De același autor
Primele alegeri europene care vor fi organizate in Romania pun, printre altele, problema compatibilitatii si cooperarii dintre "culorile" spectrului politic intern si cele ale Parlamentului European. Daca in privinta primelor trei grupari politice de eurodeputati - populara, socialista si liberala - exista, cu ajustarile de rigoare, "replici" nationale, cea de a patra, a verzilor, cunoaste dificultati majore in gasirea si afirmarea unor reprezentari corespunzatoare.
O situatie, de altfel, comuna pentru cele 12 state ex-comuniste, care au aderat recent la UE sau sunt pe cale sa o faca.
Reprezentand un domeniu in care atitudinea protestatara s-a manifestat chiar ante 1989 (cu exceptia Romaniei), ecologia a inregistrat, imediat dupa prabusirea comunismului, un relativ succes politic in noile democratii central si est-europene, exprimat prin crearea a numeroase formatiuni verzi si unele succese electorale la primele alegeri libere. Treptat insa, disparand entuziasmul inceputului, sporind dificultatile social-economice ale tranzitiei si in absenta unui autentic si riguros program, primul val al ecologismului politic central-est-european s-a stins aproape de la sine. Deschiderea procesului de largire a UE a renascut insa interesul pentru proiectul politic verde, atat din nevoia asimilarii acquis-ului comunitar privind protectia mediului de catre statele candidate, cat si din dorinta verzilor europeni de a-si amplifica prezenta prin contributia noilor veniti. Incercarile Congresului de la Roma (februarie 2004) de a crea o structura paneuropeana a verzilor si a relansa ecologia politica, inclusiv prin resuscitarea formatiunilor ecologiste in tarile candidate la aderare, nu au fost incununate de prea mare succes, din moment ce scorul inregistrat la ultimul scrutin european a fost unul stationar (41 de mandate in alianta cu "regionalistii".) Exemplul Cehiei, unde verzii au obtinut, la alegerile din 2006, 3 mandate in parlamentul national ramane, din pacate, singular.
Racordarea la pulsul verde european este ingreunata si de faptul ca principalele partide ecologiste vest-europene traverseaza o "criza de crestere", fiind preocupate de adaptarea si consolidarea unui drum propriu, dupa experienta guvernarii alaturi de stanga social-democrata. Asa, de exemplu, la recentul "Congres al viitorului", Grünenii germani si-au accentuat dimensiunea sociala a programului lor, optand pentru o politica verde care sa integreze ecologia, justitia sociala si ocuparea fortei de munca (inclusiv asigurarea unui venit minim), iar din perspectiva alegerilor din 2007, Les Verts (in Franta) spera la un dream team cu 5 personalitati ale ecologiei politice (N. Hulot, C. Lepage, D. Voynet, D. Cohn-Bendit si N. Mamère), unite, dincolo de curentele politice traditionale, de problemele ecologice acute si majore ale prezentului.
Trecerea in istorie a generatiei liderilor carismatici, precum J. Fischer sau Daniel Coh-Bendit (apartinatori valului contestatar al lui 1968), pune si probleme legate de succesiunea generatiilor si relatiile de continuitate si discontinuitate dintre optiunile lor.
Cuplarea ecologistilor romani la teoria, structurile si practica europene, cunoaste (eufemistic spus) o serie de particularitati. Dupa o evolutie contradictorie, de la o prezenta semnificativa pe scena politica - la primele alegeri libere de la 20 mai 1990, optiunea ecologista a obtinut 629.873 de voturi, adica 4,59% din total - urmata de oscilari impardonabile, din singura dorinta a supravietuirii politice personale, la o dezagregare (cu doar circa 0,8% la alegerile din 2004) aproape totala, s-a ajuns la resuscitarea anemica nascuta din speranta imperativului integrarii europene si accederii la structurile aferente.
Formulele de avarie si conjunctura la care s-a ajuns, respectiv reciclarea "fostilor" sub alte denumiri : Partidul Verde din 2005, care refondeaza Federatia Ecologista, cu personalitati compromise cel putin prin ineficienta, timp de 16 ani, si PER care se "reformeaza" pe cale judecatoreasca, prin preluarea conducerii de un personaj care, dupa insuccesele ca ministru al Mediului, vrea sa demonstreze ca banii fac pana si ecologie, nu par a fi o solutie viabila.
In plus, afilierile politice de circumstanta - la opozitia nedefinita si apoi la CDR, pana in 2000, ulterior la PSD, din simplu oportunism - personal sau de partid - au ingreunat dialogul cu formatiunile ecologiste vest-europene, in marea lor majoritate orientate traditional spre centru-stanga.
Dar, poate, elementul principal de respingere a grefei pe trupul european priveste absenta unui proiect ecologist autentic, adaptat la realitatile romanesti si exigentelor integrarii comunitare. Simpla lecturare a programelor afisate oficial naste deznadejdi si slabe sperante pentru afirmarea unui ecologism romanesc de tip european, credibil doctrinar si eficient in plan concret.
Din aceste multiple perspective, solutia cea mai potrivita (intern, international si natural) ramane cea a unei atitudini radicale: ruperea cu trecutul (fara a nega, totusi, total radacinile si acordandu-le consideratia necesara) si promovarea unui ecologism nou, deopotriva prin continutul proiectului si personalitatile promotoare.
