Ceea ce ne rămâne din 1989

Mirel Banica 08.12.2009

De același autor

Revista pariziană Esprit, un calibru greu al revistelor de idei din Europa, a publicat în numărul din octombrie 2009 un grupaj de articole intitulat, sugestiv, Ceea ce ne rămâne din 1989.

Departe de orice festivism sau de tendinţele de „comemorare a comemorării“, după cum stă scris în introducerea acestui număr tematic, Esprit încearcă să înţeleagă, de fapt, cu reculul şi calmul furnizat de cei 20 de ani de travail de mémoire, un eveniment neaşteptat, traumatic chiar.

Introducerea este plasată sub semnul unei interogaţii constitutive a întregului număr: Un moment 1989-2009?. Autorul acesteia, Frédéric Worms, se fereşte să folosească termenul „comemorare“ atunci când vorbeşte de anul 1989. Anii 1989 şi 2009 sunt prezentaţi ca fiind doi ani limită a unei perioade plină de tensiune „internă“ din punct de vedere politic şi filosofic. O perioadă de reaşezare a istoriei, în care nu am avut doar un eveniment unic, ci o suită de evenimente extreme, cu acelaşi numitor comun: revoluţia drepturilor omului, dublată însă de o retorică a „democraţiei“, utilizată abuziv, în scopuri de politici de putere. În fine, Frederic Worms reaminteşte într-o manieră concluzivă faptul că, după 1989, am avut impresia (de ce doar „impresia“, şi nu certitudinea? – nota noastră) că asistăm la erupţia unor probleme sociale, economice şi strategice cu totul şi cu totul noi.

Primul articol al seriei este deschis de un interviu acordat revistei de geopolitologul Pierre Hassner. O opinie realistă şi închegată referitoare la cele două decenii de la prăbuşirea comunismului (semnalez, în treacăt, prudenţa extremă a revistei Esprit în utilizarea acestui cuvânt, un fapt cu care presa francofonă ne-a obişnuit deja). Intrarea în subiect este proprie lui Pierre Hassner, recunoscut pentru al său franc-parler: nimeni nu se aştepta la prăbuşirea sistemului sovietic. După ce aceasta s-a realizat, ţările din Vestul european au fost luate pe nepregătite. Ele nu înţelegeau apetitutul pentru naţionalismele de tot soiul manifestate de proaspetele „eliberate“ şi se temeau că proiectul federalist european va fi pus la grea încercare de noile venite. Ceea ce s-a întâmplat, oarecum, să nu uităm opoziţia poloneză şi cehă din cadrul UE. Reconcilierea europeană a fost parţial reuşită, mai degrabă rece. Europa de Vest a deschis uşa comunităţilor europene din plictiseală şi resemnare mai degrabă decât din convingere. Pe de altă parte, Estul a digerat dificil umilinţa asociată intrării în Europa. Ceea ce este însă cu adevărat grav este că s-a pierdut un moment important: apariţia unui nou model de construcţie europeană, fostele ţări comuniste trecând de la scleroza economiei planificate la formele cele mai brutale şi violente ale capitalismului. Ca orice geopolitolog care se respectă, Pierre Hassner utilizează cartea sincerităţii, cu accente de cinism bine temperat. „Privind în urmă, nu am avut de-a face cu o luptă grandioasă între un sistem totalitar şi o societate civilă bine mobilizată, ci mai degrabă a avut loc întâlnirea dintre două slăbiciuni. Nu a fost vorba de o probă de forţă, ci mai degrabă de una de slăbiciune între un regim epuizat şi o societate civilă pe jumătate mobilizată. Este privilegiul Poloniei de a fi răsturnat regimul comunist graţie Solidarităţii, este meritul lui Gorbaciov de a nu fi acceptat să trimită tancurile ruseşti în Berlinul de Est, aşa după cum îi ceruse de fapt Honeker.“ Eliberarea care a avut loc nu a fost însă urmată şi de o „primenire“ a reflecţiei politice. Havel pare să fi fost singurul lider din Estul postcomunist care nu a privit dincolo de Ocean, direct în curtea americanilor, el fiind singurul care a dezvoltat o reflecţie autonomă asupra Europei. Sunt remarcate „intervenţiile ambigue“ din ex-Iugoslavia, Somalia etc., intervenţii militare care au reuşit (a se vedea Bosnia, Kosovo, Irak), urmate însă de reconstrucţii imposibile, regimuri politice corupte, aflate sub furtunul de oxigen financiar al Occidentului. Deturnând celebra formulă a lui Raymond Aron referitoare la Războiul Rece, „pace imposibilă, război improbabil“, autorul defineşte perioada post-1990 în felul următor: „Pacea a devenit mai puţin imposibilă şi războiul mai puţin improbabil“.

Un alt articol interesant al grupajului aparţine lui Christian Lequesne, directorul Centrului de Cercetări Internaţionale, Paris. Firul roşul al acestui articol este următorul: există o tensiune palpabilă între elitele politice ale tranziţiei imediate post-’90 şi tinerii care nu au fost formaţi în schemele de gândire comuniste. Neoliberalismul oficial al administraţiilor succesive Bush nu a făcut altceva decât să întărească doxa economică central-europeană, bazată la rândul său pe un referenţial liberal sălbatic.

Administraţia Obama nelinişteşte puternic Estul european, deoarece alimentează teama ca un socialism real, legat de conceptul de „economie socială de piaţă“, să nu devină noul credo economic. Este dificil pentru elitele îmbătrânite ale Europei să iasă din schemele clasice de gândire ale Războiului Rece, atât de prezente, de altfel, în administraţiile Bush. Or, notează Christian Lequesne, biologia îşi urmează cursul implacabil şi generaţia care a organizat disidenţa contra comunismului... îmbătrâneşte! Ea este înlocuită de o nouă generaţie de lideri, care nu au aceeaşi concepţie de politică externă, socializând diferit şi având trasee de formare diferite de cele ale predecesorilor. Autorul ţine să reamintească faptul că Europa Centrală şi Orientală nu este o caricatură antieuropeană şi proamericană, aşa cum au uneori tendinţa să o prezinte marile voci media ale Hexagonului.

Mutaţiile generaţionale ce au loc acum printre elitele acestei regiuni vor permite din ce în ce mai mult să se conceapă o politică externă la scară europeană. „O nouă generaţie de lideri este pe cale să se nască, o generaţie cu o memorie diferită de a celor dinainte.“ Altfel spus, memoria comunismului va mai continua să modeleze însă o bucată de vreme relaţiile diplomatice inter şi transcontinentale.

Carole Desbarats, critic de cinema, realizează o interesantă rememorare a celor două decenii prin prisma ficţiunii cinematografice, realizând o trecere în revistă a filmelor care au marcat cele două decenii, arătând, încă o dată, că artiştii, oamenii de teatru şi film au posedat dintotdeauna un simţ acut al momentului istoric. Adesea, ei au anticipat în opere de ficţiune ceea ce se va întâmpla în viaţa reală. Autoarea observă o întoarcere cinematografică la teama de o catastrofă nucleară, teamă pe care o credeam uitată de la sfârşitul anilor ‘80. Bucla se închide după 20 de ani, sugerează autoarea, cu toate că tot ea ne spune că „arta cinematografică a mai traversat deja perioade în care refuza cu fermitate orice recurs la cauzalitate“.

Cauzalitatea istorică, evident.

Ultimul articol aparţine filosofului american Dick Howard, un text prezentat mai întâi în cadrul unui colocviu internaţional din mai 2009, la Berlin. Pentru a înţelege revoluţiile din 1989, spune Howard, trebuie să renunţăm la logica imediată a Războiului Rece. Ele trebuie plasate într-un context mult mai larg, contextul revoluţiilor franceze şi americane, pentru că ambele au dat naştere mai multor forme de antipolitică - un fenomen propriu marilor „rupturi“ istorice. Principalul merit al evenimentelor din 1989, scrie filosoful, a fost acela că „au permis revenirea la fundamentele revoluţiilor democratice, graţie eforturilor întreprinse pentru creaţia unei vieţi politice libere“. Un adevăr care, îmi permit să adaug, este ignorat chiar acum în România, în cadrul alegerilor prezidenţiale. Totalitarismele de stânga nu s-au prăbuşit din exterior (un punct de vedere apropiat de cel al lui Pierre Hassner!), ci au căzut pradă propriilor contradicţii, un fel de „răzbunare a politicii“, o revenire în forţă a ceea ce regimurile totalitare au vrut, de fapt, să treacă sub tăcere: naţiunile au nevoie de viaţa politică reală. Dacă se încearcă ştergerea sau uitarea acesteia, politica revine în forţă. Limbaj şi concepte psihanalitice aplicate cu abilitate de Howard pentru a explica marea ruptură a anului 1989. Autorul se arată, în schimb, destul de critic faţă de Occident, care pare să nu fi reţinut prea mult de la revoluţiile anului 1989. Ele nu au marcat „sfârşitul istoriei“, aşa cum trâmbiţa triumfător Fukuyama în anii ‘90, autodesemnat purtător de cuvânt al numeroşi analişti occidentali obişnuiţi cu „antipolitica“. Democraţiile din Vest, scrie Dick Howard, au primit favorabil căderea comunismului, dar nimic mai mult. Acest eveniment, cu adevărat unic, nu a deschis o veritabilă dezbatere cu privire la republică, politica drepturilor omului şi antipolitică. Iată de ce, crede autorul, mulţi dintre disidenţii din Est şi-au pierdut suflul iniţial şi nu au mai urmat proiectele lor atât de ambiţioase. „Noi, occidentalii, am pierdut, de asemenea, ocazia de a ieşi din propria noastră toropeală.“

Ce rămâne deci după două decenii de la 1989? Exact cum spunea şi Frédéric Worms, o tensiune care continuă să unească cele două date ale intervalului, o tensiune istorică, memorială, geopolitică, politică, artistică etc., care arată că a fost vorba de un eveniment cu totul neobişnuit şi care este pe departe să se fi consumat în întregime. Personal, tare îmi este teamă că acest gen de interogaţii ni le vom adresa şi la 30, 40 sau 50 de ani de la căderea comunismului. O indecizie fondatoare. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22