De același autor
Indiferent de resorturile care le-au provocat, discutiile organizate in ultima perioada asupra starii dezastruoase a urbanismului in Romania au fost, in principiu, binevenite, dar rezultatele lor sunt, din pacate, nesemnificative. Intr-adevar, ca si pana acum, printre altele, nu reusim sa facem sa se inteleaga un lucru esential: urbanismul ca "arta si stiinta" a amenajarii localitatilor ramane, in sine, o opera de laborator, in absenta unor instrumente eficiente de operationalizare a sa la nivelul realitatilor concrete. Rolul principal revine, in acest sens, unei legislatii adecvate, construite coerent intr-un drept al urbanismului, cu principii si concepte specifice promovate ca atare. Fara indoiala, un asemenea obiectiv nu poate fi atins prin solutii precum intoarcerea la regulamente de alinieri din timpul lui Al.I. Cuza sau insailari stangace de genul "cumulului legislatiei din domeniu", sub titlul pretentios (si fara nicio acoperire de continut) de "cod al amenajarii teritoriului, al urbanismului, al constructiei", mai ales dupa nefericita experienta de acest gen a "normelor metodologice" din materia constructiilor, de acum cativa ani. De altfel, o serie de expertize internationale de prestigiu au avertizat deja ca asemenea initiative temerare, derulate fara participarea specialistilor, in principal a juristilor, nu fac decat sa decredibilizeze orice demers in materie. Ar trebui pornit, desigur, de la intelegerea corecta a unor notiuni fundamentale in materie, precum delimitarile, specificul si conexiunile dintre cele trei, conceptele definitorii, instrumentele de planificare si gestiune urbana si mijloacele juridice aferente si altele. Din aceasta perspectiva s-ar impune, mai intai, o evaluare realista a stadiului la care ne aflam. Dupa intarzierea notabila de ordin istoric in raport cu Occidentul, au urmat deformarile perioadei comuniste si inconsecventele tranzitiei fara de sfarsit. Confiscat total si abuziv de arhitecti, procesul a secretat subproductii juridice cu consecinte pe masura. Imediat dupa 1990, legislatia funciara a facut referiri la situatia terenurilor din intravilan, a urmat cea a constructiilor (Legea nr. 50/1991), intr-o permanenta stare de modificare, calitatea in constructii (1995), adoptarea succesiva a unor sectiuni ale Planului national de amenajare a teritoriului, Regulamentul general de urbanism (1996). In sfarsit, abia in 2001, a fost adoptata Legea nr. 350 privind amenajarea teritoriului si urbanismul, mai degraba o colectie de exigente urbanistice, expuse intr-o compunere scolastica, departe de cerintele unui act normativ. Asa se face ca, chiar daca cineva ar dori cu adevarat sa ii aplice prevederile, mai ales in justitie, acest lucru ar fi dificil de realizat!
Sub presiunea "boom-ului imobiliar", imperfectiunile legislatiei, saracia jurisprudentei si absenta unor specialisti juristi in materie sunt exploatate din plin, in sens negativ, generand o dezordine urbanistica si indisciplina in realizarea constructiilor, mai ales in marile orase, cu consecinte ireversibile pe termen scurt si mediu. Printre altele, amprenta coruptiei omniprezente in societatea romaneasca s-a exprimat si aici, prin asa-numitul "urbanism derogatoriu" si finantarea privata (evident, interesata) a elaborarii documentatiilor de urbanism..jpg)
Asemenea evolutii au generat o situatie complexa, tranzitorie, marcata de unele confuzii la nivelul conceptelor si notiunilor definitorii, caracterizata, pe de o parte, printr-o delimitare mai putin clara a sferelor de actiune a legislatiilor constructiilor, amenajarii teritoriului si urbanismului, iar, pe de alta, prin persistenta unui puternic control public preventiv in realizarea prescriptiilor si prevederilor lor, in fapt, depasit si/sau distorsionat sub presiunea realitatilor.
La stadiul actual de dezvoltare a reglementarilor juridice in materie de urbanism, exista in Romania o legislatie (legi, hotarari guvernamentale, ordine ministeriale, acte ale administratiei publice locale si altele) relativ diversa si numeroasa, dar mai putin drept al urbanismului (care sa cuprinda si concepte si notiuni specifice, o jurisprudenta semnificativa si creativa, o doctrina notabila, o constientizare si participare suficienta a publicului la dezbaterea si solutionarea problemelor urbanismului si altele). In aceasta etapa initiala de afirmare a sa ca ramura de drept autonoma si noua disciplina stiintifica, dreptul roman al urbanismului reprezinta mai ales un drept de politie administrativa, atent in a preveni incalcarile unei ordini definite si preocupat sa vegheze la respectarea unor reguli de protectie. El ramane insa deosebit de sarac la nivelul urbanismului operational, in privinta aspectelor dinamice ale morfologiei urbane si la procesele de transformare care afecteaza utilizarea terenurilor, extinderea si reinnoirea urbana, reabilitarea centrelor istorice si a vechilor cartiere etc.
Dintr-o alta perspectiva, se cuvine relevata si inca slaba articulare a sa cu celelalte ramuri de drept, in primul rand cu cele conexe, din care se imprumuta reciproc principii si metode de aplicare si se influenteaza semnificativ in realizarea obiectivelor, precum dreptul amenajarii teritoriului, dreptul imobiliar, dreptul mediului etc.
O problema majora o constituie insuficienta "juridicizare", in sensul ca natura obiectului sau de reglementare - lato sensu, amenajarea urbana - si caracterul interdisciplinar al problemelor abordate au generat o preponderenta a aspectelor tehnico-urbanistice si, in consecinta, au facut mai ales obiectul preocuparilor arhitectilor, determinand o neglijare a dimensiunilor juridice, cu consecintele aferente asupra "justitiabilitatii" lor.
In plan institutional, structura administrativa responsabila cu urbanismul, de la rangul de structura administrativa centrala, subordonata direct guvernului (1990) cu antene in fiecare departament, a ajuns la nivelul de modesta directie generala, fara reprezentare semnificativa in teritoriu si fara capacitatea de a-si asuma responsabilitati pe seama gravitatii problemelor cu care se confrunta urbanismul romanesc. Si, ca un apogeu al acestei situatii ingrijoratoare, dreptul urbanismului nu formeaza obiect de studiu in nicio facultate de drept, ceea ce explica, intr-o anumita masura, de ce devin posibile hotarari judecatoresti de genul celei pronuntate in privinta Parcului Bordei din Capitala.
Prima operatie a efortului de redresare ar trebui sa constea astfel in eradicarea plagii amatorismului, de la elaborarea si pana la aplicarea normelor de drept al urbanismului, prin acordarea locului cuvenit specialistului autentic. Daca vom continua cu initiative de "codificare" de genul celor de pana acum, efectuate de novici si din simplu interes financiar sau de publicitate, criza urbanismului se va accentua, pana la prapastie.
O prioritate a procesului de construire a unui veritabil drept al urbanismului devine, in acest context, reorientarea perspectivei de abordare, de la una elaborata si promovata mai ales, daca nu exclusiv, de arhitectii-urbanisti, spre o alta, in care componenta juridica devine primordiala, directoare, se combina in mod compatibil si armonios cu fondul tehnico-arhitectural, dar, in acelasi timp, il domina si ii determina formele institutionale si juridice de exprimare si realizare.
O reforma se impune si in privinta mentalitatii si practicilor administrative, in sensul cultivarii unui management al urbanismului, dominat de prioritatile eficacitatii, utilitatii, ecologiei si esteticului. Mutatii majore reclama si materia contenciosului urbanistic, pentru facilitarea accesului la justitie, prin garantarea dreptului la actiune al unui cerc cat mai larg de persoane, inclusiv al societatii civile, si asigurarea unui cadru jurisdictional care sa favorizeze o decizie rapida, proceduri de urgenta, care sa permita, de exemplu, sistarea lucrarilor de constructii sau alte asemenea, pana la transarea definitiva si irevocabila a litigiului administrativ. In sfarsit, dar nu in ultimul rand, un drept modern al urbanismului presupune si existenta unei retele de profesionisti - deopotriva juristi-urbanisti si urbanisti (arhitecti) cu cunostinte juridice adecvate - care sa cunoasca bine reglementarile de drept in materie si specificul lor si sa contribuie astfel mai eficient la aplicarea acestora.
Intr-un asemenea context, urgenta procesului de dezvoltare a dreptului urbanismului o reprezinta acum adoptarea unor modificari legislative care, prin accentuarea juridicizarii metodelor si instrumentelor de actiune si interventie urbanistica, sa asigure crearea unei "ordini juridice de urbanism", cu principii, reglementari, notiuni si concepte adecvate si aplicarea stricta a legii, in spiritul si litera adevaratului stat de drept. Numai dupa si in desavarsirea unor asemenea evolutii se poate pune cu adevarat problema sistematizarii corpusului juridic aferent sub forma codificarii.
Pana atunci, ar fi bine ca politicienii sa-si vada de treburile lor, iar adevaratii specialisti sa depaseasca starea (comoda) de pasivitate ("imponderabilitate sociala") si sa se implice, responsabil si decisiv, in, cu adevarat, salvarea urbanismului romanesc.
