Români născuți pentru libertate

Prin limbă și cultură, m-am trezit că apar­țin în mod natural unei comunități po­li­tice numită națiunea română. Prin simplul fapt al cetățeniei, am fost invitat să ies din starea de natură (pe care Hobbes o ca­rac­teriza drept o „viață ticăloasă, crudă și scurtă“) și să asum datele unei civilizații politice a libertății. Pentru a înțelege tră­să­turile definitorii ale lumii care mi-a ocro­tit tinerețea, am căutat să merg spre iz­voare.

Ce-am găsit? Un fir roșu pe care Imnul național atribuit lui Andrei Mureșan îl identifică just cu visul libertății: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină / Decât să fim sclavi iarăși, pe vechiul nost’ pământ“.

Unii vor spune că idealizez arhivele. Alții vor spune că operez cu intolerabile „esen­țialisme“. În opinia mea, decupajul nara­tiv este obligatoriu, ca și diferențierea ca­tegorială între substanță și accident. Pen­tru oricine care-și propune să construiască nu doar o narațiune despre trecut, ci și un proiect comunitar, este obligatorie iden­tificarea elementelor de continuitate ale idealului politic. De aceea, afirm că bă­tăliile pentru suveranitate ale voievozilor împotriva Imperiului Otoman ori lupta pen­tru demnitate a românilor ardeleni re­vin, toate, la valoarea cardinală a liber­tă­ții. Românii vizionari și îndrăzneți și-au dorit supremația legii în fața oricăror tro­curi, aranjamente sau privilegii pe care re­gimurile despotice sau autoritariste le-au tolerat de-a lungul veacurilor.

O civilizație politică

Montesquieu observa că nu toate națiunile lumii și-au așezat viața comunitară sub cupola acelorași valori. Unii și-au dorit pa­cea ori siguranța, iar alții doar pros­pe­ri­tatea comercială. Vechii grecii și-au dorit însă, peste toate, libertatea. E simptomatic faptul că Nicolae Bălcescu i-a studiat și i-a îndrăgit pe soldații lui Temistocle, gene­ra­lul care și-a chemat trupele la Salamina îm­potriva regelui persan Xerxes. Strategul atenian știa că, fără îndrăzneală (parr­hē­sia), nu poți trăi ca om liber (eleuthe­riázō). Întrucât cetățenia era și o garanție a libertății individuale, Socrate a fost pre­zent pe câmpul de luptă ca hoplit într-o falangă a trupelor de infanterie. Totul are un preț, inclusiv iubirea de înțelepciune.

Timişoara, decembrie 1989.

Prin apariția creștinismului în spațiul me­diteranean, idealul libertății a luat o tur­nu­ră democratică. Iisus a revoluționat în­țe­legerea anticilor despre condiția naturală a sclaviei și despre superioritatea morală a oamenilor educați față de cei lipsiți de bani, prestigiu sau privilegii. Acolo unde Aris­totel afirma ruptura ontologică dintre cetățean și barbar, apostolul Pavel rela­ti­vi­zează o asemenea distincție socială și pre­dică unei lumi întregi importanța crucială a iubirii, dar și egalitatea tuturor sufletelor omenești în fața judecății dumnezeiești.

Creștinismul a reformat conștiința indi­vi­duală a europenilor prin identificarea ta­lanților ascunși în fiecare persoană, oricât de neînsemnată. Astăzi, europenii cred în egalitatea de șanse pentru că Învățătorul din Nazaret a afirmat, acum 2.000 de ani, demnitatea femeii samaritence în fața ori­căror caste construite pe un consens tri­bal, politic, intelectual sau religios. Cu aceas­tă viziune asupra libertății deschisă tuturor indivizilor, fluviul valorilor iudeo-creștine n-a încetat să irige malurile cul­turii și civilizației occidentale.

În matca acestui râu îl găsim, secole mai târziu, pe faimosul Miguel de Cervantes — mem­bru al armatei navale a Spaniei și sol­dat îndrăzneț care și-a pierdut brațul în cur­sul marii încleștări de la Lepanto (1571). Pentru ce a luptat Cervantes? Pentru sal­varea civilizației europene de la ame­nin­ța­rea turcească. Cum putem defini lumea occidentală aflată, atunci și acum, sub ase­diu? Prin conjugarea unor principii fun­da­mentale: libertatea individuală și respon­sa­bilitatea morală; spiritul independent, dar și compasiunea; dreptul la proprietate și stimularea spiritului filantropic.

Slobozi la gură

Românii au aparținut mereu acestui spațiu de civilizație, atât prin elitele sale politice, cât și prin surprinzătoare personaje secun­dare, relevante pentru istoria nevăzută a oricărui neam. Înaintea lui Cervantes, Ște­fan cel Mare a luptat pentru o Moldovă creș­tină, așa cum Vasile Ursu Nicola din Al­bac (știut drept Horia) și-a dorit un Ar­deal neîngenuncheat. În numele sfintei slo­bozenii a ridicat Avram Iancu stin­dar­dul tricolor la Blaj, pe Câmpia Libertății. Povestea fondatoare a spațiului politic ro­mânesc se țese pe urzeala visului nemu­ritor al libertății.

Proiectul politic al pașoptiștilor s-a îm­plinit la 1 Decembrie 1918, când România nu doar și-a întregit fruntariile, ci s-a lansat într-un efort de așezare a statului mo­dern în slujba cetățeanului. Pe urmele lui John Locke, ctitorii României Mari au pus libertatea individuală în chiar inima de­mersului lor politic. Constituția de la 1923 prevedea că toți „românii, fără de­osebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea con­știin­ței, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi“. Legea fundamentală garanta pen­tru oricine libertatea de a comunica, ca și libertatea de alegere a confesiunii, a locului de muncă, dar și un punct de în­tâlnire sub cerul înstelat.

Asemenea idei tipic occidentale au permis renașterea unei comunități politice tinere, încurajată de prăbușirea vechilor imperii. Ordinea democratică n-a fost instaurată pentru a plebiscita adevărul, ci doar pen­tru a facilita participarea unui număr ma­re de soliști la recitalul unei orchestre com­puse, invizibil, de reprezentanții tu­tu­ror națiunilor libere.

România a pășit pe un drum anevoios atunci când, în locul tiraniei orientale, a de^­cis să ofere tuturor cetățenilor pro­mi­siunea unei așezări echitabile în fața legii fundamentale. Occidentalizarea țării a în­semnat, între altele, echilibrarea puterii de legiferare a Parlamentului și a forței coercitive a Executivului în balanță cu puterea judecătorească. Fără consfințirea printr-un text constituțional a acestei se­parații între puteri, nu există garanții pen­tru libertățile noastre individuale.

Prețul cel mai scump

Ieșiți triumfători împotriva tiraniei, ro­mâ­nii generațiilor 1848, 1878, 1918 sau 1989 au dovedit c-au știut să lupte. Când am strălucit ca popor, sinergia comunitară a revelat latențele sufletești de curaj și sacrificiu ale unor eroi. Inspirați de un proiect nobil, românii au știut să rămână împreună. Pentru independență s-au bătut atât colonelul Ion Câmpineanu, cât și Peneș Curcanul („Plecat-am nouă din Vaslui / Și cu sergentul zece...“); pen­tru neatârnare s-au dăruit generalii Ere­mia Grigorescu sau Constantin Prezan, că­pitanul Grigore Ignat ori sublocotenenții Radu Krone și Ecaterina Teodoroiu. Prin risc și îndrăzneală, și-au câștigat dreptul de-a trăi liber în propria țară cavalerul Iancu de Flondor, Ionel Brătianu sau Iuliu Maniu. În sfârșit, tot pentru libertate a ieșit în stradă cu pieptul gol și actorul Că­lin Nemeș.

Cuvintele eroului clujean (fără statuie) ne urmăresc și azi: „după acest ultim eve­niment al vieții noastre, care este moar­tea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am fă­cut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecă­to­ru­le?“.