De același autor
In 2003, Moldova continua sa-si caute locul ei in lume, osciland, pe de o parte, intre Rusia si Comunitatea statelor Independente (CSI) - prin efectul conjugat al atavismelor sau al nostalgiilor sovietice si al realitatilor economice - si, pe de alta parte, structurile euro-atlantice, a caror implicare in regiune ramane ezitanta. Pentru toate aceste motive, tarele societatilor post-comuniste sunt poate aici mai accentuate decat in alte parti: pauperizare si coruptie, economie cenusie si traficuri de tot felul, reforme incomplete sau deturnate, privatizari dirijate si omniprezenta retelelor mafiote, carenta institutiilor si instabilitatea politica. Saracia si somajul endemic au determinat mai bine de 600.000 de persoane - adica aproape o treime din populatia activa, printre care numerosi tineri - sa se expatrieze, in cautarea unei munci (nu totdeauna avuabila)(3). Increderea in clasa politica provenita din miscarea nationala si reformista din anii 1989-1990 - comunisti reformatori, fosti activisti de Partid deveniti "democrati", intelectuali nationalisti sau idealisti improvizati in politicieni - s-a erodat intruna pana la divortul consumat la alegerile legislative anticipate din februarie 2001. Cu ocazia acestei consultari electorale, Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM), creat in 1994 (numele de "Partid Comunist" fiind, din 1991, interzis prin lege), a obtinut 50,1% din voturi si 71 de locuri - din 101 - in Parlament(4). Moldova devenea astfel prima tara din fostul imperiu sovietic in care un partid care se declara in mod deschis comunist ajungea la putere prin alegeri democratice. La 4 aprilie 2001, noul Parlament il alegea pe Vladimir Voronin, presedintele PCRM-ului, in functia de presedinte al tarii, iar la 22 aprilie PCRM il realegea in fruntea sa (Curtea Constitutionala considerand ca cele doua functii sunt compatibile).
In ciuda acestei acumulari de probleme si handicapuri, am gresi daca am considera ca Moldova este o tara in deriva. Ea dispune de atuuri deloc neglijabile, puse in evidenta incepand din 1991, la care se adauga mai multe evolutii recente datorate mai ales contextului international.
O recunoastere internationala
Tara beneficiaza de recunoasterea comunitatii internationale (intre frontierele fostei republici sovietice(5)), putin dispusa sa asiste la noi schimbari de frontiere intr-o regiune care a cunoscut multe rasturnari in decursul ultimilor cincisprezece ani. Moldova este membru al ONU cu incepere din martie 1992; in acelasi an ea adera la OSCE. In iunie 1995, ea a fost prima republica ex-sovietica admisa in Consiliul Europei. In 1998, ea a semnat un acord de parteneriat si de cooperare cu UE si, in 1999, a fost a doua tara din fosta Uniunea Sovietica, dupa Ucraina, care a aderat la Parteneriatul pentru pace al NATO. La 28 iunie 2001, Vladimir Voronin anunta ca tara sa se alaturase Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est; in sfarsit, la 28 iulie 2001, Moldova era acceptata in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC).
Independenta Republicii Moldova a fost recunoscuta de vecinii ei (Romania la numai cateva ore dupa proclamarea sa) si de fosta putere tutelara, Federatia Rusa. Prin tratatul bilateral semnat in noiembrie 2001, aceasta din urma se angajeaza, in mod formal, sa respecte suveranitatea si integritatea teritoriala a Moldovei.
O societatea plurietnica
Miscarea nationala care se dezvoltase in umbra perestroicii la sfarsitul anilor 1980 pusese accentul pe problema lingvistica: in august 1989, limba "moldoveneasca", limba majoritatii, devenea limba oficiala, limba rusa trecand pe planul doi, ca "limba de comunicare interetnica". Pentru multi intelectuali, si pentru unii membri ai elitei politice, era un prim pas spre satisfacerea revendicarii unei identitati nationale romanesti, care urma sa se desavarseasca prin reunificarea cu Romania. Dar majoritatea membrilor si a simpatizantilor Frontului Popular din Moldova (FPM) - in acea vreme, principala miscare politica - vedeau in aceasta, inainte de orice, mijlocul de a se desprinde de URSS, la a carei prabusire nimeni nu indraznea inca sa se gandeasca. De fapt, ideea unionista, vehiculata de o minoritate activa din FPM, nu a beneficiat decat de un suport popular limitat si a cunoscut un moment de oprire o data cu obtinerea independentei in 1991(6). Numai Frontul Popular Crestin-Democrat, creat la inceputul anului 1992 de radicalii din FPM si rebotezat de atunci Partidul Popular Crestin-Democrat, isi mai pastreaza in programul sau obiectivul unirii cu Romania(7).
Totusi, minoritatile rusofone - adeseori manipulate de conducatori comunisti proveniti din randurile lor - au perceput ca pe o amenintare promulgarea legilor din august 1989 cu privire la limba "moldoveneasca", care instaurau utilizarea ei in administratie (cu atat mai mult cu cat ideea realipirii la Romania era, in acea vreme, frecvent evocata). Am asistat atunci la aparitia a doua entitati separatiste: "Republica Socialista Sovietica Gagauza", in august 1990, si "Republica Socialista Moldoveneasca a Transnistriei" (actuala "Republica Moldoveneasca Nistreana"), in septembrie 1990. In ceea ce o priveste pe aceasta din urma, motivele asupra carora vom reveni mai jos au dus la confruntarea armata din 1992 si la secesiune; in schimb, solutionarea pasnica a problemei gagauze a fost exemplara. Legile adoptate la sfarsitul anului 1994 si la inceputul anului 1995 asigura existenta si functionarea regiunii autonome "Gagauz Yeri"(8).
Aceasta reglementare, salutata de Comunitatea Internationala (in mare parte, datorita acestei solutionari pasnice, Consiliul Europei si-a deschis portile pentru Moldova in iunie 1995), a fost rezultatul unei politici de deschidere si de intelegere adoptata de majoritatea responsabililor politici moldoveni dupa proclamarea independentei. Inca din 1991, s-au luat masuri pentru a incuraja aspiratiile minoritatilor in domeniile culturii si educatiei. Politica "moldovenizarii" institutiilor si a administratiei a fost abandonata la sfarsitul anului 1992. In 1994, Parlamentul anula legislatia care prevedea ca functionarii trebuiau sa dea un examen de limba "moldoveneasca"(9). Privilegiind crearea unei societati intemeiate nu pe criterii etnice, ci pe principii de cetatenie si de cultura civica, autoritatile au demonstrat ca tineau cont de mostenirea multietnica a RSSM si de caracterul heterogen al "natiunii socialiste moldovenesti".
Politica pragmatica a PCRM si deschiderea internationala
Venirea la putere a PCRM, in februarie 2001, trezise temeri legitime, date fiind programul sau electoral si primele declaratii ale conducatorilor sai, si in primul rand cele ale presedintelui sau. Doi ani mai tarziu, putem constata ca exercitarea puterii si constrangerile exterioare - ajutorul international este o nevoie vitala pentru Moldova - au determinat o politica mai curand pragmatica. Departe de a repune in discutie privatizarile, PCRM le-a continuat (FMI isi conditionase ajutorul de privatizarea intreprinderilor vinicole si de tutun, a sectorului electric si a telecomuncatiilor). Cheltuielile publice au fost mentinute in limitele rezonabile (fara sa se depaseasca deficitul PIB negociat cu FMI) in detrimentul programului social populist al PCRM. Au fost, de asemenea, abandonate proiectele de aderare a Moldovei la Uniunea Rusia-Bielorus si la Uniunea vamala din care fac parte Rusia, Bielorus, Kazahstanul, Kirghistanul si Tadjikistanul(10). In interviul pe care ni l-a acordat, presedintele Vladimir Voronin explica si justifica aceste schimbari de atitudine. De altfel, politica sa de reforma nu este lipsita de anumite ambiguitati si contradictii, dupa cum vom constata, de exemplu, din ceea ce el ne-a spus despre echilibrul ce trebuie mentinut intre economia de piata si interventionismul de stat. El trebuie, de asemenea, sa tina seama de rezistentele si de blocajele ideologice din sanul PCRM(11).
Totusi, este incontestabil ca politica pragmatica a lui Vladimir Voronin si a PCRM se poate lauda cu un rezultat concret: cresterea economica este confirmata pentru al treilea an consecutive(12). Cealalta evolutie care s-ar putea dovedi benefica, daca linia actuala este mentinuta si intarita, priveste politica externa. Pastrand raporturi bune cu Federatia Rusa (ratificarea, in aprilie 2001, a tratatului de cooperare tehnico-militara semnat in 1997; ratificarea, in decembrie 2001, a tratatului bilateral incheiat cu o luna inainte la Moscova; tinerea, la Chisinau, in octombrie 2002, a reuniunii la varf a CSI), Moldova se indreapta spre structurile euro-atlantice. La 13 noiembrie 2002, s-a creat prin decret prezidential o Comisie nationala pentru integrarea europeana. Vladimir Voronin declara atunci - el o afirma si in acest interviu - ca aderarea Moldovei la UE a devenit o prioritatea nationala. Desigur, dorinta de a se alatura la UE fusese deja exprimata de predecesorii sai (Mircea Snegur si Petru Lucinschi); dar este prima oara cand se proiecteaza crearea unui mecanism care sa permita integrarea si cand se fixeaza un termen precis - zece ani - pentru a atinge acest scop(13). In paralel cu aceste eforturi, Moldova adera, in 2001, la Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est creat la initiativa NATO. In acest context, la sfarsitul lui 2002, Chisinaul hotara sa trimita o unitate de geniu care sa se alature fortei de securitate internationala desfasurata in Afganistan. La 22 noiembrie 2002, Vladimir Voronin participa la reuniunea la varf a NATO de la Praga si, cateva saptamani mai tarziu, efectua o "vizita oficiala de lucru" in Statele Unite, unde era primit de George W. Bush la Casa Alba.
Procedand astfel, Vladimir Voronin trage invatamintele impuse de evolutia geostrategica a regiunii si mai ales din evenimentele survenite in 2002. Din ianuarie 2002, romanii circula fara viza in spatiul Schengen. Din aceasta cauza si in perspectiva integrarii ei trebuie sa-si securizeze cat mai repede frontierele cu Moldova si Ucraina. Mai mult, Romania a fost invitata, cu ocazia reuniunii la varf de la Praga (21-22 noiembrie), sa se alature Aliantei Nord-Atlantice in 2004; la reuniunea de la Copenhaga (12-13 decembrie), ea a primit foaia de parcurs pentru aderarea la UE in 2007. Ca urmare, Moldova va deveni, intr-un viitor apropiat, o tara de frontiera a celor doua structuri euro-atlantice. Se vede bine ca schimbarea de directie a politicii externe a Moldovei este, intr-o oarecare masura, un exercitiu impus. Sa nu ne mire deci ca aceasta apropiere operata de Vladimir Voronin denota - cum arata si acest interviu - o anumita stanjeneala si cateva incoerente, suscitate probabil de noutatea demersului, de reticente personale si, fara indoiala, de o anumita prudenta. Dorinta lui de a face ca Moldova sa adere la UE (din motive esentialmente economice) pare sincera; dar nu mai putin sincera pare si dorinta sa de a vedea ca UE isi deschide portile in acelasi timp si pentru alti membri din CSI, ca Rusia, Bielorus si Ucraina. Intr-un anume fel, el pregatise terenul propunand, in octombrie 2002, reuniunii la varf a CSI, ca aceasta sa procedeze la o reforma spre a-si "armoniza normele legale si economice cu cele ale UE"(14). Cat priveste ipoteza ca Moldova sa se alature la NATO, Vladimir Voronin prefera, "pentru moment", sa eludeze problema.
Exista totusi un domeniu in care presedintele moldovean se arata foarte hotarat: necesitatea de a gasi o solutie pentru a se pune capat secesiunii Transnistriei. Este obiectivul sau imediat si principalul motiv al demersurilor sale recente pe langa structurile euro-atlantice si guvernele occidentale. Aspiratiile la independenta ale Tiraspolului reprezinta, intr-adevar, una dintre problemele cele mai urgente pe care tanarul stat moldovenesc trebuie sa le solutioneze.
Transnistria, o bomba sovietica cu intarziere
Problema Transnistriei decurge direct din crearea de catre URSS, in 1940, a unei entitati hibride, Republica Sovietica Socialista a Moldovei (RSSM). Aceasta a fost constituita pornindu-se de la unirea artificiala dintre Basarabia - care ii fusese luata Romaniei de Uniunea Sovietica si amputata de un sfert din teritoriul sau - si Transnistria, care reprezenta 60% din "Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldova" (RASSM), constructie factice conceputa de Kremlin in 1924 doar in scopul de pune mana pe Basarabia(15). Din vointa lui Stalin, se procedase la jonctiunea fortata dintre doua regiuni distincte, a caror compozitie etnica, istorie si mentalitati erau destul de diferite, daca nu chiar divergente(16). Or, perioada sovietica nu a realizat simbioza dintre cele doua parti. Disparitatile, dimpotriva, s-au accentuat.
Puterea centrala a favorizat in mod constant Transnistria, considerata ca fiind mai sigura - dat fiind trecutul sau de "nucleu" al constructiei socialismului in Moldova - decat Basarabia. Aceasta regiune a fost o pepiniera pentru cadrele Partidului Comunist din Moldova, nu numai la inceputurile RSSM - ceea ce era logic -, ci si pana la sfarsitul anilor 1980. Principalii responsabili ai partidului si ai statului in Moldova proveneau din Transnistria. Intre 1940 si 1989, nici un prim-secretar al PC din Moldova nu a fost originar din Basarabia: cinci proveneau din Ucraina, doi din Transnistria si unul din Rusia (Leonid Brejnev, care a administrat RSSM din 1950 si pana in 1952). Dintre toate partidele comuniste ale celor cincisprezece republici sovietice, PC din Moldova era cel in sanul caruia etnia majoritara era cel mai slab reprezentata: in 1989, moldovenii (64,5% din populatie) nu constituiau decat 48,7% dintre membrii de partid. Dar intre anii 1970-1980, si mai ales in timpul perestroicii, s-a dus o politica de "moldovenizare" a cadrelor de conducere a partidului. Rezultatul: in 1989, 75,5% dintre activistii de partid erau moldoveni. Or, multi dintre cei de curand promovati erau originari din Basarabia si contestau hegemonia transnistrenilor(17). In aceasta competitie trebuie sa vedem una dintre explicatiile esentiale ale miscarii de emancipare a Moldovei, dar si ale crizei din Transnistria.
Transnistria a fost, de asemenea, re-giunea Moldovei in care puterea sovietica isi concentrase eforturile de modernizare si de industrializare. Aici a fost instalata toata industria grea si partea cea mai importanta a industriei energetice a RSSM, in timp ce Basarabia a ramas o provincie eminamente agricola, cu o industrie centrata pe sectorul agroalimentar. In 1989, populatia urbana nu reprezenta decat 47% din locuitorii republicii; dar in Transnistria, patru cincimi din populatie lucrau in industrie, in constructii si in sectorul serviciilor. Dezvoltarea centrelor urbane si a unei serii de intreprinderi mereu modernizate (caci ele faceau parte din complexul militaro-industrial al URSS) dusese la o importanta imigrare de muncitori calificati ucraineni si, mai ales, rusi. Cadrele si conducatorii acestor intreprinderi erau, practic in totalitatea lor, rusi recent stabiliti in Transnistria. Legaturile lor cu RSSM erau doar formale(18).
In sfarsit, Transnistria fusese aleasa ca sa serveasca drept baza pentru armata a XIV-a. In conceptia strategica sovietica, aceasta constituia varful de lance pentru o eventuala ofensiva spre Balcani si stramtorile Bosfor si Dardanele. A fost deci dotata cu importante stocuri de arme si de munitii. Regiunea adapostea un personal militar numeros: aproximativ 3.000 de ofiteri si zeci de mii de soldati si de rezervisti locali. In afara de asta, clima sa blanda facuse din Transnistria unul din locurile preferate de pensionarii din armata(19). Prin imbinarea acestor trei elemente, Transnistria devenise una dintre regiunile cele mai sovietizate ale URSS, ea fiind mult mai legata de puterea centrala decat de RSSM, de care depindea din punct de vedere administrativ. Elitele politice, economice si militare, care datorau totul sistemului, puteau sa se sprijine aici pe straturi relativ importante ale populatiei care, datorita statutului special al regiunii, beneficiau de conditii de viata mai bune decat in alte parti. Aceste elite stiau desigur ca puteau dispune, la nevoie, de sprijinul - mai mult sau mai putin deschis - al armatei a XIV-a si de complicitatea conservatorilor de la Moscova. In fata progreselor perestroicii, stiindu-se amenintate sa piarda controlul politic si economic al RSSM, ele s-au repliat pe fieful lor din Transnistria, unde erau sprijinite de structurile locale ale partidului si ale administatiei si, de asemenea, de comitetele de intreprindere.
Sub pretext ca apara drepturile minoritatilor rusofone (in 1989, fata de 39% moldoveni, existau in Transnistria 28,3% ucraineni, 25,5% rusi si 6,4% bulgari, gagauzi si alte minoritati a caror limba de comunicare era rusa), autoritatile din Tiraspol au pregatit secesiunea regiunii(20). De fapt aceasta va fi pusa in aplicare incepand din august 1989: autonomia Transnistriei este declarata in septembrie 1990 si independenta ei in decembrie 1991(21). Aceasta independenta autoproclamata a Republicii Moldovenesti Nistrene (RMN) nu se baza pe nici un fundament legal: RASSM fusese suprimata inca din 1940; cat priveste teritoriul alipit la RSSM, el fusese impartit in sase districte lipsite de legaturi intre ele si de orice forma de autonomie locala. Mai mult, conform Constitutiei URSS, numai cele cincisprezece republici sovietice aveau dreptul la suveranitate, la autodeterminare, chiar la independenta (drepturi de care s-au folosit toate in 1990-1991). Sa mai adaugam si ca aceasta "independenta" a fost impusa cu forta in timpul unui conflict sangeros dintre secesionisti si trupele moldovenesti, care a ajuns la paroxism in primavara si vara anului 1992, si a carui rezolvare a fost decisa de interventia armata a unei puteri straine, Federatia Rusa. Armata a XIV-a rusa (ex-sovietica) a inarmat "garzile nistrene", le-a furnizat cadre si le-a ajutat in mod direct in cateva momente grele. Datorita sprijinului ei, RMN a putut sa ia in stapanire orasul Bender (Tighina) de pe malul drept al Nistrului(22). Dar, in fata comunitatii internationale, era greu ca Rusia sa mearga mai departe. Noul comandant al armatei a XIV-a, generalul Alexandru Lebed, numit in iunie 1992, a impus partilor beligerante incetarea ostilitatilor: acordul a fost semnat la 21 iulie la Moscova, de presedintii Boris Eltin si Mircea Snegur. Se punea problema sa i se atribuie Transnistriei, prin viitoare negocieri, un "statut special". Dupa aceasta data, situatia nu a evoluat cu adevarat, nici in sensul dorit de Republica Moldova, nici dupa criteriile dreptului international.
In mod evident, RMD a iesit consolidata din confruntarea care a avut loc in 1992. Echipa de fosti nomenclaturisti din Tiraspol, condusa de "presedintele" Igor Smirnov, principalul artizan al secesiunii, s-a vazut oarecum legitimata de "victoria" repurtata asupra "fascistilor moldoveni" in "razboiul de independenta". Ajunsa sub conducerea lui, Transnistria a devenit un paradis pentru traficantii de toate felurile (Vladimir Voronin nu ezita sa o califice drept o "gaura neagra" aflata la ordinele mafiei): contrabanda cu petrol, alcool si tigari, retele de prostitutie si de droguri... Lucru si mai nelinistitor: RMN a instituit un comert de arme si munitii care scapa oricarui control international. In primii ani, aceste vanzari se faceau doar din stocurile armatei a XIV-a (35.000 de tone de munitii cel putin sunt, se pare, tot la fata locului). Dar incepand din anii 1993-1994, la "catalogul" secesionistilor s-a adaugat o intreaga serie de arme si de munitii fabricate in uzinele din Transnistria echipate si modernizate cu ajutorul celui mai mare grup rusesc de armament, Rossvoorujenie. Conform unor informatii convergente, unele companii din Bulgaria, din Israel, din Iran, din Irak si din alte tari arabe ar fi intermediari sau clienti ai autoritatilor de la Tiraspol si ai conducatorilor grupului Rossvoorujenie. Aceste arsenale ar fi servit in conflictele din Balcani, Caucaz si Orientul Mijlociu si ar fi contribuit mai ales la reinarmarea ilegala a Irakului(23).
Cat priveste Federatia Rusa, ea a obtinut o pozitie care ii permite sa joace un rol dublu in criza din Transnistria: acela de actor si acela de arbitru. Armata a XIV-a - transformata in 1994 in Grupul Operational al Fortelor Ruse (GOFR) - este tot la fata locului, chiar daca efectivele sale au fost reduse la 2.500 de oameni supraechipati. Un mare numar de ofiteri, de subofiteri si de soldati au trecut in cadrul fortelor militare si paramilitare ale RMD(24). Altii, demobilizati, au hotarat sa se stabileasca in Transnistria, marind astfel numarul cetatenilor rusi (de la 70.000 pana la 80.000 de persoane din 651.800 locuitori in 2001, conform datelor oficiale ale RMD). Toate aceste elemente intaresc ideea - vehiculata deschis la Tiraspol si in anumite medii nationaliste de la Moscova - ca, pentru Rusia, Transnistria ar fi un nou Kaliningrad, adica o potentiala enclava rusa in teritoriu strain. Oricum, nu se poate nega faptul ca Kremlinul, impunandu-se ca principalul mediator in acest conflict care nu se mai sfarseste, si-a marit influenta in regiune: in 1994, Moldova s-a alaturat la CSI (doar sub raport economic) si majoritatea privatizarilor intreprinderilor moldovenesti s-au facut in favoarea unor companii rusesti.
In interviul pe care ni l-a acordat, Vladimir Voronin se opreste (insista) indelung asupra situatiei actuale a negocierilor, detailand propunerile recente si foarte liberale ale partii moldovenesti (ale autoritatilor moldovene). El se arata optimist in privinta solutionarii conflictului si mizeaza mult pe medierea internationala pe care a solicitat-o. Raspunsul lui Igor Smirnov a fost la inaltimea personajului: la sfarsitul lui martie era declarata "starea de urgenta" in RMN. Negocierile continua sa fie boicotate sub diverse pretexte. In aceste conditii, Moldova asteapta inca si mai mult o actiune ferma si concertata din partea structurilor euro-atlantice si a guvernelor occidentale (si in primul rand al guvernului USA (25)) pentru a elimina acest factor de insecuritate si de crima organizata care a devenit Transnistria.
* Acest studiu insoteste interviul cu Vladimir Voronin realizat de Mihnea Berindei si Arielle Thédrel, publicate in Politique Internationale, nr.99 - primavara 2003
(22 va publica in continuare largi extrase din acest interviu).
1. Despartirea de URSS s-a facut in etape. August 1989: limba moldoveneasca devine limba oficiala; februarie-martie 1990: la alegerile pentru Sovietul Suprem al RSSM, candidatii independenti - in realitate simpatizanti ai Frontului Popular - impreuna cu comunistii reformatori, obtin majoritatea; in mai 1990: rolul conducator al PC este inlocuit de multipartitism; 23 iunie 1990: proclamarea suveranitatii Moldovei; septembrie 1990: crearea postului de presedinte al republicii si adoptarea unui nou drapel, care preia tricolorul roman, dar cu o emblema diferita; mai 1991: RSSM devine Republica Moldova.
2. Dupa recensamantul din 1989 (ultimul efectuat in Moldova, la momentul respectiv), erau 4.335.360 locuitori (64,5% moldoveni, 13,8% ucraineni, 13% rusi, 3,5% gagauzi, 2% bulgari, 1,5% evrei, 0,3% romi...). In ceea ce priveste romii, se considera ca numarul lor real este mult superior celor 11.571 declarati in 1989 si ca ajung la aproximativ 100.000 de persoane. Emigrarea, care a atins dupa 1991 mai multe grupuri etnice (rusi, ucraineni, evrei, dar si moldoveni), chiar daca a fost limitata si chiar daca i s-a adaugat si scaderea sporului natural, a dus numai la o usoara scadere a populatiei. In prezent, ea este estimata la aproximativ 4.320.000 de persoane.
3. Moldova a rapit Albaniei tristul privilegiu de a fi considerata cea mai saraca tara din Europa. Trebuie, totusi, sa luam in considerare faptul ca statisticile oficiale nu evidentiaza deosebit de importanta economie subterana (care ar putea reprezenta 50% din schimburile efectuate). Conform Bancii Mondiale, in 1999, 55% din populatie traia cu mai putin de 2,15 dolari pe zi (si 11,3% cu mai putin de 1 dolar pe zi), iar salariul mediu era in 2001 de 37 de dolari pe luna. Moldovenii expatriati in cautarea unui loc de munca - unele estimari, probabil exagerate, avanseaza cifra de 700.000 de persoane - trimit familiilor lor o suma ce reprezinta aproximativ 20% din bugetul statului. Cf. Agnès Bon Moldavie. Un pays dans l'impasse si Moldavie. Retour vers le futur, in Le Courrier des pays de l'Est, no. 1010, noiembrie-decembrie 2000, p. 85 si no. 1020, noiembrie-decembrie 2001, pp. 89 si 91.
4. La alegerile legislative din februarie 2001, numai doua formatiuni au mai depasit pragul de 6%: Alianta Braghis (dupa numele ex-prim- ministrului Dumitru Braghis), o coalitie de centru, care a obtinut 13,40% din voturi (respectiv 19 locuri), si Partidul popular crestin-democrat, partid nationalist, al carui discurs seamana cateodata cu unul de extrema dreapta, care a primit 8,2% din voturi (respectiv 11 locuri).
5. Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca era un stat creat de Stalin in 1940, pornind de la doua entitati distincte: Basarabia si Transnistria. Prima, care corespunde partii rasaritene a Moldovei istorice - adica teritoriul cuprins intre Prut si Nistru - a fost ocupata de rusi, pe baza Tratatului de Pace de la Bucuresti incheiat cu Imperiul Otoman in 1812. Numai partea de sud a regiunii era o provincie otomana (sandjacul Bender), constituita in doua etape, prin cuceririle din 1484 si 1538. Rusia, profitand de termenii neclari ai Tratatului, a ocupat si partea de nord - aproape doua treimi din regiune - care apartinea principatului Moldovei, vasala a sultanului, dar autonoma. Ca sa se distinga cu claritate noua provincie de restul Moldovei, cancelaria tarului i-a dat numele de Basarabia. Istoric, acest nume era al unui teritoriu restrans, aflat la nord de gurile Dunarii, posesiune, la sfarsitul secolului XIV si inceputul secolului XV, a printilor Valahiei, din familia Basarab.
In 1917, profitand de rasturnarile care zguduiau Rusia, aflata in plina revolutie, se dezvolta o miscare de emancipare, care infiinteaza Sfatul tarii (un parlament ai carui 138 de membri sunt desemnati prin alegeri indirecte) care proclama, la 21 noiembrie, autonomia Basarabiei, iar la 24 ianuarie 1918, independenta "Republicii Democratice Moldovenesti a Basarabiei". Ca sa faca fata atacurilor trupelor bolsevice si amenintarilor anexioniste ale Ucrainei, Sfatul tarii face intai apel, in ianuarie 1918, la armata romana. Si in sfarsit, la 27 martie decide prin vot (86 - da, 3 - nu, 49 - abtineri) unirea cu Romania. URSS nu a recunoscut niciodata frontierele Romaniei Mari si nici pierderea Basarabiei. La sfarsitul lui 1924 s-a creat, pe malul stang al Nistrului - unde numeroase sate sunt populate de moldoveni, inca din secolul XVII - o "Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca" (RASSM), care se intindea pe 7.516 km2 si numara, in 1926, 572.114 locuitori (dintre care 48,5% ucraineni, 30,1% moldoveni si 8,5% rusi). Crearea RASSM era prezentata ca un "prim pas" spre "eliberarea" Basarabiei, dar, asa cum arata numele entitatii, revendicarea sovietica se putea extinde asupra intregii Moldove romanesti (responsabilii RASSM pretindeau ca reprezinta adevarata "identitate" a "natiunii moldovenesti", pe care incercau sa o opuna natiunii romane). Conform acestei logici, Stalin, gasind ca a venit momentul sa profite de clauzele secrete ale Tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, a cerut, printr-un ultimatum adresat Romaniei la 26 iunie 1940, cedarea in 48 de ore nu numai a Basarabiei, dar si a Bucovinei de Nord, regiune care nu a apartinut niciodata Rusiei. In timpul verii anului 1941, Romania, aliata cu Germania in razboiul contra URSS, a recuperat aceste teritorii; dar trei ani mai tarziu, Armata Rosie le-a reocupat. Prin tratatul de pace din 1947, Romania recunoaste pierderea acestor regiuni, ca si frontiera impusa de URSS, pe Prut.
RSSM a fost oficial fondata la 2 august 1940, prin reunirea Basarabiei si a RASSM. Dar in noiembrie 1940, cele doua provincii sunt amputate, in favoarea RSS Ucraina, de o portiune importanta a teritoriului si al populatiei; Basarabia pierde teritoriile ei din sud - limitrofe Dunarii si Marii Negre - si o parte din teritoriul septentrional; ex-RASSM este redusa la mai putin de 60% din intinderea sa din 1924. Aportul Transnistriei, respectiv 4.100 km2, nu compenseaza pierderea a mai mult de 14.800 km2 taiati din Basarabia. Acest decupaj a fost facut mai mult din criterii strategice si politice decat etnice (Stalin privilegia pe cel considerat mai fidel - in cazul acesta, Ucraina): 184.000 de moldoveni traiau in Transnistria, in timp ce in regiunile Basarabiei alipite Ucrainei in 1940 erau 337.000; iar ucrainenii nu era majoritari decat in regiunile taiate din ex-RASSM si in unele districte din nordul Basarabiei.
RSSM creata in 1940 si restabilita in 1944, devenea una din cele cinsprezece republici unionale care compuneau URSS (cu ale sale 33.700 km2, ea era penultima ca marime, devansand numai RSS Armenia). Frontierele ei, trasate in 1940, care au suferit schimbari minore in 1947 - si acestea tot in favoarea RSS Ucraina - sunt cele care au fost mostenite de Republica Moldova in 1991.
6. Vezi Charles King, The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture, Stanford, Hoover Institution Press, 2000. Aceasta lucrare a fost publicata in romana cu unele adaugiri: Moldovenii, Romania, Rusia si politica culturala, Chisinau, 2002, versiune pe care o folosim si noi (pp. 149-164). Sondaje de opinie, realizate in 1992, indica faptul ca mai putin de 10% din moldovenii romanofoni erau favorabili unirii cu Romania. Cu ocazia referendumului din 6 martie 1994, 95% din participanti s-au pronuntat contra unei eventuale reunificari cu Romania. Rezultatele au fost contestate din cauza formularii ambigue a intrebarii, dar e putin probabil ca raspunsurile ar fi fost sensibil diferite daca intrebarea ar fi fost mai bine formulata. Cf. Charles King, op. cit., p. 163 si Arnaud Migoux, Moldavie, Mondes Rebelles, Michalon, 2001, p. 1524.
7. In statutul si programul PPCD adoptate in 1999, unirea nationala este, intr-o anumita masura, subordonata integrarii europene. Statutul retine ca obiectiv strategic "integrarea intr-o Europa a natiunilor si realizarea unirii nationale, in acord cu vointa populara si cu spiritul tratatelor internationale". Programul considera ca ideea nationala este indisociabil legata de morala crestina: "Nimeni nu se poate integra umanitatii, prin dragoste, daca nu isi iubeste propria natiune".
8. Calea a fost deschisa de articolul 11 al Constitutiei adoptate in iulie 1994, care prevede un "statut special" pentru regiunile care sunt eterogene din punct de vedere etnic, cum sunt cele din sudul si estul Republicii Moldova (aluzie la Gagauzia si Transnistria). Despre reglementarea problemei gagauze, vezi Charles King, op. cit., pp. 211-255.
9. Pentru mai multe amanunte, vezi. Charles King, op. cit., pp. 172-182. Este semnificativ faptul ca in ciuda tensiunilor interetnice care au tinut din 1989 pana in 1993 - perioada care cuprinde si razboiul din 1992 cu Transnistria - plecarile rusilor spre Federatia Rusa au ramas mai mici decat cele din toate celelalte republici ex-sovietice, cu exceptia Armeniei. Din cei 562.000 de rusi care locuiau in Moldova, in 1989, 22.351 au parasit tara - dar un mare numar dintre ei au revenit mai tarziu: astfel, in 1995 au fost recenzati in Rusia 18.559 refugiati din Moldova. Cf. Charles King, op. cit., p. 178.
10. Cf. Agnès Bon, Moldavie. Retour vers le futur, art. cit., p. 85.
11. Cf. Igor Botan, Reperele teoretice ale comunistilor din Moldova, Asociatia pentru democratie participativa (ADEPT), 28 octombrie 2002, site Internet www.e-democracy.md.
12. Cresterea PIB a fost de 2,1% in 2000; 6,3% in 2001 si 6,1% in 2002.
13. Cf. discursului lui Vladimir Voronin la sedinta de constituire a Comisiei nationale pentru integrare europeana, din 13 noiembrie 2002. Se poate gasi pe site-ul oficial al presedintelui Republicii Moldova, www.prm.md/press.
14. Igor Botan, Perspectivele dezvoltarii CSI, ADEPT, din 14 octombrie 2002, site Internet www.3-democracy.md.
15. Vezi mai sus, nota 5.
16. Oazu Nantoi, Conflictul din zona de est a Republicii Moldova - o incercare de abordare noua, Institutul de Politici Publice (IPP), Chisinau, 28 iunie 2002, site Internet www.ipp.md.
17. William Crowther, Ethnicity and Participation in the Communist Party of Moldavia, Journal of Soviet Nationalities, 1, no. 1, 1990, pp. 148-149; Charles King, op. cit., pp. 98-101, 139 si 187.
18. John O'Loughlin, Vladimir Kolossov si Andrei Tchepalyga, National Construction, Territorial Separatism and Post-Soviet in the Transniester Moldovan Republic, Post-Soviet Geography and Economics, 39, no. 6, 1998, pp. 332-358; Charles King, op. cit., pp. 101, 187-188.
19. Ibid, p. 188; Arnaud Migoux, art. cit., pp. 1519-1520. Cifra avansata de acesta din urma (160.000 de pensionati ai Armatei Rosii) ni se pare mult exagerata chiar daca tinem seama si de familiile respective. Conform recensamantului din 1989, in Transnistria erau 153.393 rusi si 170.079 ucraineni.
20. Trebuie sublinat faptul ca la vest de Nistru locuiesc cu mult mai multi rusi si ucraineni decat in Transnistria - mai mult decat dublu - si ca in cele mai multe orase, si in mai multe districte din nord, populatia slava are aceeasi densitate ca in Transnistria. Or, aceste populatii n-au dorit sa se alature miscarii separatiste.
21. In august 1989 s-a constituit un Consiliu unit de lucru (CUCT) care a hotarat sa aleaga in fruntea ei un rus, Igor Smirnov, sosit in Transnistria cu doi ani inainte, ca director al Uzinelor Electromas de la Tiraspol. CUCT a refuzat aplicarea legilor privind limba "moldoveneasca", a lansat o serie de greve si manifestatii si a organizat "unitati de autoaparare" ale muncitorilor, ale caror arme proveneau din depozitele armatei a XIV-a. La 2 septembrie 1990 are loc crearea Republicii Socialiste Moldovenesti a Nistrului - Republica Transnistriana - care se declara autonoma si pretinde a fi in filiatie directa cu URSS. Ea isi constituie un guvern si, in noiembrie, un parlament. In timpul toamnei 1990 si a primaverii 1991, "unitatile de autoaparare" iau sub control majoritatea localitatilor de pe malul de est al Nistrului. Unitatile de politie fidele guvernului din Chisinau sunt alungate; se inregistreaza primele victime. Dupa tentativa de puci de la Moscova, pe care separatistii de la Tiraspol o sustinusera (au ajuns chiar pana acolo incat sa ofere ajutor militar pucistilor) si dupa declaratia de independenta a Republicii Moldova, ruptura a devenit inevitabila. In decembrie 1991, sunt organizate in Transnistria alegeri prezidentiale, cu ocazia carora Igor Smirnov, devine "presedinte" al Republicii Moldovenesti a Nistrului (termenul de "socialista" fiind suprimat). Se mai organizeaza si un referendum pentru independenta. Cele doua scrutinuri sunt boicotate de populatia moldoveneasca. Cf. Charles King, op. cit., pp. 191-195; Aspecte ale conflictului transnistrian, op colectiv, IPP Chisinau, 2001, pp. 41-43 (capitol semnat de Natalia Chirtoaca).
22. La inceputul anului 1992, generalul locotenent Ghenadi Iakovlev, ex-comandant al armatei a XIV-a, devine comandantul-sef al fortelor militare ale Republicii Transnistrene (RMD); fostul sau sef de stat major, colonelul Stefan Chitac, a fost numit ministru al Apararii. In tot cursul luptelor "gardienii Nistrului" au fost sprijiniti de unitati de "voluntari" si de "cazaci" veniti din Rusia si Ucraina. Despre desfasurarea acestui conflict, care a facut mai mult de o mie de victime - morti si raniti -, vezi Stephen Bowers, The Crisis in Moldova, Jane's Intelligence Review, noiembrie 1992, pp. 483-486; Charles King, op. cit., pp. 194-199; Aspecte..., op. cit., pp. 43-45 si 94-98 (capitole semnate de Natalia Chirtoaca si Iurie Pintea).
23. Charles King, op. cit., pp. 208-209; A Bon, Moldavie. Retour sur le futur, art. cit., p. 1020; Sophie Shihab, En Transnistrie, "ils ne produisent que des armes!", Le Monde, 26-27 august 2001. Conform sistemului sovietic, uzinele de armament situate in republici fabricau, in general, numai piese si sub-ansamble, montajul final facandu-se in Rusia. Gratie aportului de echipament industrial, care a avut loc in 1993-1994, Republica Transnistreana produce in serie, incepand din 1995, in mai multe uzine din orasele Tiraspol, Bender si Rabnita sisteme de lansare-multipla-de-rachete montate pe vehicule, mai multe modele de arme anti-tanc, lansatoare de grenade, lansatoare de mine, pistoale mitraliera si alte arme de mana. Munitiile provin din depozitele armatei a XIV-a (dintre care si cel subteran de la Colbasna), dar se mai procedeaza si la transformarea unor bombe si proiectile, de mare calibru, in mine antitanc si antipersonale. Cf. Aspecte..., op. cit., pp. 102-103 si 128-129 (capitol semnat de Iurie Pintea).
24. Republica Transnistreana dispune, la ora actuala, de o armata activa de 7.600 de oameni, la care se adauga unitatile de "rezerve active", mobilizabile imediat, in caz de razboi (mai mult de 17.000 de oameni), ceea ce face ca efectivul total sa ajunga la aproximativ 25.000 de soldati. Fortele armate ale Republicii Moldova se ridica la 8.200 de oameni. In afara de acestea, Republica Transnistreana poseda armament greu (vehicule blindate, artilerie) cu mult superior celui al Republicii Moldova (care nu poate opune nici macar un tanc celor 135 de T-64 ale Tiraspolului) Cf. ibid., pp. 123-127 si 130.
25. Despre vizita lui Vladimir Voronin in Statele Unite si despre sperantele trezite de aceasta, vezi Vladimir Socor, Moldova's Communist President in the U.S. White House: Transniester, the Main Topic, Institute for Advanced Strategic and Political Studies, Policy Briefings, no. 10, Washington DC, decembrie 2002 si Oazu Nantoi, Cursa contra cronometru, IPP, 22 decembrie 2002, site Internet www.ipp.md.
Traducere de Mioara Izverna traducerea notelor de Alexandru Sarbu
