De același autor
Relatia dintre democratie si protectia mediului nu e una simpla. S-a sugerat, de pilda, ideea ca numai un stat puternic si autoritar - adica nedemocratic - ar fi capabil sa faca fata urgentelor ecologice, prin impunerea de noi comportamente si trecerea la masuri radicale de conservare a naturii si interzicere a poluarii. Oare nu cel de-al treilea Reich hitlerist a adoptat, in 1934, legislatia cea mai progresista din epoca in materie de protectie a naturii? Dupa cum experienta statelor ex-comuniste a demonstrat contrariul, respectiv ca economia planificata si totalitarismul politic nu ocrotesc, ci, mai degraba, distrug, altereaza mediul. Depasind asemenea divergente, ecologismul ca idee si ca practica civico-politica a impus o democratie directa specifica: participarea publicului, prin consultare si alte forme, la adoptarea deciziilor privind mediul.
Initial, in urma cu cateva decenii, s-a recunoscut caracterul esential al protectiei mediului pentru bunastarea umana si exercitarea drepturilor fundamentale ale omului. A urmat apoi proclamarea si consacrarea juridica a dreptului fiecarei persoane - din generatiile prezente si cele viitoare - de a trai intr-un mediu adecvat sanatatii umane si echilibrat ecologic, insotit de indatorirea corelativa ca, deopotriva in mod individual si colectiv, sa-l protejeze si sa-i amelioreze calitatea. Pentru garantarea sa au fost prevazute trei drepturi-garantii: accesul la informatia de mediu, la justitie pentru repararea prejudiciilor ecologice si participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul.
Desigur, participarea cetatenilor, care implica si informarea lor corespunzatoare, nu este specifica si exclusiva domeniului mediului. Totusi, filosofia politica aferenta acestuia presupune, prin natura sa, implicarea tuturor si anumite conotatii particulare, lucru preluat, asimilat si dezvoltat, in mare masura, prin mijloacele democratiei traditionale.
Revendicarea participarii cetatenilor la deciziile privind protectia mediului este legata de caracteristicile problematicii ecologice - universalitatea, durata, interdependenta si ireversibilitatea efectelor - si, in mod corespunzator, de nevoia unei reactii solidare. Aspectul tehnic si tehnocratic al actiunilor de protejare a mediului a conferit initial un rol important specialistilor si administratorilor in gestionarea lor, in detrimentul alesilor, putin implicati si chiar interesati, pana la momentul in care, sub presiunea realitatilor, s-a ajuns, in mod inevitabil, la valorizarea interventiei cetateanului, atat ca auxiliar al administratiei, cat mai ales ca factor de control al actiunii acesteia.
Transferul problemei in planul politico-civic l-a facut miscarea ecologista, care a adus astfel cu sine o noua forma de democratie participativa, vizand implicarea oricarei persoane in mod permanent si fara limitari in timp, prin periodicitatea alegerilor si intermedierea alesilor. Mediul devine o problema a tuturor, iar gestiunea si protectia sa nu pot fi incredintate mandatarilor, iata un adevar care devine de necontestat. Sub presiunea unor asemenea argumente, s-a cristalizat deopotriva un principiu de actiune politica si un drept, consacrat si garantat juridic.
Daca acesta este mediul juridico-institutional actual al democratiei de mediu, exercitiul sau in context concret, romanesc in cazul nostru, ramane o alta problema.
Implicarea efectiva a publicului in procedurile de consultare, prin dezbaterea studiilor de impact ecologic, si in adoptarea deciziilor in domeniu, prevazute de lege, capata un caracter formal, mergand pana la pervertire. Autoritatile intocmesc procesele-verbale constatatoare, afiseaza anunturile corespunzatoare, se deplaseaza (eventual) la locul dezbaterilor publice (unde arareori gasesc reprezentanti ai publicului) si astfel, pe hartie, procedura este indeplinita! Chiar si atunci cand societatea civila isi formuleaza totusi punctul de vedere, glasul sau nu are pe deplin ecoul cuvenit in fata autoritatilor. De o asemenea situatie sunt "vinovate" si organizatiile neguvernamentale, interesate mai ales de dialogul cu ministerul de resort (pe probleme precum gestionarea Fondului de Mediu) si mai putin de promovarea drepturilor publicului in apararea mediului.
Este, asadar, usor de proclamat "participarea publicului" in documente oficiale, dar este mult mai dificil de inteles si realizat. Redundanta vechilor mentalitati si practici ante-1989, favorizata si de o tranzitie prea indelungata, duce la pervertirea democratiei de mediu intr-o periculoasa "demokratura".
Iesirea dintr-o asemenea stare si inscrierea in normalitatea europeana impun masuri complexe, care merg de la o mai buna informare a cetatenilor (reticentele autoritatilor fata de accesul la informatia de mediu sunt de notorietate) sau o educatie ecologica adecvata, pana la perfectionarea cadrului legislativ-institutional (prin, de exemplu, perfectionarea statutului ONG, in sensul impunerii unor criterii de clasificare dupa activitatea depusa si stabilirii de mijloace de stimulare prin facilitati financiare, prin valorificare in justitie a dreptului la despagubire pentru prejudicii ecologice s.a.).
