Mănăstirea Nicula (I) Pelerinajul se învaţă cu timpul

Mănăstirea Nicula, situată în inima Transilvaniei, este gazda anuală pentru unul dintre cele mai mari pelerinaje din România, organizat în jurul unei icoane miraculoase pictate la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este vorba despre un pelerinaj care reflectă în el însuşi toata istoria complexă a regiunii, şi nu doar pe cea interconfesională. Revista 22 publică, în două numere consecutive, un reportaj de la pelerinajul din acest an. Materialul este un fragment din cartea Practica pelerinajului în România contemporană, pe care Mirel Bănică o va publica în primăvara lui 2014. Cercetarea de teren de la Nicula a fost posibilă datorită sprijinului financiar al Academiei Române.

Dimineaţa zilei de 13 august 2013. Sunt pregătit pentru lunga călătorie spre Mă­năs­tirea Nicula, pelerinajul organizat în ju­rul icoanei miraculoase. Mai mult de 500 de kilometri pe şosele pline de camioane, gropi, microbuze şi autobuze pline cu căp­şunari aflaţi în tranzit, în cea mai aglo­me­rată perioadă a verii. Astăzi, ziarul Li­ber­tatea propune şi un CD-supliment in­ti­tu­lat Pricesne şi cântece religioase. „Nu­mai 5 lei, nu ezitaţi, e scos acum proas­păt, cu sărbătoarea de 15 august“, spune grăbit vânzătorul de la taraba de ziare, am­plasată strategic, chiar lângă intrarea în gura de metrou din staţia Piaţa Victoriei. Pe una dintre coperţile CD-ului este re­prezentat un Hristos îndurerat, cu o cu­nu­nă de spini uriaşă, din cunoscutul film al lui Zeffirelli, Isus din Nazareth, versiunea people a suferinţei supreme. Pe coperta a doua este imprimată lista celor care in­ter­pretează melodiile de pe acest CD: cu­nos­cuţi cântăreţi de „muzică populară“, obiş­nuiţi ai festivalului Cântarea României şi stâlpi ai emisiunii Tezaur Folcloric, re­con­vertiţi acum în purtători de mesaj şi emo­ţie religioasă, la pachet cu conţinut licen­ţios şi ştiri de scandal. Omul modern a ajuns să consume „spiritualitate“ ca pe ru­brica meteo.

După mai bine de nouă ore de drum, ajung la destinaţie şi par­chez maşina undeva în zona sa­tului Nicula. Mă grăbesc să iau pulsul acestui loc de pelerinaj despre care am auzit atât de multe. Pre­simt că voi găsi multe lucruri inedite pe te­ren, legate de interferenţa între două con­fesiuni religioase, ortodoxie/cato­li­cism, locul fiind plasat exact pe „riftul“ religios european. La fel ca şi la Mă­năs­ti­rea Prislop din Hunedoara, poliţia a or­ga­nizat un sistem de mai multe filtre pentru a împiedica o parte dintre maşini să ajun­gă până la poarta construită în stil ma­ra­mureşean a mănăstirii, evitând astfel blo­carea completă a unui drum îngust, cu pan­­tă accentuată, dotat în plus cu două curbe straşnice în ac de păr, care fac să urle motoarele şi să scârţâie cumplit frâ­nele celor care se aventurează să urce. Stra­tegiile folosite de cei care vor să de­pă­şească barajele de poliţie sunt ase­mă­nă­toare cu cele practicate la celebra mă­năstire Prislop: „sunt avocata X, medicul Y sau soţia colonelului Z“. Pe pajiştea de la intrarea în sat se găsesc parcate zeci de maşini, microbuze şi câteva autobuze, dar nu suntem decât în după amiaza zilei de 13 august, grosul pelerinilor urmând să so­sească abia mâine. Mă uit cu atenţie la nu­merele de înmatriculare, marea lor ma­jo­ri­tatea sunt din Cluj şi judeţele limitrofe. Situaţia este diferită de cea de la Prislop, unde am putut repertoria autoturisme în­matriculate în toată ţara, din Constanţa pâ­nă la Timişoara, fără a mai vorbi de cele cu plăcuţe bulgăreşti, imposibil deci de iden­tificat.

Parcă niciodată nu m-am simţit mai „pe­lerin“ ca acum, urcând dealul cu un ruc­sac plin în spate şi o pătură în bandulieră, cale de 5 kilometri pe firul subţire de as­falt, ce devine din ce în ce mai în­gust, pe măsură ce se apropie de vatra ce­lebrei mă­năstiri, fondată în anul 1552, una dintre ce­le mai vechi din spaţiul Tran­sil­va­niei. Sa­tul Nicula, pe care pelerinii îl stră­bat aga­le, constituie el însuşi o mărturie vie a transformărilor pe care le-a suferit ci­vilizaţia rurală în timpul comunismului şi apoi sub presiunea modernităţii ac­ce­le­rate post-1990. Raţe şi gâşte se joacă ne­stin­gherite într-un fir de apă, ca la în­ce­putul ne­stricăciunii, cum tot de în­ce­pu­turi amin­tesc şi grajdurile mari pline cu iar­bă us­cată, livezile de pruni şi peri şi troiţele cu Hristos pe cruce, plantate lân­gă gardul oricărei gospodării mai răsărite. La baza fiecărei cruci se pot vedea, figu­rate naiv, instrumentele pasiunii Do­m­nu­lui, cuiele, ciocanul, scara, Sfântul Potir, ul­timul un îm­prumut clar din zona greco-catolică.

În multe dintre curţile spaţioase odihnesc automobile înmatriculate preponderent în Spania, căpşunari-pendulari veniţi în va­canţa de vară. Termopanele şi polistirenul unor case ce păreau a fi bicentenare, ju­de­când după anexele din spate, sunt nu­me­roase şi vizibile din cauza culorilor ţipă­toare. Mai dăinuie, încă funcţional, punc­tul de colectare a laptelui a fostului ICIL (Centrala de Industrializare a Laptelui), preluat acum de o mare companie privată din domeniul agro-alimentar. Fabuloase şi casele de vacanţă înşirate ici şi colo de-a lungul drumului: casa de locuit este cons­truită (sau renovată) cu tot confortul civi­lizaţiei moderne, încununată de o mândră antenă satelit, în timp ce anexele şi fostele acareturi pentru creşterea animalelor au fost conservate în starea în care se aflau. Moarte, simple piese de muzeu pseudo-rus­tice.

Romii căldărari din Târgu-Mureş pro­pu­neau spre vânzare ceaune, tăvi, talgere, tre­piede, discuri, toate din aluminiu, tur­nate şi finisate cu mare acurateţe. Un co­merţ din ce în ce mai rar, mai ales de când aluminiul beneficiază de o presă defavorabilă cu privire la efectele sale pe termen lung asupra sănătăţii umane. Dar aici la Nicula surprinzătoare este va­rie­ta­tea sortimentelor, precum şi o listă de pre­ţuri scrisă stângaci cu pixul pe o bucată de carton, ca bază de negociere.

Dacă tot acest arsenal mesteşugăresc şi culinar poate fi pus în relaţie cu satele cu urme tradiţionale din împrejurimi, cum pot fi oare interpretate tarabele care înşiră pe un soi de stative de lemn sau direct pe iarba verde din faţa curţilor tot felul de pături, saltele din izopren, veste de ploaie, rucsaci uzaţi (inclusiv unul superb al ar­matei americane, cu numele ultimului pro­prietar), lanterne, cuţite şi bricege, cas­chete, un fel de Army-Shop, dar unul uti­litar, fără pretenţii şi mofturi urbane? Pu­ţin mai departe, un alt punct îmbie cu far­furii de tablă şi inox, caserole şi bidoane de plastic. Odată instalat pe dealul de lân­gă mănăstire, aveam să-mi dau seama că toate aceste obiecte propuse spre vânzare (am uitat să menţionez şi aparatele de ra­dio portative, de mici dimensiuni) făceau de fapt parte din inventarul de bază al pe­lerinului de la Nicula, necesarul de supra­vieţuire în caz de ploaie torenţială şi con­diţii de noapte.

Chiar lângă mine urcă voiniceşte un bărbat cu un rucsac imens în spate, un rucsac verde, solid, cum erau cele pe care le purtau pe vremuri pădurarii şi oamenii de la munte. Este însoţit de o femeie mă­runţică, încărcată şi ea de bagaje şi mai au cu ei şi un copil de şase-şapte ani, pe care aflu că-l cheamă Toderuţ, după cum era che­mat autoritar de tată atunci când acesta este atras irezistibil de culorile şi aro­­mele comerţului din jur. Deasupra ruc­sacului erau suspendate două bucăţi de scândură de circa 1,20 metri lungime şi 20 cm lăţime, patru ţăruşi din lemn ta­re de frasin, ascuţiţi la un capăt şi un cio­can de lemn. Toate erau legate împreună cu o sfoa­ră de cânepă, ansamblul se ba­lansa periculos atunci când bărbatul se în­torcea brusc pentru a-l căuta din priviri pe ne­astâmpăratul Toderuţ. Nu am înţeles deloc rostul acestor bucăţi de lemn, cu atât mai mult cu cât el nu era singurul care afişa acest tip de obiecte. „Misterul“ s-a dez­legat tot la locul de pelerinaj: pan­ta pe care pelerinii îşi petrec orele de ve­ghe es­te una destul de accentuată, după câteva ore picioarele şi tot corpul amor­ţesc foar­te repede. Plastic şi direct spus, exista pe­ricolul real ca pelerinul să se „scur­gă“ spre vale la un moment dat, din cauza încordării şi oboselii. Aşa că pe­le­rinii cu experienţă ştiu că trebuie să cons­truiască o „instalaţie“ de sprijinire a pi­cioa­relor cu ajutorul unor ţăruşi înfipţi te­meinic în pajiştea ierboasă şi al scân­du­rilor aşezate transversal. Încă o dată, am avut con­fir­ma­rea faptului că pelerinajul se învaţă cu tim­pul, din greşelile şi dificul­tă­ţile întâlnite de omul-pelerin pe teren.

Ajung în cele din urmă la poarta mă­năstirii şi caut să fixez în minte mirosul acestui loc spe­cial de pelerinaj, înainte de a mă obişnui cu el. Acum, după nu­me­roase experienţe de teren, înclin să cred că mirosul este fundamental în în­ţelegerea unui pelerinaj, fiind vorba de tot ceea ce nu se poate spune în cuvinte des­pre esen­ţele sale constitutive. Surpriză, mi­rosul pelerinajului de la Nicula este unul neo­bişnuit, poate cel mai complex din câte am întâlnit şi „gustat“ până acum: bu­su­ioc verde, iarbă călcată în pi­cioare, lemn, transpiraţie umană ames­tecată cu par­fu­muri ieftine, naftalină de du­lap de haine, gaz de eşapament şi, nota cea mai aparte, mirosul ascuţit de am­breiaj ars, supra­so­licitat de panta dură şi locul îngust în care şoferii încercau să-şi găsească un loc de parcare.

Lângă poarta mănăstirii, lângă o grămadă de busuioc verde în floare, este aşezată tanti Sabina, 85 de ani, originară chiar din Nicula. Încerc să intru în dialog cu ea, du­pă ce cumpăr un buchet de busuioc cu aromă puternică, îmbătătoare. Prima difi­cultate a acestui teren: nu înţeleg în­tot­deauna subdialectul acestor oameni, tipic pentru centrul Transilvaniei, presărat cu regionalisme dificile pentru valahul care sunt. Încep prin a-i adresa întrebarea stan­dard, care a funcţionat şi dezleagat limbile în majoritatea cazurilor: pe vremea co­mu­niştilor, tot aşa multă lume ca acum? De da­ta aceasta, tanti Sabina, mă priveşte lung, pe deasupra ochelarilor săi uzaţi, prinşi cu elastic şi reparaţi rudimentar cu o bucată de sârmă de cupru. Cred că şi ea este mirată de felul meu de a vorbi şi ar­ticula cuvintele, plus întrebarea... „Co­mu­niştii? Ce comunişti, măi băiatule? Aici la noi ungurii şi mai înainte austriecii au făcut prăpăd, mai răi decât co­mu­niştii tăi. Eu eram fată tânără şi am vă­zut cu ochii mei cum ne-au ars ungurii cărţile şi icoanele din biserică în ’40. Lăsaţi-i pe comunişti în pace, că nu or fă­cut ei nimica la oamenii de pe aici.“ Mai apucă să-mi spună cum o cheamă, apoi se afundă din nou în muţenie, legând preocupat, cu gesturi experte, trei-patru fire de busuioc cu resturi de lână colorată. Simt că am început cu stângul acest teren, fiind prea „setat“ pe alte pelerinaje, din al­te regiuni istorice ale României. Aici is­toria şi memoria locului sunt diferite, on­tologia etnică complicată începe să se facă simţită şi ea.

Mănăstirea Nicula este plasată în centrul unui amfiteatru natural, având în centru o bisericuţă din lemn, strămutată aici în anul 1974 din cătunul Năsal Fânaţe (Cluj), după ce mai vechea biserică din lemn cu hramul „Sfânta Treime“ a căzut pradă unui incendiu devastator cu un an mai înainte. La o distanţă mică se află „bi­se­rica de zid“, după cum o numeau pe­le­rinii, cu hramul „Adormirea Maicii Dom­nului“, construită între anii 1875-1879, unde se află adăpostită celebra icoană făcă­toare de minuni „Adormirea Maicii Dom­nului“, pictată de Luca din Iclod în 1681, cea care, potrivit mai multor mărturii, sur­se orale şi scrise, ar fi lăcrimat timp de trei săptămâni în luna februarie a anu­lui..., dar ce an nu se ştie cu exactitate, deo­arece există încă numeroase con­tro­verse, el fiind socotit fie 1670, fie 1694 sau 1699, funcţie de sursele la care ne ra­por­tăm, ortodoxe sau greco-catolice. Icoana şi locul de pelerinaj sunt produsul şi o măr­turie a contactului dintre două con­fesiuni, cea ortodoxă şi cea catolică (în va­riantă greco-catolică, mai exact), servind ca reper memorial şi mijloc de justificare, în acelaşi timp.

Intrarea în „biserica de zid“, iniţial greco-ca­tolică, constituie o confirmare a celor afirmate mai sus. Spaţiul interior este so­bru, de o tulburătoare frumuseţe. Un aer de abandon, de părăsire chiar, domină lo­cul. Nu cunosc prea multe detalii şi nu mă pot avânta în false ipoteze, dar înclin să cred faptul că disputele juridice asupra pro­prietăţii bisericii încep să lase urme vizibile asupra ansamblului. Vechile chilii baziliene, de pe deal, suferă şi ele adânc tot din această cauză. Interiorul bisericii es­te dominat de un curios iconostas din lemn de tei, lucrat de către Samuil Ke­res­teşiu din Tăşnad, după cum aveam să aflu din echilibrata monografie dedicată mă­năs­tirii de către arhimandritul Dumitru Cobzaru, fost stareţ al mănăstirii între anii 2000-2009. M-a impresionat mult şi po­deaua de lemn, uzată de paşii miilor de pe­lerini care s-au perindat pe aici de-a lun­gul vremii, care poartă privirea spre altarul aurit, „un adevărat soare care are la centru o foarte frumoasă cruce ce-şi sprijină baza pe sfintele uşi [...]. La in­tersecţia celor două braţe ale crucii se află un gol de formă circulară, mărginit de o bogată dantelă sculptată, unde este ridicată printr-un ingenios sistem de scripeţi, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe timpul oficierii ser­viciului religios. În afara acestui timp, icoana este coborâtă în faţa sfintelor uşi pentru a fi venerată şi sărutată de pe­le­rini“ (D. Cobzaru, Monografia Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului-Nicula, 2010). Acest iconostas aparte mi-a amintit unul dintre acele relicvarii catolice, bogat şi is­cu­sit împodobit, cu vagi accente pietiste, pe care le-am întâlnit de atâtea ori în Oc­ci­dent. Numai că, în ochiul de cristal prin ca­re se pot zări de obicei preţioase relicve, erau expuse, de data aceasta, nu resturile unor sfinţi sau obiecte legate de viaţa aces­tora, ci chipul unei icoane. Un bricolaj de sens subtil, cheia înţelegerii pelerinajului de la Nicula, a perenităţii şi forţei aces­tuia.

Pentru a termina descrierea ge­nerală, an­samblul vetrei mă­năs­tireşti este dominat acum de ma­sa masivă din beton şi că­ră­midă a noii biserici începută în 2001, aflată în faza de finisaj final, atât la in­te­rior, cât şi la exterior. Este o construcţie gra­ţioasă, lansată frumos în spaţiu, în ciu­da mărimii sale, dar care dă impresia, hè­las, că zdrobeşte restul clădirilor din jur. O biserică argument.

Tot acum, la această oră de sfârşit de după-amiază, încep să so­sească şi primele grupuri de pe­lerini din regiune, având în com­ponenţă un număr variabil de persoane, cam între 10 şi 50. Îmi pare rău că nu m-am putut documenta mai mult despre această practică de pelerinaj, sunt convins că există o bogată literatură pe acest subiect care mi-ar arătat că este vor­ba de o practică recurentă a întreg ba­zi­nului carpatic, cu reverberaţii până în Po­lonia şi Ucraina. Ca simplă observaţie de teren, trebuie să mai adaug faptul că gru­purile aveau „prapori“ specifici fiecărui sat în parte, iar primul lucru pe care-l fă­ceau, odată ajunşi în perimetrul mă­năs­tirii, era să dea ocol, cântând, micii bi­se­rici de lemn. Aglomeraţia nu era atât de mare în această zi de 13 august 2013, aşa că pelerinii urcau şi în vechea biserică „de zid“ pentru a realiza fotografii de grup, în apropierea icoanei făcătoare de minuni.

(Continuare în numărul următor)