De același autor
Modul cum autoritatile si, dupa exemplul lor, unii factori educationali oficiali au înteles, de Ziua Mediului (5 iunie), sa ne arate ce înseamna, în conceptia lor, educatia ecologica, a fost de natura sa-i socheze pe cunoscatori. Intr-adevar, a considera ca a aduna cioburile de sticla si hartiile uitate la iarba verde, în Padurea Baneasa, reprezinta modelul de actiune pentru a proteja mediul degaja ignoranta, nascuta din confuzia, de sorginte ante-1989, între salubrizare si protectia mediului, gunoieri si ecologi... Sau, în termeni mai actuali, "manelizarea" unei problematici importante. Nimeni nu neaga necesitatea unei minime educatii civice, dar generalizarea ei fortata spre noi domenii, total diferite, nu poate fi decat paguboasa.
Intr-adevar, problema educatiei ca factor de aparare a mediului este cu totul alta si deosebit de complexa. Intr-o analiza fatalmente simplista, sporirea pericolelor environmentale are drept principala sursa dezvoltarea necontrolata a tehnicii. Stapanirea acesteia cere un plus de democratie, de dezbatere publica si de solidaritate. Si, pentru ca indivizii sa fie capabili sa faca acest lucru, le trebuie si o educatie adecvata. Iar aceasta nu poate fi o simpla educatie tehnologica ori biologica, ci una pentru tehnologie, pentru mediu, în sensul în care si una, si alta sunt produsul interrelatiilor, într-un camp de raporturi sociale.
Educatia are, din aceasta perspectiva, un rol major de jucat, întrucat, fara a se reduce la simpla transmitere de "competente" instrumentale, ea se deschide problemelor legate de tehnologii, mediu si poate promova solidaritatea, adica cele trei educatii esentiale ale perioadei postmoderne, avand ca liant imprimarea unei perspective ecologice asupra tuturor disciplinelor studiate.
Ea presupune transmiterea de cunostinte, interiorizarea lor, formarea de convingeri si, în cele din urma, exteriorizarea acestora în atitudini pozitive pentru mediu.
Eco-educatia devine, astfel, una dintre "cheile" rezolvarii problemelor marilor sfidari ecologice globale actuale. Sub denumirea initiala de "educatie relativa la mediu", ea a fost construita sub forma de concept în cadrul Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO), începand cu Colocviul de la Belgrad din 1975, si si-a definit contururile prin Programul comun de actiune stabilit la Conferinta de la Tbilisi din 1987. Postulatele sale sunt clare si universal valabile:
a) educatia privind mediul nu trebuie considerata ca o noua disciplina de învatamant, ci ca o inedita perspectiva asupra tuturor materiilor;
b) ea trebuie sa se întinda de-a lungul întregii vieti, sa presupuna o interventie activa si sa cuprinda societatea în ansamblul sau;
c) eco-educatia urmareste sa promoveze o etica a dezvoltarii (durabile).
La doua decenii de la lansarea acestei notiuni si adoptarea unor masuri de promovare a semnificatiilor sale, sub impactul noilor evolutii, a aparut nevoia redefinirii raportului dintre educatia ecologica si formarea în domeniul mediului, fapt întamplat la Colocviul international de la Montréal din 1997. Astfel, ceea ce se asteapta de la eco-educatie (ca scop urmarit esentialmente de învatamantul general) este ca aceasta sa nu reprezinte o cunoastere eco-tehnicista a relatiilor de cauzalitate proximale, precum, de pilda, cele dintre produsele poluante si solul poluat, ci sa promoveze o largire a viziunii formarii generale din perspectiva imperativului ecologic.
Dimpotriva, asumata mai ales ca o responsabilitate a învatamantului superior, formarea, instruirea specializata în domeniul mediului, pune accentul pe transmiterea de cunostinte si deprinderi specifice, avand ca obiect pregatirea de specialisti pentru un nou sector socio-economic în plina afirmare si un inedit segment de cercetare stiintifica.
Din asemenea perspective, ar trebui sa ne punem problema daca si în ce masura scoala romaneasca de astazi este pregatita sa îsi asume, asa cum se cuvine, responsabilitatea educatiei si instructiei ecologice. Legea prevede o asemenea obligatie, curiculla se straduieste sa o exprime în termeni specifici, iar dascalii se conformeaza normativelor oficiale. Este oare suficient? Dupa modul cum unii dascali înteleg sa-si asume aceasta responsabilitate, respectiv sa se rezume la a scoate elevii la strangerea hartiilor din curtea scolii, cum ne sugereaza, prin pilda sa, guvernul, se pare ca nu.
In plus, atunci cand se depaseste acest obstacol, eco-educatia e vazuta si promovata adesea nu atat ca una pentru, ci despre mediu. Adica în sensul unei simple transmiteri de cunostinte de biologie, receptate ca atare, fara a se merge pe fluxul final, pana la promovarea atitudinii pozitive fata de natura. O disciplina printre altele, privita si predata separat, de profesorul de specialitate. Or, o adevarata educatie ecologica presupune ca titularii sai oficiali si adevarati sa fie toti dascalii, prin prisma si pe calea pregatirii proprii si predarii tuturor materiilor din statul de functii, de la istorie si pana la algebra! Instructia specializata ramane, mai ales, apanajul învatamantului superior, dar si aici nu trebuie sa uitam ca stiinta mediului, fara responsabilitate ecologica, nu serveste la mai nimic!
