În lumea `pupătorilor de moaşte`. Pelerinajul de la Iaşi, octombrie 2013

Rândurile de mai jos reprezintă un fragment din notele mele de teren, pelerinajul de la Iaşi, Sfânta Parascheva. Am aşteptat circa 16 ore în rând, în data de 13 octombrie, între orele 14 şi 6 dimineaţa. Ca în fiecare an, mă surprinde modul în care o mare parte din mass-media aleg să reflecteze una dintre cele mai mari adunări umane din spaţiul public de la noi, atât de semnificative pentru înţelegerea societăţii noastre în ansamblul său. Pentru cititorii revistei 22 am ales să prezint acest pelerinaj din interiorul rândului de aşteptare, ceea ce nu se va vedea niciodată la televizor, nici nu se va auzi la radio. Comic văzut din exterior, rândul de aşteptare este dramatic în esenţa sa. Dedic acest text, cu modestie, pelerinilor de la Iaşi şi nu numai, cu o mică rugăminte: nu trebuie să-i iubim, nu trebuie să-i idealizăm; dar ar merita să-i respectăm puţin mai mult. Pentru că şi ei sunt parte din România. Mare parte din ea.

Intrarare efectivă în rând, ora 14.00, un­deva în zona celebrului Podul Roş’, una dintre cele mai aglomerate şi di­ficile intersecţii din Iaşi şi poate din în­treaga ţară. Rândul este format de-a lungul râului Bahlui, a cărui albie este acum în plină reamenajare. Malurile şi taluzurile pline de iarbă sunt destructurate (primul imbold a fost să scriu „distruse“), iar în locul lor sunt turnate plăci de beton ru­goa­se, fără suflet. Nu se poate bănui cum va fi ansamblul la final, dar, în acest moment precis al lucrărilor, râul seamănă cu un ba­nal canal de irigaţii sau de deversare a ape­lor uzate. Nu mai are nimic viu în el. Pe­le­rinii care intră grăbiţi în rând par să nu observe aceste detalii. Din contră, sunt foarte fericiţi că pot să-şi odihnească pi­cioarele pe balustrada de beton plină de ţepi de oţel. Şi nu a trecut nici măcar o oră de aşteptare. Aşa cum se întâmplă de obicei în partea de început a rândului, sun­tem hărţuiţi de vânzători ambulanţi de batiste „de dat pe raclă“, busuioc şi cri­zanteme. La un moment dat, apare un rom care ţine în spate un homuncul de vârstă incertă, îmbrăcat într-un costum colorat, parcă ar fi un halat de baie. Un co­pil-bătrân, un bătrân-copil, cu dinţii rân­jiţi şi un zâmbet dement pe faţă, greu, im­posibil de suportat imaginea acestui agre­gat perfecţionat de producere a milos­te­niei. M-am obişnuit de multă vreme cu toate aceste forme de cerşetorie (?) aso­cia­te pelerinajelor, dar acum imaginea este prea tare, lumea întoarce capul îngrozită, cei mai slabi scot din buzunar un bilet de un leu, parcă ar vrea să scape de acest coş­mar. De fapt, nu-i nimic de mirare, din cele mai vechi timpuri pelerinajele au ac­ţio­nat ca un ferment pentru milă, filan­tro­pie, recunoaşterea suferinţei în „celălalt“.

Deasupra capetelor noastre se au­de zgomotul puternic al unui elicopter. Este vorba de o aero­navă a forţelor de ordine, care a supravegheat în premieră anul acesta rândul de la înălţime. Efectul zgo­motului este unul mai degrabă neli­niş­titor decât deranjant, de parcă memoria războiului, a catastrofelor naturale sau de altă natură este adânc înscrisă în noi. O fe­meie din rând încearcă să glumească pe sea­ma elicopterului neobosit, vorbeşte la telefon, auzi tu Fănica, să te uiţi deseară la Antena 3, că sigur ne dă şi pe noi, ui­te-i, au pus elicopterul peste noi. Încer­când să îmi aşez mai bine pe umeri cu­re­lele rucsacului care deja a devenit greu de purtat din cauza mulţimii din jur, o pri­vesc cu atenţie pe femeia cu basma care vor­bea la telefon şi îmi spun încă o dată că marea schimbare politică din vara anu­lui 2012 poate fi citită şi ca o revoluţie „con­servatoare“, a unei pături care nu a înţeles şi nu a dorit schimbarea, atâta câtă a fost ea.

Rândul începe să „se aşeze“ încet, oa­menii schimbă impresii de la alte pele­ri­naje, cum va fi vremea, se estimează tim­pul de aşteptare. Timpul are un rol fun­da­mental atât în construcţia rândului, cât şi a pelerinului. Dacă este prea puţin, nu mai apare „pelerinul“, gestul atingerii ra­clei fiind doar o simplă formalitate. Dacă este prea mult, produce teamă şi angoasă, o parte dintre cei prezenţi neavând cura­jul să reziste până la capăt unei astfel de încercări fizice la limita epuizării. Orice eveniment produs lângă rând atrage ime­diat atenţia pelerinilor. Cum ar fi, de exem­plu, contactul dintre forţele de or­dine şi un tânăr grăsuţ, îmbrăcat cu o că­maşă albă, ce poartă în vârful unui seg­ment de undiţă un carton mare, pe care scrie stângaci, cu pixul, ORB. Merge cu paşi mici, fără a spune un cuvânt. O mâ­nă-i tremură în aer, poartă şi o traistă mică atârnată de gât, unde strânge bănuţii oferiţi de pelerini. Tot fără prea multe cu­vinte este încadrat de jandarmi şi poliţişti, se încearcă scoaterea lui afară din peri­metru. Oamenii din rând protestează, lă­saţi, nu face niciun rău, pentru că dintot­deauna, repet, religiozitatea populară a avut nevoie de suferinţă fizică exhibată pu­blic pentru a-şi consolida imaginea milei şi a jertfei prin celălalt. Explicaţiile po­li­ţailor comunitari – nu e orb doamnă, e un băiat de la noi din Păcurari, are soţie şi copil – nu fac decât să îndârjească şi mai mult mulţimea. „Orbul“ simte cum valul de simpatie joacă în favoare lui şi plu­­sează cu mare fineţe: nu am copil, cum să am copil? Eu nu am cunoscut fe­meie pâ­nă acum. Ultimul argument are un im­pact zdrobitor. Toate părţile tac par­că ru­şinate de transgresarea acestui ultim tabu al existenţei orbului, care îşi cont­i­nuă la rândul său înaintarea, ca un cru­ci­şător al milei, în apele tulburi ale rând­u­lui.

Nu s-a scris şi nu s-a analizat încă su­ficient despre rolul telefonului mobil în struc­turarea marilor ceremonii religioase din lumea de astăzi. Toţi cei din imediata mea apropiere vorbesc intensiv, telefonul es­­te folosit pentru a raporta poziţia în rând rudelor sau cunoscuţilor, a obţine in­formaţii meteo sau pur şi simplu a face să treacă timpul mai uşor, graţie minutelor gratuite. Ce faci? Ard nişte minute, spu­nea cineva din rând. Nu întâmplător, în zo­nă au fost amplasate mai multe BTS-uri mobile (Base Transceiver Center) ale fir­me­lor de telefonie, pentru a face față tra­ficului uriaş din aceste momente. Tot cu telefonul mobil se imortalizează chipurile celor din jur sau momente mai deosebite, cum ar fi, de pildă, distribuţiile de hrană ri­­tuală (pomană), tot ceea ce atrage aten­ţia prin insolit şi poate fi mai târziu folosit ca argument pentru cei de acasă ca ex voto, pentru a spune „şi eu am fost aco­lo“!

Ora 15.30-16.00. Se formează pri­mele nuclee de sociabilitate pelerină. Doamna Anca, proas­pătă pensionară. A lucrat într-o filatură din Onești 35 de ani de zile, apoi a trebuit să o mai „câr­peas­că“, după propriile sale spuse, până a atins vârsta de pensie. Este o femeie ex­trem de energică, zâmbește și are o glumă pentru fiecare din cei din rând. Și din afara lui. Dacă Ion Creangă ar fi fost fe­meie, cred că ar fi arătat ca doamna Anca, isteață ca un proverb. Pe care nu ezită să le împrăștie în jurul său: știți de ce vine mai mult lume în vârstă decât tineri aici la pelerinaje? Vreți să vă spun eu de ce? Ia răspundeți la ghicitoarea asta: ce-i mai scurtă pe măsură ce se lungește? Ei, vedeți că nu știți? Viața omului, asta este. Simțim că se apropie funia de par și venim aici la rând, să fim mai pre­gătiți pentru ce se apropie. Cei din jur dau aprobatori din cap, mai puțin tinerii. Doamna Anca a preferat să lucreze mai mult în schimbul de noapte. Nu a avut co­pii, nu avea obligații acasă, iar noaptea i s-a părut că timpul trece mai bine. Dom­nule, eu sunt învățată cu noaptea, spune doamna Anca. Noaptea are rostul ei. Să fi văzut mata’ cum eram eu cu fetele mele la trei dimineața, am fost șefă de tură peste treizeci de muncitoare. Alergam ca suveica, schimbam bobinele cu ochii în­chiși, iar când nu mai dovedeam le stri­gam așa: Hai Dinamo! Și prindeam iar forțe proaspete. Așa va fi și aici la pe­le­rinaj, veți vedea. La două-trei spre di­mi­neață strigăm nu hai Dinamo, ci hai Sfân­tă Parascheva. Urmează povestea clasică: fabrica unde a lucrat nu mai există, a fost tă­iată și vândută la fier vechi. Anca re­gretă multe lucruri din comunism, vor­bește despre el ca despre un tată iubitor: mi-a dat casă, mi-a dat masă, mi-a dat vacanțe la mare și la munte. O provoc pu­țin, spunându-i: „dar pelerinaje nu prea a dat!“. Femeia nu mai spune nimic, puțin mâhnită. Și de această dată, me­moria comunismului este prezentă și ea la rând, așteaptă odată cu noi. De fapt, este foarte greu să faci doliul Tatălui.

Părăsim malul fluviului Bahlui în jurul orei 16.30 și intrăm într-un cartier de case. Rândul va face mai multe zig-zaguri pe stră­zile acestuia, organizatorii au gândit bine necesitatea de absorbție a unei mase umane atât de importante. Cartierul este unul în schimbare vizibilă: casele vechi cad unele după altele, iar în locul lor se ri­dică „vile“ de dimensiuni impozante, în culori vii. Pe Strada Ipsilanti, la numărul 1, îmi atrage atenția o placă memorială spă­lată de ploi și de vânt, plasată pe o casă mo­destă, vopsită în albastru. Nu pot vedea de la distanță despre ce este vorba, dar zoom-ul aparatului foto îmi aduce aproa­pe mesajul. „Ni s-a dat suferinţa pentru a spune Adevărul.“ Semnat Iosif Sa­­va, care a locuit aici între 1944 și 1951. Tot aici, în zona fostei case a lui Iosif Sava, are loc și prima distribuție de hrană pen­tru pelerini. Din trei mașini înmatriculate în Iași coboară cam 15 elevi de liceu, cam de 15-16 ani. Sunt însoțiți de o „doamna pro­fesoară“ cu îmbrăcăminte sobră și privire severă, care îmi deșteaptă în minte vechi spaime de licean, care nu știa să scrie pe tablă formula chimică a glicerinei. Copiii poartă în jurul gâtului niște ecusoane mari, albe, pe care scrie mare „voluntar“. Sunt tare mândri de ele și le afișează vi­zibil. Din portbagaj sunt coborâte coșuri de plastic pline cu pachețele de mâncare. Primesc și eu unul. Într-un corn dulceag, din acela din programul „cornul și lap­tele“, sunt introduse câteva felii subțirele de cașcaval și o foaie dintr-o salată verde decolorată. Plus un măr, mare cât un pumn de copil. Vecinii mei au primit ace­lași corn, dar garnisit diferit. Fiecare elev a adus cam ce a putut de acasă. Vorbesc cu una dintre voluntare, bănuiala mi se confirmă, sunt elevi la un liceu din Iași, au recuperat timp de câteva zile cornul din program, au cumpărat niște mere din piață și gata voluntariatul! La final, fac mai multe fotografii de grup, cu severa pro­fesoară în mijloc. Par a fi cu toții atât de emoționați și fericiți. Iar eu, în timp ce molfăi mulțumit cornul dulceag cu caș­ca­val, mă gândesc cât de util ar fi un studiu des­pre ideea de muncă voluntară și vo­luntariat la români și formele ei atât de ne­așteptate de expresie.

Orele 18.00-19.00. Patru ore de așteptare. Începe să se instaleze oboseala. Au pierit glumele și discuțiile despre comunism, ti­nerețe, copii și nepoți. Încurajați de vre­mea caldă, neașteptat de caldă de afară, unii pelerini încep să dea jos hainele groa­se cu care erau îmbrăcați, rândul prinde vo­lum, la propriu, datorită hainelor pur­tate acum pe braț sau îndesate în bagaje. Înaintăm greu, în calupuri de 20-30 de per­soane, tactica de „fragmentare“, după cum îi spune jandarmul din Târgul Mureș doamnei Anca, care și ea și-a mai pierdut din verva inițială. Umorul ei revine însă în forță chiar în momentul în care peste noi se revarsă lumina galbenă a lămpilor cu so­diu ale iluminatului stradal. O doam­nă cu multă răspundere, toată numai coc, pa­trulează sever de-a lungul străzii. Su­pra­ve­ghează ordinea şi curăţenia din locul de pelerinaj, înconjurată la rândul său de o ar­mată de funcţionari umili, care mai că nu iau notiţe atunci când aceasta vorbeşte. Calcă greu, îi atârnă ştampila în buzu­na­rul din dreapta, nu se poate abţine să spu­nă doamna Anca. Lumea din jur râde ia­răşi, relansată. De fapt, doar naivii, idea­liş­tii sau fundamentaliştii religioşi îşi pot în­chipui că poţi aştepta atât de multe ore în rând fără a face glume, a povesti viaţa, pur şi simplu. Satisfăcută, doamna Anca ne spu­ne: eu citesc omul din ochi. Ochiul nu minte niciodată. Ai intrat în ochiul omu­lui, ai intrat şi în sufletul lui. Mi-e din ce în ce mai dragă pelerina Anca, aşa că îmi iau inima în dinţi, mă aştept la o replică isteaţă şi o întreb ce crede despre mine. Mata ai ochii mici. Şi nici nu te mai văd bi­ne, s-a lăsat întuneric afară, eschi­vea­ză Anca.

Îmi fac noi prieteni, pe măsură ce rândul îna­intează. Oboseala lucrează trupul şi deschide sufletul. De niciunde, vine un mi­ros de friptură de peşte, pe care pelerinii îl trag în piept cu nesaţ. Tot aşa miroase şi la noi pe iaz, când plecăm noaptea cu băieţii să mai rărim din peşte. Di­mi­nea­ţa-i prăpăd. Aşa fac cunoştinţă cu Dorin. Are în jur de douăzeci şi un pic de ani, originar dintr-un sat din judeţul Botoşani. Epileptic, vine de mic copil la pelerinajul de la Iaşi, aşa cum alţii se duc înfriguraţi de setea de miracol la Lourdes, în spe­ranţa că Divinitatea le va face un semn şi va vărsa ceva din preaplinul ei şi în cupa vieţii lor. Tatăl i-a murit de multă vreme, ma­ma şi cele două surori mai mari sunt plecate de şapte ani în Italia. Le vizitează şi el, o dată pe an. A lucrat chiar acolo timp de câteva luni, în construcţii. Acum trăieşte din braconaj, din culesul de opin­tici (ghebe), mai culege fructe de pădure. Lucrează cu ziua pe şantiere, mai ales va­ra. Nu are carte de muncă, atunci când aud că sunt epileptic, patronu’ se sperie şi nu mai vrea să-mi dea de lucru. Da’ să nu credeţi că eu fac crize aşa, la săp­tămână. Rar vine câte una. O ia mereu de la cap, ca un minuscul Sisif de Boto­şani. Ador să-l aud povestind despre lu­mea lui, despre opintici, vârşte, crapi uriaşi şi cruci găsite în trunchiuri de co­paci, totul cu un accent moldovenesc ar­haic, delicios, seamănă cu cel al lui Că­tă­lin Mireuţă din anii de aur ai grupului Di­vertis. La fel ca şi alte zeci de cazuri pe care le-am întâlnit în aceşti patru ani de teren, nu se plânge, nu cere mila nimănui, îşi acceptă soarta cu demnitate, cu o anu­mită nobleţe chiar. Încă o dată iese la ivea­lă miracolul pelerinajului: de departe, rân­d­ul acesta pare o adunare rizibilă, comică, a unor defazaţi „obscurantişti“ care nu vor să se plieze pe cerinţele lumii mo­der­ne. „Pupătorii de moaşte, flămânzii, iu­bitorii de sarmale care se calcă în pi­cioare etc.“ - epitetele cu care i-a ca­te­gorisit mass-media de-a lungul vremii sunt o ilustrare perfectă a logicii stig­ma­tului pelerin. Dacă privim însă de aproape şi intrăm în rând, începe drama unor exis­tenţe individuale şi colective. Curg la­cri­mile. Şi este foarte greu să rezişti tentaţiei de a „idealiza“ pelerinul, cu toate că nu este nimic ideal aici. Este vorba doar de nişte oameni care caută un sens existenţei lor, într-o lume din ce în ce mai haotică, pe care ei nu o mai înţeleg şi în care nici ei nu mai sunt acceptaţi.

Romii care au casele plasate de-a lun­gul traseului pe care şer­pu­ieşte rândul s-au adaptat ad­mirabil de bine nevoilor pe­le­ri­nilor: foame, sete, meteo. Din mers (pentru că rândul este extrem de static şi foarte mobil, în acelaşi timp), în­cerc să fac o etnografie a obiectelor pe ca­re le vând, felul în care este expusă marfa, preţuri etc. Se vinde în general cafea, ceai, apă minerală, seminţe prăjite, supe ins­tant, alune, fructe uscate, porumb fiert, lan­terne de mici dimensiuni, um­bre­le ief­tine chinezeşti. O femeie roma, îm­brăcată cu o haină veche de piele, uscată şi tare ca platoşa unui războinic medieval, se apro­pie de rând încercând să evite pri­virea se­veră a jandarmului din zonă. Trans­portă în echilibru instabil, pe o tavă de plas­tic pe care scria mare HOPFEN KO­NIG, bere de mult dispărută, câteva păhă­rele de pla­s­tic cu un lichid galben şi fier­binte, în ca­re plutesc mici bucăţele de lă­mâie, mari cât nasturele de la cămaşă. Un leu pa­ha­rul, ceaiul are un gust de chimie indus­tri­ală, dar este cald, este dulce, aju­tă. Una dintre femeile din rând ne priveşte cum bem ceaiul cu poftă şi exclamă cu voce înal­tă: dar cum puteţi să beţi ceai de la ţi­ga­nii ăştia? Bătrâna cu vesta de pie­le o au­de, se întoarce brusc către un grup ma­siv de romi aflaţi ceva mai în faţă şi le strigă pentru a fi auzită de cei din jur: Mă, ţi­ga­nii mei, mă! Când o să ajungeţi la racla lu’ Sfânta, să vă rugaţi mă şi pen­tru ru­mânii ăştia de aici, să nu moa­ră otrăviţi, mămică! Un hohot generalizat de râs stră­bate rândul, râde şi jandarmul care a asis­tat la scenă. Oricât ar suna de paradoxal, umorul este unul dintre cârjele pelerinului.

Ora 21.00. Suntem la stâlpul cu numărul 32 şi nu mai înaintăm deloc, patruzeci de minute arse degeaba. De acum începe greul, se aude o voce din spate. Este a unei femei din Bacău care a venit să se roage pentru fiul ei, aflat în misiune în Af­ganistan. Soţia i-a rămas acasă, împreună cu doi copii mici. Domnule, eu nu sunt o femeie credincioasă de felul meu. Nu am ve­nit pentru mine, am venit să mă rog pentru băiat, e la a doua misiune în Af­ganistan, s-a dus şi el să mai scoată un ban, să-şi facă pentru o casă, pentru că altfel nu-i ajută nimeni. Să-l ajute Sfânta să scape cu bine şi de data asta. În fiecare cărămidă din casa lor este o boa­bă de sudoare de-a mea. El e la de­mi­nare, domnule. Să vedeţi ce videouri ne-a adus prima oară de acolo din pustia aia. Ți se rupe inima de sărăcia copiilor de acolo, noi nu ar trebui să ne mai plân­gem de nimic. Ai noştri le mai dau bom­boane, mâncare. Eu şi haina de pe mine le-aş da-o, dacă aş putea. De câte ori am auzit oare aceste poveşti la pelerinaje? De câte ori mi-am spus să nu mă mai implic emoţional? De data aceasta sunt salvat de apariţia unui Mercedes uriaş, negru, SL, care defilează de-a lungul rândului, un bas profund se aude din difuzoare. La vo­lan se află un tânăr de cel mult 20 de ani, cred că locuia în zonă, altfel nu ar fi putut pătrunde până acolo. Coboară din maşină, lasă uşa deschisă, din boxe curge o me­lodie agresivă. Vrea să vadă şi să fie văzut. Dar rândul, nu miile de ochi din rând, ci rândul ca agregat, îl ignoră, aşa că pleacă supărat, accelerând scurt.

Îmi fac noi prieteni. Iulian este un tânăr înalt şi slab din Paşcani. A venit la pe­le­rinaj acum doi ani, mai mult de cu­rio­zi­tate, împreună cu nişte „tovarăşi“, după ce au băut prea mult la o discotecă şi au pus pariu că merg la Iaşi. I-a plăcut atât de mult experienţa, încât a revenit şi anul trecut şi acum. Este însoţit de soţia lui, Ana, la fel de tânără ca şi el, nu cred că are 20 de ani împliniţi. Femeia mea, o pre­zintă el încurcat. Ana, cu ochii ei mari şi buni, nu ar fi prezentat niciun secret pen­tru doamna Anca, cititoarea în stelele su­fletului. După ce au terminat liceul, s-au căsătorit şi au plecat în Italia. Lucrează pa­tru-cinci luni pe an, ca sezonieri, în prin­cipal într-o fermă din sud, profilată pe agricultură biologică, la cules castane. Acum are mai nou şi carnet de şofer pro­fe­sio­nist, obţinut cu banii strânşi în Italia, cre­de mai mult în viitorul lor. Iulian mi-a fost tare bun prieten în timpul acestui pe­le­ri­naj. Pe spatele său am putut să trec notele în carnetul de teren, el m-a pro­tejat faţă de mişcarea perpetuă din rând care mă împiedica să scriu. M-a întrebat la un mo­ment dat ce tot scriu acolo. I-am spus că prind din zbor nişte gânduri ale me­le, des­pre ce se întâmplă aici, pentru a avea ce să povestesc la întoarcere prie­tenilor mei. Nu a părut mirat de răspuns. Doar soţia sa Ana a zâmbit trist şi înţe­le­gător.

Miezul nopţii. O echipă TV a unei televiziuni din Bu­cu­reşti, îmbarcată într-o ma­şină cu geamurile lăsate, tre­ce de-a lungul rândului. Un cameraman ne filmează stând sprijinit de geam, în timp ce ajutorul său ţine în mâ­nă un reflector puternic. Spotul luminos baleiază rândul, oamenii duc jenaţi mâi­nile la ochi, orbiţi. Parcă sunt într-un sa­fari. Se fabrică încă o ştire despre pele­ri­naje. Am obosit. Picioarele nu mai ascultă, nu-mi mai recunosc degetele de la mâini, nişte mici cârnăciori roşii, umflaţi. Pe­le­ri­nii caută instinctiv orice poate servi drept sprijin pentru corp: bordură, margine de zid, gardul jandarmilor. Iar mulţi dintre ei abia acum scot din bagaje cărţi de ru­gă­ciuni sau acatiste ale Sfintei Parascheva, se chinuie să le citească la lumina slabă a străzii. Şi suntem abia la stâlpul numărul 20, mai avem încă şase ore lungi de aş­tep­tare înaintea noastră, pentru marea în­tâl­nire cu Sacrul. //