De același autor
Principalele probleme comune si decisive ale omenirii in secolul XXI, ajunsa o specie care tinde sa depaseasca, in curand, 10 miliarde de indivizi, sunt, fara indoiala: asigurarea hranei (alimentatiei), satisfacerea nevoii crescande de energie si evitarea catastrofei ecoclimatice. Toate trei interdependente, deopotriva, in privinta cauzelor, efectelor, dar si a cailor de solutionare si caracterizate astazi printr-o evidenta stare de criza.
In cautarea cailor de iesire din impas se elaboreaza ipoteze, se formuleaza strategii si se lanseaza idei, uneori dintre cele mai bizare, adoptate ca fezabile sub disperarea insurmontabilitatii evolutiilor. Printre acestea din urma si, din pacate, dintre cele mai posibile este discutabila intoarcere la energia nucleara, vazuta ca o solutie miraculoasa, atat energetica, considerata singura capabila sa inlocuiasca „golul“ pe care il va lasa epuizarea, in perspectiva deceniilor, a combustibililor fosili (petrol, carbune, gaze naturale), cat si (culmea!) curata ecologic, intrucat... nu emite gaze cu efect de sera! Intentia, urmata deja de fapte, de relansare a energiei nucleare, dupa o perioada de marginalizare a sa in ultimele decenii, sub impactul accidentelor majore precum cel de la Cernobil, redeschide si dezbaterea asupra avantajelor si riscurilor pe care le prezinta functionarea centralelor atomoelectrice. Momentul nu este intamplator ales, actuala criza financiar-economica actionand ca un puternic factor de presiune in directia acceptarii compromisului nuclear si ignorarii adevaratelor sale implicatii.
In lume functioneaza in prezent peste 440 de reactoare nucleare, care produc 17% din consumul electric, o parte aproape echivalenta cu cea de provenienta hidro, in timp ce sursele de energie regenerabila, marea speranta a ecologistilor – de origine bio, eoliana, solara etc. –, nu asigura deocamdata decat 2% din nevoi. Totodata, alte 44 de reactoare sunt in constructie, iar 200 de centrale de acest gen se afla in stare de proiect. Potentialul distructiv pentru om si mediu sporeste insa in proportie geometrica.
Sub impactul anuntatei crize energetice si al psihozei aferente, un numar crescand de guverne, indeosebi europene, preconizeaza deja relansarea programelor lor nucleare, – inclusiv Suedia, aici dupa un moratoriu impus prin referendum in 1980 – si chiar modernizarea lor, prin dezvoltarea celei de-a 3-a generatii de reactoare cu apa presurizata! In acelasi sens, in ultima perioada se inmultesc acordurile de cooperare pe aceasta tema, precum cele dintre SUA si India, Italia si Franta, initiativele Parisului in unele tari din nordul Africii s.a. Si, culmea ironiei, aceasta ofensiva se deruleaza sub o eticheta verde, oamenii politici vorbind astfel de „energia curata, ecologica“, pana si expresedintele SUA, G.W. Bush, anuntand, in 2008, construirea de noi centrale nucleare in scopul... protejarii mediului.
Dar mutatia cea mai importanta se inregistreaza la nivelul perceptiei problemei de catre opinia publica, pana nu de mult deosebit de reticenta si care pare acum, in noile conditii, gata a accepta provocarea energiei nucleare. Publicata in iulie 2008, ultima ancheta sociologica efectuata de Comisia Europeana asupra atitudinii cetatenilor in privinta energiei arata ca, pentru prima data, proportia partizanilor nuclearului este aproape egala cu cea a opozantilor sai, la numai un punct diferenta. In numai trei ani, europenii favorabili acestui tip de energie au trecut de la 37% la 44%, iar statutul de bastion antinuclear este detinut pe continent de Spania (cu numai 24% de adepti).
La o asemenea situatie contribuie din plin si actiunea puternicului lobby nuclear, care si-a adaptat rapid discursul la noul context de criza generala si mai ales energo-ecologica. Esenta lui e simpla, dar semnificativa: riscurile nucleare (accidente, problema stocajului deseurilor in viitor) nu ar fi decat ipotetice, in timp ce pericolele legate de schimbarile climatice sunt percepute drept reale, tangibile si iminente! Ele se repeta deja anual, in timp ce de la ultima amenintare nucleara reala si majora, accidentul de la Cernobil, au trecut peste 20 de ani, perioada suficienta spre a incepe sa opereze masiv uitarea. In orice caz, cum subliniaza specialistii, vechea dezbatere binara pro si contra a fost depasita, implicatiile ideologice s-au estompat, s-a trecut de la pozitii dogmatico-simpliste la puncte de vedere mai nuantate, care stimuleaza indoiala si promoveaza pasivitatea ecologista. In capcana mirajului nuclear ca panaceu energo-ecologic au cazut, din pacate, si personalitati precum britanicul J. Lovelock, parintele celebrei ipoteze Gaia (potrivit careia planeta Terra este un organism viu, un sistem autoreglat), care pledeaza pentru utilizarea atomului, „singura sursa de energie capabila sa ne salveze de gazele cu efect de sera“, sub indoielnica deviza „sunt ecologist, dar nu ignorant“.
Replica consecvent rationalist-ecologista vine din partea analistilor care considera ca recurgerea la nuclear pentru a lupta impotriva incalzirii globale este ca si cum ai alege intre ciuma si holera! Celebrul sociolog al riscului, U. Beck, califica o asemenea abordare drept o farsa, deopotriva rizibila si teribila, din moment ce se ajunge la concluzia ca, in fapt, catastrofele climatice si crizele petroliere ar duce la disparitia pericolelor energiei nucleare.
Intr-adevar, o asemenea optiune generalizata ar conduce la o dezvoltare extraordinara a nuclearului in intreaga lume, generand riscuri pe masura scapate de sub un control real si deplin, creandu-se astfel, pentru prima data in istoria civilizatiei omenirii, o civilizatie fara iesire. Odata devenita prizoniera totala a atomului, specia umana nu mai putea renunta la el si nici a-i limita utilizarile, sporind in aceeasi masura riscul autodistrugerii sale. Ne putem imagina cum ar arata o lume (intr-o perspectiva optimista!) cu un accident nuclear tip Cernobal produs in fiecare an? In cat timp, astfel, conditiile de pe planeta ar deveni improprii supravietuirii omului? Va asigur, intr-unul foarte scurt!
Pericolul nuclear, la fel ca si cel ecoclimatic, face parte din categoria „noilor riscuri“, cum le denumeste U. Beck, in privinta carora nu functioneaza eficient logica mercantila a indemnizarii, ci numai principiile environmentale ale precautiei si prevenirii. Din aceasta perspectiva, garantii rationalitatii si securitatii nuclearo-ecologice – statul, stiinta si chiar industria – cad intr-o mare eroare, ramanand tributari primeia, si joaca, prin asemenea atitudini, un rol ambivalent, duplicitar. Din gardieni, devin principali suspecti, din gestionari ai riscului, instigatori ai acestuia. Marile probleme globale nu sunt in concurenta, ci in interdependenta si se impune a fi tratate ca atare, dar din perspectiva intereselor comune ale omenirii si ale planetei.
Din pacate, scapand metodelor clasice de evaluare stiintifica, perceptiile culturale dobandesc o dimensiune considerabila si un continut versatil, putin adecvat realitatilor, impregnate interesat prin manipulare mediatica.
Asa, de pilda, experienta accidentului de la Cernobil (1986) nu a fost cunoscuta direct decat intr-o parte a lumii si, oricum, a ramas perceputa diferit intre tarile afectate, trecerea timpului i-a estompat consecintele, iar emergenta altor riscuri majore, concurente, ii pune in penumbra efectele si avertismentele reale.
Pentru multi europeni, remarca sociologii, riscul ecoclimatic a devenit mai important decat amenintarea nucleara, de unde si schimbarea la nivelul opiniei publice in privinta acesteia, in timp ce americanii, preocupati mai ales de criza financiara, ii acuza ca sufera de isterie environmentala. La adapostul acestor diferente se strecoara insidios falsa idee ca, pentru a preveni catastrofa climatica, este bine sa dezvoltam energia nucleara, devenita astfel, peste noapte, nici mai mult, nici mai putin decat una curata, ecologica si singura sansa de iesire din impas! In numele sau se dezvolta, cu mari surse de reusita, aberanta optiune majoritara energo-climatica.
Intoarcerea la nuclear, motivata obtuz economic si promovata interesat politic, cu complicitati diverse si multiple, regretabile, amplifica riscul atomic la rangul unuia primordial, cel mai posibil de materializat dintre cele existente, dar si cel mai periculos, cu cat devine realizabil in termenul cel mai scurt!
Ajunsa la o raspantie a existentei sale, omenirea, ca simbol al vietii pe Terra, nu poate adopta o pozitie transanta in problema, preferabil fiind a lasa fiecarei generatii urmatoarea posibilitate de a-si decide propriul destin.
