De același autor
O prima faza a discutiilor Comitetului Politic si de Securitate, privind posibile interventii ale unor unitati de mentinere a pacii sub egida UE in spatiul ex-sovietic, a avut loc pe 5 septembrie. Conform uzantelor, rezultatele preliminare nu au fost date publicitatii, dar din surse neoficiale s-a aflat ca pentru inceput o singura tara din 15 se arata reticenta - Italia - si ca alte patru se abtin: Austria, Finlanda, Irlanda si Suedia. Discutia ramane deschisa. In fine, la mijlocul lunii septembrie se stia ca Jaap Hoop Scheffer este candidatul cel mai bine plasat pentru a ocupa, la sfarsitul acestui an, postul de secretar general al NATO. Numirea sa a fost confirmata ulterior. Or, in ceea ce priveste criza transnistreana, este putin probabil ca initiativa a inca actualului presedinte OSCE sa fie data uitarii de viitorul secretar general al NATO, tocmai in momentul in care organizatia se pregateste sa se extinda pana la frontierele Republicii Moldova.
Fara indoiala, integrarea Romaniei in NATO, in mai 2004, si posibila ei integrare in UE, in 2007, au determinat un interes sporit din partea cancelariilor occidentale pentru eliminarea unei zone de instabilitate si de insecuritate ce se va afla la mai putin de 100 de km de hotarele celor doua structuri largite. Asistam astfel in ultima vreme la o intensificare a demersurilor din partea organizatiilor euro-atlantice, dar si la o schimbare de optica in privinta solutiei preconizate. Formula negocierilor impusa de Federatia Rusa in 1992, prin care aceasta si-a arogat un rol dominant, s-a dovedit a fi servit de fapt interesele secesionistilor de la Tiraspol - prin mentinerea status-quo-ului - si a fi perpetuat prezenta trupelor rusesti pe teritoriul Republicii Moldova. Mai mult inca, OSCE, care are o misiune permanenta la Chisinau din 1993 si este asociata negocierilor alaturi de Rusia, Ucraina - ca tari garante - si cele doua parti in litigiu, a cedat constant in fata pretentiilor rusesti si transnistrene, impingand autoritatile moldovenesti la un maximum de concesii. Ultima dintre ele este acceptarea in februarie 2003 de catre presedintele Vladimir Voronin a unei formule federale (larg inspirata din propunerea OSCE din iulie 2002), care implica revizuirea Constitutiei si organizarea unui referendum si care a suscitat deja opozitii puternice in randurile opiniei publice. In schimb, OSCE nu a obtinut din partea Federatiei Ruse respectarea decizilor reuniunilor de la Istanbul (noiembrie 1999) si de la Porto (decembrie 2002) privind retragerea armamentelor si trupelor din Transnistria.
La inceputul lui septembrie, Moscova a anuntat Consiliul Permanent al OSCE de la Viena ca nici noul termen - decembrie 2003 - nu va fi respectat. Pretextul invocat este acelasi ca si pana acum: conducerea de la Tiraspol se opune evacuarii armamentului si munitiilor obligand trupele rusesti sa ramana pe loc pentru a le pazi si a impiedica comercializarea lor ilegala. De asemenea, Ucraina nu tine cont de recomandarile OSCE pentru instalarea de posturi de vama mixte uraineano-moldovenesti si intarirea controlului de-a lungul frontierei transnistrene.
Misiunea OSCE din Moldova nu a obtinut mai multe succese nici cu autoritatile autoproclamatei Republici moldovenesti nistrene. Discutiile privind proiectul Constitutiei federale sunt sabotate sistematic prin pozitiile maximaliste ale lui Igor Smirnov si ale acolitilor sai care doresc de fapt o formula confederala de tip Serbia-Muntenegru, deci crearea pentru Transnistria a unui statut de subiect international cu dreptul la secesiune. Incapacitatea OSCE de a contracara, in cadrul actualului dispozitiv al negocierilor, reaua credinta a Federatiei Ruse, atitudinea duplicitara a Ucrainei si cea obstructionista a Tiraspolului este flagranta. In aceasta lumina, initiativa presedintelui in exercitiu al OSCE apare in primul rand ca o tentativa de-a depasi o situatie de blocaj prin implicarea, pe teren si in procesul de negocieri, a UE si eventual a NATO. Dar de asemenea si indiferent de rezultat, acest demers (care prin complexitatea mecanismelor solicitate, necesita timp si diplomatie), confirma o schimbare de atitudine din partea organizatiilor euro-atlantice fata de protagonisti.
Existau deja semnale in acest sens.
Astfel, pe de o parte, printr-o decizie comuna din 27 februarie 2003, UE si SUA interziceau accesul pe teritoriul lor a 17 lideri secesionisti din Transnistria (Igor Smirnov, cei doi fii ai sai, principalii ministrii si consilieri), considerati responsabili de blocajul negocierilor. Pe de alta parte, pe data de 19 februarie 2003, Javier Solana, Inaltul Reprezentant pentru Politica externa si de securitate al UE, declara ca aceasta este preocupata de rezolvarea "urgenta" a crizei transnistrene si ca s-ar putea angaja direct in gasirea unei solutii. Ideea a fost dezbatuta la reuniunea Consiliului de cooperare UE -Moldova (18 martie): experienta operatiilor de mentinere a pacii din Bosnia si Macedonia poate servi drept model unei eventuale implicari a UE. In fine, ea a fost precizata in declaratia finala a Comitetului de cooperare parlamentara UE-Moldova (11 iunie) care notifica "o participare mai activa a UE... inclusiv prin posibilitatea de a trimite trupe de mentinere a pacii" pentru reglementarea conflictului transnistrean. Sa mentionam de asemenea ca la inceputul lui aprilie s-a propus in cadrul OSCE ca trupele rusesti (Grupul operational al trupelor ruse, urmasul Armatei a XIV-a) sa fie inlocuite cu o forta a pacii, multinationala. Propunerea avea asentimentul SUA si UE, dar nici o sansa de izbanda, dat fiind dreptul de veto al Federatiei Ruse in OSCE.
Demersul lui Jaap de Hoop Scheffer nu este deci o actiune singulara, ci se inscrie intr-un context. El se adreseaza in esenta Federatiei Ruse, principalul responsabil al status-quo-ului ce dureaza de peste 11 ani. Aceasta trebuie sa inteleaga ca mentinerea parteneriatului cu NATO si stabilirea "parteneriatului strategic", pe care pretinde ca-l doreste cu UE, implica intre altele depasirea blocajului transnistrean prin schimbarea mecanismelor de negocieri si de garantii si prin internationalizarea fortei de mentinere a pacii.
Dat fiind aceasta noua conjunctura, pozitia conducerii Republicii Moldova sau, mai bine spus, lipsa de reactie a acesteia este greu de inteles. De la sfarsitul anului 2002, cand extinderea NATO devenise ineluctibila pentru 2004 si aceea a UE probabila pentru 2007, presedintele Vladimir Voronin a adresat mai multe apeluri diverselor instante ale NATO si UE, guvernelor SUA si tarilor Europei Occidentale, pentru a obtine implicarea lor in rezolvarea crizei transnistrene. Momentul era, fara indoiala, propice. Dupa cum am vazut, el corespundea cu inceputul unei schimbari a atitudinii cancelariilor occidentale fata de acest conflict "inghetat" din 1992. Vladimir Voronin ar fi putut sa se prevaleze ca de un succes diplomatic, de internationalizarea problemei. Or, pana in prezent, propunerea presedintelui OSCE, prima propunere concreta de a debloca situatia, a fost complet ignorata de presedinte si de responsabilii politici moldoveni. Cum se explica aceasta tacere? Desigur, prin frica paralizanta de-a provoca nemultumirea Moldovei, dar si prin teama de-a pierde sustinerea aripii conservatoare a Partidului Comunistilor si a comunitatii rusofone si printr-o neincredere atavica in Occident. De altfel, o atitudine ambigua se manifesta si in randurile opozitiei. Singurul partid care a avut o pozitie clara a fost Partidul Social Liberal (PSL), care a lansat o campanie de strangere a semnaturilor (peste 125.000 deja) in favoarea acestei initiative. Dar problema Transnistriei si receptia ei de catre partidele politice si societatea civila din Republica Moldova este un subiect care merita, desigur, o analiza mai aprofundata.
Pentru moment, sa ne oprim asupra atitudinii incoerente si iresponsabile a conducerii de la Chisinau care, de doua saptamani, multiplica atacurile la adresa Romaniei, acuzata ca ar ameninta existenta statului moldovean independent, ca ar periclita perspectivele integrarii sale europene si ca ar impiedica rezolvarea crizei transnistrene. Interventia masurata si responsabila a primului ministru Adrian Nastase, la Strasbourg (30 septembrie 2003), care se pare ar fi servit drept pretext, infirma de la sine aceste alegatii, iar luarile de pozitie ale PSL - care demonteaza resorturile acestei inscenari - arata ca buna parte din opinia publica moldoveana si clasa politica responsabila nu se mai lasa manipulate.
Vladimir Voronin si guvernul actual incearca sa deturneze atentia cetatenilor Republicii Moldova de la adevaratele probleme, vitale pentru tara, asupra carora ei intarzie (sau nu indraznesc) sa se pronunte. Da sau nu (si atunci de ce?) unei forte de mentinere a pacii sub egida UE? Cum se explica lipsa de reactie oficiala la noua amanare a retragerii trupelor ruse si a depozitelor de munitii si armamente din Transnistria?
Pozitia premierului Adrian Nastase
Agentia de presa Chisinau: Care sunt perspectivele de a va reangaja in mecanismele pentru solutionarea conflictului transnistrean, pentru ca frontiera NATO este, poate, cea dintre Romania si Moldova?
Adrian Nastase: Este o intrebare destul de delicata. Cand eram ministru de externe m-am implicat in stabilirea unui dialog intre guvernele Romaniei, Republicii Moldova, Ucrainei si Rusiei in 1991-1992. De atunci, din pacate, nu s-au produs multe schimbari, sau nu sunt schimbari, situatia este blocata. Nu am dorit sa ne implicam direct, din cauza unei anumite sensibilitati care exista in ultimii ani atat la Chisinau, din diverse motive, cat si la Tiraspol. De aceea credem ca solutia trebuie sa vina, mai degraba, prin intermediul organizatiilor internationale, OSCE, Consiliul Europei sau UE. Trebuie sa intelegem ca deja situatia de acolo este foarte complexa si daca vreodata vom fi solicitati sa participam la un efort comun, in cadrul unei organizatii internationale, nu ne vom feri sa o facem. Dar nu ne vom angaja intr-o initiativa unilaterala, in acest domeniu.
Pro TV Chisinau: Romania doreste sa intre in UE peste trei ani. Aceasta inseamna ca Romania va introduce viza pentru cetatenii moldoveni?
Adrian Nastase: Odata ce vom deveni membri, odata ce vom finaliza negocierile si vom inchide unele dintre capitolele referitoare la justitie si afaceri interne, va trebui sa acceptam legile Uniunii. Vom deveni membri ai spatiului Schengen, vom avea o responsabilitate nu numai fata de teritoriul nostru, dar si fata de teritoriile altor state membre ale UE. De aceea ar fi fost foarte important ca Republica Moldova sa aiba un fel de aranjament cu Bruxelles, cu UE, asa cum incearca si alte state sa faca, in acest moment. Vom fi pregatiti sa va sustinem intr-un asemenea efort, dar este evident ca problema Republicii Moldova, nu este numai cu Romania, ci si cu teritoriul din spatiul Schengen. De aceea, pe de o parte, trebuie sa spun foarte clar ca vom respecta legile Uniunii si vom incerca sa gasim, cu colegii nostri de la Chisinau si de la Bruxelles, o iesire, asa cum incearca si ucrainenii, rusii, precum si turcii.
(Din conferinta de presa a premierului Nastase, 30 septembrie, Strasbourg)
