De același autor
Trecutul plin de onoare al celor care au confruntat minciuna ne oferă o şansă. Chiar dacă firav şi bruiat de obositoarele rivalităţi interne, glasul României are un timbru aparte şi se bucură de respectul partizanilor libertăţii.
În seara de marţi, 16 iunie, la Ambasada României din Washington DC, în prezenţa Excelenţei Sale, ambasadorul Adrian Vieriţă, a unui larg corp diplomatic din capitala SUA, a liderilor Asociaţiei „The Victims of Communism“ (condusă de dr. Lee Edwards), a victimelor, a rudelor acestora şi a prietenilor victimelor, s-a lansat cel mai important world wide website dedicat unei cauze nobile: prezentarea şi difuzarea adevărului despre destinul ideologiei comuniste în secolul XX.
Seara s-a încheiat cu persuasivul discurs al profesorului Vladimir Tismăneanu, care, sub mandatul preşedintelui Traian Băsescu, a vorbit despre natura excepţională a cazului românesc: ţara din Estul european, devenită – mai ales în prima fază a regimului Iliescu – un spaţiu al nostalgiei oarbe sau al indiferenţei, a dovedit la finele acestui ultim deceniu o remarcabilă capacitate de mobilizare civică şi academică în confruntarea cu ororile memoriei comuniste.
Până la această oră, România este singura ţară din fostul bloc sovietic unde s-a pronunţat o condamnare oficială a regimului comunist („ilegitim şi criminal“) de la cel mai înalt nivel al instituţiilor statului, pe baza unui vast număr de analize istorice şi documente de arhivă (devenite libere pentru accesul cercetătorilor abia după 2004). Profesorul Vladimir Tismăneanu a insistat foarte elocvent asupra importanţei omagiului adus de poporul român – prin vocea şefului statului – victimelor comunismului, martirilor Bisericilor şi eroilor partidelor democratice, mişcărilor de rezistenţă anticomunistă, diferitelor asociaţii culturale şi religioase, dar şi „milioanelor de cetăţeni ai statului român persecutaţi, umiliţi, privaţi de dreptul la libertate în numele unui experiment morbid de inginerie socială“. Toate acestea se întâmplă în timp ce comuniştii rezistă pe baricadele minciunii în Republica Moldova, strămoşii lor fiind reabilitaţi de noua istoriografie oficială moscovită.
Regiunea est-europeană e plină de asimetrii. Contrastele de atitudine instituţională (nu doar politică) sunt importante. Polonia are un Institut Naţional al Rememorării, cu o activitate pedagogică prodigioasă, susţinută masiv sub raport logistic şi uman (INR are peste două mii de angajaţi). În România, există mai multe iniţiative disparate, care, la prima vedere cel puţin, arată excesiv de politizate şi precar coordonate: un Institut Naţional pentru Studiul Totalitarismului sub egida Academiei Române; un Institut al Revoluţiei, oferit în 2004 de Parlamentul României drept cadou consolator pentru fostul preşedinte Ion Iliescu, printr-o subvenţie generoasă din banii publici; un Institut pentru Studierea Crimelor Comunismului, care are deja un important palmares, deşi rămâne insuficient conectat la dezbaterea academică internaţională. În mod fericit, există apoi câteva meritorii iniţiative universitare (la Cluj, prin iniţiativa Ruxandrei Cesereanu, sau la Iaşi, prin grija istoricului Dorin Dobrincu), unde studierea comunismului are un profil interdisciplinar tot mai evident.
România mai are multe acţiuni reparatorii de implementat: de la anularea pensiilor foştilor călăi, până la publicarea online a unei arhive integrale a comunismului românesc, producerea unei enciclopedii generale a „Terorii Roşii“, înmulţirea centrelor universitare în parteneriat cu instituţiile occidentale de profil sau construirea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în Bucureşti. Cu toate acestea, semnificaţia Raportului Final rămâne una istorică, cu un evident impact etic şi existenţial asupra miilor de tineri născuţi sau formaţi după 1989. Se tipăresc manuale despre „epoca de aur“, se organizează manifestări publice (de la Şcolile de Vară de la Sighet, menţinute prin efortul Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan, până la polemici intelectuale şi spectaculoase lansări de carte); controversele privind colaborarea demnitarilor publici cu fosta Securitate sunt mai intense decât în anii ‘90; se produc filme inteligente despre ceauşism; se scriu fără constrângeri teze de doctorat despre perioada 1945–1989; sunt oferite chiar despăgubiri în justiţie şi reparaţii financiare – toate venind după condamnarea rostită în Parlamentul României de preşedintele Traian Băsescu, la 18 decembrie 2006.
Treptat, este de sperat că analiza ştiinţifică despre Gulagul românesc şi dictatura comunistă a regimurilor Pauker, Dej & Ceauşescu va fi conectată la perspectiva comparatistă asupra comunismului global. Este mult loc pentru asumarea unei detente academice superioare şi pentru ieşirea dintr-un provincialism al indignării, fără acces la conceptul filozofic ori supleţea hermeneutică necesare unei serioase investigaţii. Oricâte ar fi însă lipsurile, trebuie consemnată inaugurarea unei noi etape în conştiinţa culturală şi politică românească, plecând tocmai de la naşterea unei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, validată prin redactarea faimosului Raport Final şi prin tipărirea volumelor bibliografice subsecvente. Într-un anumit sens, publicarea acestor documente de sinteză, sub egida instituţiei prezidenţiale, marchează, simbolic, sfârşitul tranziţiei româneşti şi despărţirea definitivă de iluziile anti-anticomuniste.
Cele două ore petrecute la Ambasada României au fost punctate de momente de tăcere purificatoare şi solemnă solidaritate cu suferinţa celor batjocoriţi şi îngropaţi în „Arhipelagul Gulag“. Conversaţiile purtate în această seară cu nenumăraţi confraţi din Europa, America Latină şi Asia mi-au confirmat senzaţia că România este din nou pe harta dezbaterilor despre viitorul lumii libere şi al civilizaţiei euro-atlantice. //
