De același autor
Socul pe care incalzirea globala este pe cale sa-l produca asupra civilizatiei umane se repercuteaza specific si asupra conceptiilor, practicilor si formelor institutional-juridice de abordare si solutionare a problematicii ecoclimatice pe care o genereaza. Experientele de pana acum prefigureaza deja elementele unui nou arsenal postmodern de gestionare a exigentelor imperativului ecologic, marcat de globalitate, cel putin dintr-un intreit punct de vedere: un nou tip de democratie, participativa si mondiala, institutii juridico-politice de anvergura globala si solutii viabile cu dimensiuni si implicatii planetare. Terra-Patrie, dupa expresia lui E. Morin, devine si o "cetate a omenirii", in care interesele generale sunt cuantificate si exprimate, spre a le pune la adapost de orice subiectivism si a le surprinde in adevarata lor ipostaza, cea a interdependentelor definitorii si integrative cu Natura, de instante preponderent tehnico-stiintifice, de maxima reprezentativitate posibila si transparenta.
Astfel, perceputa inca din 1988 de Adunarea generala a ONU ca o "preocupare a umanitatii", starea climei a fost incredintata spre analiza Grupului Interguvernamental de Experti privind Evolutia Climei (IPCC), creat in acelasi an, prin conjugarea preocuparilor preponderent stiintifice ale Organizatiei Meteorologice Mondiale (OMM) cu cele de gestionare ale "gardianului" politic al ecologiei terestre, Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). Acest demers dadea expresie ingrijorarii crescande a populatiei, societatii civile, specialistilor si guvernelor fata de manifestarea unor fenomene precum poluarea atmosferica transfrontaliera, ploile acide, diminuarea stratului de ozon, care deveneau de nestapanit prin mijloacele clasice ale stiintei si tehnologiei si in cadrul local (national) de actiune.
Expresii precum "a gandi global, a actiona local" sau "nu putem continua o dezvoltare infinita intr-o lume finita" au devenit repede postulate ale noii filosofii a existentei.
Statutul multivalent - de autoritate stiintifica, organism de informare publica si preinstanta politica - a permis IPPC sa joace un rol major in ecuatia ecoclimatica. Intotdeauna produsul stiintific furnizat de acesta decidentilor, respectiv "o evaluare metodica, clara si obiectiva a informatiilor stiintifice, tehnice, socio-economice... necesare intelegerii riscurilor legate de schimbarile climatice", este unul negociat, nu atat intre specialisti, ci intre acestia, reprezentantii guvernamentali si cei ai societatii civile.
Asa se face ca rezultatele activitatii sale de pana acum, cele 4 rapoarte asupra climei (publicate in 1990, 1995, 2001 si 2007) s-au transformat in repere ale actiunii comunitatii internationale in materie si au fost urmate de semnificative consecinte de ordin juridico-institutional.
Primul pas in acest sens, Rio, 1992 - Conventia-cadru privind schimbarile climatice -, a avut meritul de a releva responsabilitatea umana in privinta cauzarii fenomenului (prin definitie, schimbarile climatice fiind provocate de interventia omului, spre deosebire de variabilitatea naturala, pe care o amplifica), a stabilit obiectivul urmarit (stabilizarea concentratiilor de gaze cu efect de sera, GES in atmosfera la un nivel care sa impiedice orice perturbare antropica periculoasa a sistemului climatic) si a prevazut un mecanism juridico-institutional care, in functie de evaluarile stiintifice si raportul de forte ecoclimatice, sa puna in opera instrumente operationale, pe calea protocoalelor de aplicare. Conform unei asemenea strategii, dupa publicarea, in 1995, a celui de-al doilea raport al IPCC, Conferinta Partilor la Conventie a ajuns la adoptarea Protocolului de la Kyoto (1997) referitor la respectarea angajamentelor de limitare cantitativa si reducere a emisiilor de GES fata de nivelul anului 1989, in perioada obligatorie 2008-2012. La randul lor, concluziile raportului din 2001 au impulsionat preocuparile de ratificare a Protocolului de catre peste 160 de state, acesta intrand, in cele din urma, in vigoare la 16 februarie 2005. Un experiment juridic in care evaluarile stiintifice stabilesc obiectivele, iar mecanismele de piata devin mijloacele de atingere a exigentelor ecologice, prin asumarea responsabilitatii etico-politice de catre state, a solidaritatii civice a organizatiilor neguvernamentale si de atitudini civico-ecologice ale fiecarui individ, spre conservarea sanselor de supravietuire a speciei umane. Cel de-al IV-lea raport, definitivat recent, care a consacrat certitudinea legaturii cauzale dintre activitatea umana si incalzirea globala, se doreste a fi suportul de relansare, de catre Summit-ul ecoclimatic din decembrie, de la Bali, a preocuparilor de prelungire a proiectului Kyoto dincolo de 2012.
Concepte ca: "patrimoniu comun al umanitatii", "drepturile generatiilor viitoare", "societate ecocivica internationala", "solidaritate planetara" au dobandit noi semnificatii, si-au consolidat operabilitatea si tind sa-si extinda prezenta.
Toate aceste infaptuiri, purtatoare ale atator mesaje si aspecte novatoare, se intregesc cu propunerea franceza (impartasita de tot mai multe state) privind infiintarea unei organizatii mondiale pentru mediu, destinata sa asigure o "guvernanta mondiala", fondata pe valorile solidaritatii, echitatii si durabilitatii pentru problematica ecologica globala.
S-ar putea gasi in asemenea evolutii in nuce si premisele si primele radacini ale dreptului viitorului, unul al unei noi solidaritati, nu numai a omenirii, ca specie intre specii, ci una a viului, in forma sa de manifestare pe planeta Terra. Planetizarea problematicii ecologice atrage dupa sine si pe cea a mijloacelor de solutionare a sa, inclusiv a juridicului, accelerand astfel procesul de generalizare a "dreptului natural", sub forma unor principii si exigente ecologice ca absolute, dincolo de contexte locale si epoci istorice.
