De același autor
Intr-un anumit sens, dar cu adevarat, fiecare civilizatie si epoca a avut si si-a cultivat propria-i ecologie. De altfel, in intelesul sau strict si initial (conferit de Haeckel in 1866), aceasta ne apare ca o stiinta (ulterior si filosofie) a relatiilor interdependente intre fiinte (om in special) si mediul lor de existenta, adica o problema veche de cand lumea. Avem, astfel, o ecologie antica, medievala, moderna sau postmoderna, una asiatica si alta europeana, din perspectiva religioasa, o abordare crestina, islamica, hindusa, mozaica etc.
Dar, dincolo de orice si dintotdeauna, a existat o ecologie profunda si alta superficiala, una falsa si alta adevarata, a fondului si a formelor, autentica si imitata. In sfarsit si pe scurt, o "ecologie a centrului" si o alta, subsidiara, de import si imitatie, a "periferiei".
Fara a ne propune aici un demers teoretic in toata puterea cuvantului pe aceasta tema, asemenea consideratii sunt indispensabile intelegerii modului in care a fost "implementata", s-a afirmat si arata ecologia in Romania. Si aceasta mai ales din perspectiva legilor si a institutiilor de aplicare a lor.
Evitand, deocamdata, diagnosticul, sa incepem cu constatarea ca, de la dispozitiile Codului civil din 1865, privind statutul de "lucruri insufletite" al animalelor, si pana la recentul (nou) Cod silvic (Legea nr. 46 din martie 2008), legile noastre nu au fost, in mare parte, decat un reflex (palid!) al celor vest-europene si in special franceze, in materie. Lectura textelor legale privind vanatoarea si padurile de la sfarsitul veacului al XIX-lea si, respectiv, a celor privind prevenirea si combaterea poluarii post-2000 (aferente preluarii acquis-ului comunitar de mediu) iti lasa aceeasi senzatie, dincolo de parfumul epocii: ca respectivele cuvinte alcatuitoare sunt romanesti, luate fiecare in parte, dar inlantuirea lor nu conduce la niciun inteles! Cu singura deosebire ca, acum peste un secol, se traducea din franceza, iar in prezent mai ales din engleza. Iar "molima" s-a extins si asupra manualelor si publicatiilor de profil. Situatia se repeta si in privinta institutiilor conservarii naturii si protectiei mediului; fie ca e vorba de fostele "case ale padurilor" ori de comisiile pentru protectia monumentelor naturii de altadata sau de Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile sau Agentia Nationala pentru Protectia Mediului de astazi, aceeasi constatare: imitatie vest-europeana (aproape perfecta) in privinta formei, amprenta romaneasca decisiva in intelegerea si aplicarea fondului. Tentatia preluarii mecanice, necritice, a legilor si institutiilor straine a ramas irezistibila, cvasiabsoluta si permanenta, iar eforturile de adaptare la specificul realitatilor concrete au fost, intotdeauna, minime, spre desavarsirea astfel a eternelor "forme fara fond".
"Racilele" unui asemenea trecut s-au perpetuat si au marcat definitoriu si procesul de aderare/integrare la/in UE. Daca, in avantul de a importa din Occident ceea ce este mai bun si la niveluri maxime, imediat dupa decembrie 1989, am reprodus reglementari si standarde de mediu avansate, iar Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului prelua, in linii generale, modelul de lege-cadru in materie elaborat in 1991 sub auspiciile Consiliului Europei, treptat si aparent paradoxal, procesul de racordare la dreptul comunitar, din perspectiva pregatirii aderarii la UE, a insemnat renuntarea la unele progrese din "dorinta" plafonarii si uniformizarii absolute la acquis-ul comunitar. Si aceasta chiar daca principiul subsidiaritatii si regulile specifice domeniului permiteau pastrarea exigentelor ecologice mai stricte. In acelasi timp, absenta unei viziuni clare si concrete asupra actiunii de protejare si gestiune durabila a mediului, a unei filosofii minime in aceasta privinta se exprima si in haosul legislativ existent. S-a ajuns astazi la circa 1.000 de acte normative in vigoare, necorelate, contradictorii, cu multe paralelisme si incongruente.
Principalele consecinte: lipsa transparentei, dificultati majore in cunoasterea si deci in aplicarea reglementarilor, cu corolarul ineficientei generale.
Remediul: sistematizarea si rationalizarea haosului legislativ, pe calea elaborarii si adoptarii unui Cod al mediului, prin trecerea de la o aglomeratie de texte dispuse haotic si ilogic la un veritabil drept al mediului.
Dar calvarul superficialitatii continua, cu receptarea dreptului comunitar. Astfel, daca in privinta regulamentelor este mai simplu, totul reducandu-se la traducerea si, eventual, organizarea aplicarii lor, referitor la directive, situatia este mai complicata, acestea avand un caracter general, precizand doar obiectivele de atins si presupunand astfel o transpunere complexa, potrivit unei tehnici speciale. Numai ca tehnologia "à la roumaine" functioneaza si aici: de multe ori, totul se rezuma la traducerea tale quale a actului comunitar, astfel ca rezulta un text general, imposibil de aplicat in practica.
De altfel, slaba efectivitate, pana la neaplicare a reglementarilor adoptate constituie o alta problema majora; la aceasta concura mai multi factori: noutatea si insuficienta cunoastere a domeniului, lipsa de experienta a autoritatilor, imensitatea si complexitatea arsenalului legislativ s.a.
In sfarsit, nu putem trece nici peste chestiunea mentalitatilor. Intr-adevar, la nivel de masa persista inca impresia ca ecologia ramane un lux, impus din afara, mai ales de catre Occident. Mai pragmatici, dar cuprinsi de acelasi sindrom al subdezvoltarii si manati de interese personale, guvernantii de astazi au ajuns la concluzia ca legile stricte de protectia mediului ar izgoni investitorii majori in afara granitelor UE si, transformati peste noapte in paznicii de serviciu ai Comunitatii, deschid larg portile tarii industriilor poluante, transformandu-ne astfel in maidanul Europei.
Nepriceperea si miopia in perceperea regulilor racordarii la Europa comunitara au facut astfel sa se piarda o sansa majora de afirmare, si in Romania, a unei ecologii autentice si, prin aceasta, majore. In acest mod am pastrat iarasi ce am avut si mai mult decat atat: o ecologie de simpla imitatie a formelor fara fond si deci ineficienta, iar, dincolo de orice, una de periferie.
