr-o lume unde hermeneutica suspiciunii prolifereaza fara oprelisti. Nu despre Rushdie este vorba in dezaprobarea aparitiei romanesti a Versetelor satanice, ci despre angoasa unui corp religios confruntat cu dilema supravietuirii in mijlocul unei culturi pentru care nimic nu ramane sacrosanct, protejat si pastrat undeva departe de ochiul iscoditor si adesea vitriolant al artistului progresist. Dezaproband publicarea lui Rushdie, Patriarhia admite public faptul ca o coabitare pasnica intre Biserica si postmodernitate este dificila. Asistam la un dezechilibru intre tabuizarea comandamentelor seculare si marginalizarea dogmelor religioase. Despre aceasta "balanta de plati" trebuie spuse cateva cuvinte inainte oricaror concluzii legate de "inapoierea mentala" a crestinilor rasariteni solidarizati strict circumstantial cu musulmanii radicali.
Decalogul secular
Exercitiul libertatii si respectul expresiei neingradite a opiniilor individuale reprezinta o sarcina la fel de dificila pentru agnostic sau credincios. Acest truism risca sa fie uitat adesea de campionii ideologiilor seculare - de la aparatorii drepturilor omului pana la preotesele feminismului radical. Mai mult, sfera seculara si-a construit un sistem de principii sacrosancte, aparate in Romania cu o vehementa apologetica si usturatoare penalizari financiare de catre CNCD. Daca ierarhia BOR ne reaminteste din cand in cand faptul ca traim intr-o societate vitregita de un consens absolut al valorilor comunitare, CNCD pedepseste fara drept de apel abaterile de la norme sacre in termenii unei modernitati recente.
Este greu de imaginat care ar fi fost reactia acestui organism guvernamental daca aceeasi editura ar fi publicat nu cartile lui Salman Rushdie, ci o culegere de interviuri politice (dement antievreisti si antiamericane) acordate de fostul mare sahist si scafandru in abisul de tip Selbsthass, pe nume Robert James Fischer (1943-2008)? Cand sigla Polirom legitimeaza Jurnal pe motocicleta de Che Guevara (terorist comunist, 1928-1967), te intrebi cu ce argumente poate fi retras de pe piata volumul Cranii de lemn al lui Ion Mota? Daca negationismul in raport cu Holocaustul este criminalizat in Romania (nu si, oarecum explicabil, in Marea Britanie), de ce pot prospera calaii fostei Securitati si blasfemiatorii contemporani impotriva Gulagului (e.g., Nicolae Plesita)? Daca Gabriel Andreescu si, poate mai nuantat, Karl Popper vad in Vechiul Testament doar o suma de invitatii la persecutii religioase si crime de razboi, trebuie atunci sa credem ca Israelul este dator Siriei cu scuze in numele ororilor comise de regele David?
Toate aceste intrebari arata cat de incapator este timpul nostru pentru confuzii si sloganuri. Darul pretios al libertatii politice si fragilitatea unei autentice intuitii religioase pot fi ingropate prin decizii pripite, de-o inutila gratuitate. Lezarea sensibilitatilor identitare, pe de-o parte, si sfidarea dreptului la expresie argumentata, pe de alta parte, nu pot face parte dintr-o paradigma a modernitatii pentru care "constiinta eficacitatii istoriei" (Gadamer) - pe scurt, lectia memoriei - inca mai conteaza.
1. Coranul 22.52 (trad.rom.: George Grigore): "noi n-am trimis inaintea ta niciun trimis, niciun profet fara ca Satan sa nu-i fi aruncat ceva in spusele lui, insa Dumnezeu sterge ceea ce arunca Satan si astfel Dumnezeu
intareste versetele Sale". Episodul ispitirii de catre Satan a lui Iisus are alta prezentare in Evangheliile crestine (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13). Dus in pustie de Duhul, Iisus aude glasul diavolului, dar nu se lasa inselat si ii raspunde cu versetele dumnezeiesti ale Scripturii. Procedeul acesta "dialectic" a fost consacrat in traditia ascetica a Bisericii primare de catre Avva Evagrie Ponticul (antirhetikos).
