De același autor
Istoria literaturii romane va consemna probabil trei mari actiuni din biografia lui Mircea Dinescu: nasterea scrisului poetic, curajul protestului anticomunist si clovneria mediatica postdecembrista.
Talentat pana la refuz, vizionar ametitor si rasfatat de cuvinte, tanarul „cu spatele frumos“ isi invoca la debut muza: „vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa / sa-mi creasca ceru-n suflet si stelele in os / si sa dezmint zapada pierdut in pirueta“. O inregistrare din 1967 ne arata un holtei amuzat, candid, zambind fastacit in fata camerelor de luat vederi, gata sa explodeze pe fagasul serpentinos al metaforei. Erau vremuri in care Mircea Dinescu indura stoic saracia si anonimatul. Poetul s-a maturizat rapid si a scris mai departe. Versurile s-au asezat mereu intre tonul ludic, gravitatea vertiginoasa si incantatia elegiaca. Mircea Dinescu s-a pus cordial La dispozitia dumneavoastra (1979), alegand apoi dramatic un Exil pe o boaba de piper (1985). A stat in preajma clasicilor, i-a citit pe Rimbaud, Borges si Puskin, a fost apreciat de critici si a ravnit la O betie cu Marx (1989). Editurile straine i-au publicat cu generozitate texte interzise acasa („Ce faci tu, literatura? / Tulburi cativa tineri caraghiosi din provincie / asezi negustorul de hartie / la masa celui cu burta plina de litere / pui paduchi de aur in chica boemului / si tricolor pe pieptul academicianului / dar nu poti indulci apa inecatului / nici topi zapada leprosului / nici ingrasa vinerea saracului“).
In anii de hazna si servitute ai socialismului, Mircea Dinescu n-a acceptat ca viata literelor sa fie guvernata exclusiv de „autonomia esteticului.“ Acum douazeci de ani, la 17 martie 1989, poetul declara pentru ziarul Libération ca drepturile omului sunt incalcate (precedentul fiind interviul dat postului Radio Moscova in august 1988, cand a laudat perestroika lui Gorbaciov). Cativa intelectuali de prestigiu — Geo Bogza, St. A. Doinas, Mihai Sora, Octavian Paler, Al. Paleologu, Dan Haulica si Andrei Plesu — s-au solidarizat cu Mircea Dinescu printr-o scrisoare de sustinere. Poetul a fost dat afara din serviciu, iar semnatarii au primit interdictia de-a mai publica (cu exceptia antifascistului Geo Bogza). Devenit faimos prin intermediul Europei Libere, Mircea Dinescu a fost salutat – alaturi de Doina Cornea – drept erou al constiintei nationale. La Revolutie, intreaga tara si diaspora fac cunostinta cu cel mai spectaculos intelectual-dizident al „epocii de aur“. In ziua de 22 decembrie 1989, cel care a rostit faimoasa declaratie „Fratilor, am invins!“ a fost iubit instantaneu de intreaga Romanie.
Dupa ianuarie 1989, strategia imprietenirii cu puterea a dat neasteptate roade. Ion Iliescu, indeosebi, s-a bucurat de invitatii pe proprietatile poetului (in Ialomita sau in Dolj, „La Cetate“). Orientarea prodemocrata l-a mentinut succesiv aproape de Emil Constantinescu, Theodor Stolojan si Traian Basescu (pe care l-a laudat in campania din 2004, pentru a-l apropia intr-o caricatura din 2009 de figura lui... Hitler). Dupa 2005, si de atunci fara alte fluctuatii de simpatie, Dinu Patriciu sau Calin Popescu Tariceanu au vibrat la pofta de concesie si interesele de asociere ale domnului Dinescu.
Sigur, a existat si batalia pentru deschiderea arhivelor fostei Securitati. In afara acestui episod onorabil, insa, mandatul vigilentei etice („to speak truth to power“) s-a prafuit usor. O perioada, scrisul de pamflete suculente si pastile pontoase a mai atras cititorii de politica (nu si poezie). Histrionul latifundiar s-a reprofilat apoi in domeniul business cu Sorin Ovidiu Vantu, Silviu Prigoana sau Academia Romana, devenind – dupa propria declaratie – un fermier capabil sa investeasca (fara profit) peste un milion de dolari (echivalentul Premiului Nobel pentru literatura sau pace).
Toate acestea n-ar fi fost deloc prilej de sminteala, daca, de ani buni, atat harul creatorului, cat si indrazneala protestatarului n-ar fi lasat loc unei masti de circar. Apropiat de marii oligarhi, el vinde necazul proletarului si compasiunea pentru mujic. Vrea sa apere limba romana, dar ca la usa cortului. Impreuna cu Stelian Tanase, fostul dizident dezbate situatiunea intr-o cheie manelist-intelectuala. Nu e loc de rigori conceptuale, reflexe profesioniste, comparatii pertinente sau referinte istorice exacte: vorba sa curga, timpul sa treaca, iar magnetul poantei – oricat de ieftine – sa tina audienta aproape! Sueta gazduita saptamanal in studiourile din Piata Presei Libere ajunge astfel o imitare a „hazului-de-necaz“ propus americanilor de Stan si Bran, in timpul marii depresiuni.
Invitat sa comenteze orice subiect imaginabil, Dinescu bate campii pe sute de hectare. Cei care-l invita si, probabil, el insusi mizeaza pe imaginea omului simpatic – „prieten al elitelor“, pe alocuri, dar si „baiat de comitet“. Chestionat pe cele mai marunte teme, el se pronunta cu fanatism obosit, aplomb sau certitudini infantile. Uneori, da impresia ca ar face orice sa ne tina, contra cost, atentia mereu treaza: de la expectoratii involuntare si mici injuraturi live, pana la cantece la firul de ceapa sau catrene usor libidinoase, fostul patron al Academiei Catavencu ajunge, la ore tarzii, lautarul favorit al gloatei. In momentele de sobrietate, se mai aud doar injuraturi catre yankei, spasmul grijii pentru soarta stangii, relativizarea notiunii de coruptie, o gustoasa reteta culinara si explicatia despre rolul ecologic al ciorilor dupa campania agricola de toamna.
Darul povestirii si umorul oaches raman in rezerva de inzestrari native ale fostului mare poet si curajos dizident. Ridicat insa pe estrada balciului nostru balcanic, Mircea Dinescu – comparat odinioara cu expresionistul Blaga – nu mai gireaza astazi decat mahalaua unei eterne tranzitii.
