Quo vadis ecologia politica?

Rezultatele obtinute de formatiunile politice verzi la recentele scrutinuri desfasurate in unele tari vest-europene sunt, aparent, contradictorii. Asa, de pilda, cu circa doua saptamani in urma, mai precis la 10 iunie, daca la alegerile parlamentare din Franta (primul tur) Les Verts inregistrau un serios recul, cu numai 4 mandate de deputati (dupa ce la prezidentialele din mai, candidata lor D. Voynet realiza un descurajator scor de 1,5% din sufragii), in aceeasi zi, Ecolo, din Belgia, isi cresteau zestrea politica la peste 5% din optiunile electorilor! In realitate insa, asemenea situatii pot ascunde transformari profunde.

Intr-adevar, sa nu uitam ca, cel putin pana acum, evolutiile ecologismului francez s-au plasat in avangarda mutatiilor survenite la nivelul intregii ecologii politice, de aceea se ridica legitim intrebarea daca ceea ce li s-a intamplat Verzilor francezi reprezinta un simplu accident, conjunctural, ori un simptom cu valoare de tendinta. Raspunsul nu este usor de formulat si mai ales unul transant, dar este din ce in ce mai perceptibil ca ceva major se intampla in cadrul miscarii politice ecologiste.

La despartirea Grunenilor de alianta si guvernarea cu social-democratii germani, care optasera pentru varianta ramanerii la putere, dar in formula marii coalitii, formata cu centru-dreapta, condusa de cancelarul A. Merkel (2005), emblematicul lider ecologist J. Fischer, parasind scena publica, afirma ca, in orice caz, capitolul rosu-verde al politicii germane era inchis. La randul lor, Verzii francezi au refuzat cu incapatanare ca, in cazul ultimelor alegeri, sa mai accepte o formula de genul stangii pluraliste, iar eclipsa politica a socialistilor anunta moartea definitiva a unui asemenea proiect. Imposibilitatea colaborarii cu partidele stangii traditionale se coroboreaza cu o alta, de ordin intern, aferenta proiectului ecologist de pana acum, tip "pepene": verde la suprafata si rosu pe fond! Aceasta stare de neputinta se manifesta si in tarile central si est-europene unde avantul optimist din primii ani post-1989 s-a prabusit repede, prin esuarea primului val de partide ecologiste, iar aparitia celui urmator, chiar si sub impulsul integrarii in UE, se lasa, in multe parti, asteptata. Impresia dominanta devine astfel aceea ca experientele de pana acum raman suficiente si, mai ales odata cu asumarea in mod deschis si total si de catre dreapta a problematicii environmentale, in frunte cu cea ecoclimatica, depasirea impasului presupune ceva nou, diferit radical.

Ramanand in registrul francez, cel mai activ in aceasta privinta, o prima solutie afisata in acest sens ar reprezenta-o revenirea la radacinile civice. Acceptand starea de criza, liderul euroverde D. Cohn-Bendit (Le Monde, iunie) considera ca refondarea ecologiei politice nu presupune crearea unui partid nou, ci transformarea Les Verts, prin reconstituirea unei forte ecologiste autonome, situata la stanga, dar in centrul societatii. De altfel, unele personalitati carismatice (precum poetul F. Lalanne) au preferat sa candideze, la recentele alegeri, pe listele Miscarii Ecologiste Independente (MEI), ca o optiune de abandonare a formulei politicianiste, in favoarea uneia mai apropiate de expresiile societatii civile. O alta personalitate ecologista mondiala,  ex-vicepresedintele SUA Al. Gore, pare a fi depasit baricada ecologiei politice spre a actiona exclusiv in spatiul civic pentru a-si impune ideile ecoclimatice.

La nivelul faptelor concrete, si tot la Paris, evident cu armatura teoretica aferenta, se afirma perspectiva depasirii definitive a clivajului stanga-dreapta si a promovarii unei superpolitici ecologiste, "deasupra tuturor", prin acceptarea unui program ecologist minim de catre toate formatiunile promovat prin consens.

Exemplul devenit deja "clasic" il reprezinta initiativa Pactului ecologic a lui N. Hulot, semnat fara rezerve de catre toti principalii candidati la presedentie, de la socialista S. Royal la conservatorul N. Sarkozy, si asumat de acesta din urma, in multe privinte, ca segment al programului de guvernare, dupa venirea la Elysée. Iar trecerea la indeplinirea angajamentelor astfel asumate - prin crearea unui supraminister al Ecologiei, Amenajarii si Dezvoltarii Durabile, condus de un vicepremier, sau convocarea, in toamna, a unei conventii nationale pe probleme de ecologie, intre intreaga clasa politica si societatea civila - intareste credibilitatea si chiar confera o anumita viabilitate proiectului.

Asadar, la nivelul actiunii practice perspectivele se contureaza destul de clar. Explicatiile, inclusiv cele de ordin teoretic, raman insa confuze. O prima constatare ar fi aceea ca, dupa ce a "treia cale" a fost urmata de mari partide social-democrate vest-europene, convergenta devine implacabila si in privinta ecologismului. Numai ca o "ecologie a consensului", etatizata si formal autoimpusa, poate avea, pastrand totusi proportiile, soarta celei din regimurile "socialismului real", ante-1989, adica a esecului total.

Or, ecologia, si cu atat mai mult cea politica, este, prin definitie, contestatara, participativa, dinamica, presupune confruntarea nemultumirii generale fata de starea mediului, cu insuficienta permanenta a actiunii responsabililor politici.

Despuierea sa de miezul initial si definitoriu o transforma si reduce, in mod inadmisibil, la simple masuri de protectie a mediului, adoptate mecanic si evaluate matematic.

Se impune, asadar, intrebarea: quo vadis ecologia politica?