Mănăstirea Nicula (II). România plânge pe The Sun

Mănăstirea Nicula, situată în inima Transilvaniei, este gazda anuală pentru unul dintre cele mai mari pelerinaje din România, organizat în jurul unei icoane miraculoase pictate la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este vorba despre un pelerinaj care reflectă în el însuşi toata istoria complexă a regiunii, şi nu doar pe cea interconfesională. Publicăm în continuare a doua parte a reportajului de la pelerinajul din acest an. Materialul este un fragment din cartea Practica pelerinajului în România contemporană, pe care Mirel Bănică o va publica în primăvara lui 2014 (Prima parte poate fi cititia aici). Cercetarea de teren de la Nicula a fost posibilă datorită sprijinului financiar al Academiei Române.

14 august 2013, dimineaţa

Iarăşi pe deal, în compania a două femei, Ana şi Maria, după cum s-au recomandat, originare dintr-un sat din nordul ju­de­ţu­lui Cluj. Amândouă au cam 70-75 de ani, mă întreabă direct: „de unde viniţi’, că nu aveţi vorbă de pe la noi şi de ce lege sun­teţi?“. Le spun că „de loc“ sunt din ju­de­ţul Brăila, de la câmpie deci, dar acum sunt nevoit să locuiesc în Bucureşti. După ce schim­băm impresii despre vreme şi despre di­fe­renţele dintre agricultura de munte şi cea de câmpie, aflu că amândouă sunt greco-catolice, au venit special pentru pelerinaj, aşa cum fac de ani de zile, de când erau tinere. Mai spun că „noi ne-am ţinut me­reu legea noastră chiar şi în timpul co­mu­niştilor“, iar acum merg să se închine la icoană, după care vor merge la biserica greco-catolică din satul Nicula, în aş­tep­ta­rea slujbei. Tensiunile acumulate istoric, din­tre greco-catolici şi ortodocşi, sunt foarte prezente în felul lor de a prezenta istoria icoanei miraculoase şi a mănăstirii. Simt cum încearcă să-mi menajeze sus­cep­ti­bi­lităţile legate de propria mea confesiune, de „legea mea“, cu alte cuvinte, un ecu­menism discret, autoimpus. O piatră ro­tundă şi grea, ca un ou de găină, pro­iec­tată de unul dintre cauciucurile micro­buzelor care urcă panta o atinge năpraznic pe pelerina Ana chiar în rotundul gleznei, mai să se prăbuşească la pământ de du­rere, aşa că sunt nevoit să o ajut să urce, cu greu, ultima parte a pantei. Ana îmi spune că băiatul este „domn“ la Cluj, me­dic, de mic i-a plăcut cartea, e tare mân­dră de el. Numai că majoritatea tinerilor au plecat din sat, şi pe vremea lui Ceau­şes­cu, şi mai ales acum, cu schimbarea vre­murilor, nu mai are cine veni pe jos, „cum se făcea când eram noi tinere. Mai venim noi şi gata, nimic din urmă“.

Ascultând-o şi încercând să o ajut cât pot de mult, îmi spun că majoritatea pe­le­ri­ni­lor din mediul rural cu care am stat de vorbă în diverse locuri de pelerinaj con­sa­crate din ţară aduc mai devreme sau mai târziu în discuţie depopularea satului ro­mânesc, îmbătrânirea lui, dar o fac cu o mare demnitate, fără să se plângă. Poate că EI înţeleg mai bine decât noi istoria şi ceea ce numim generic „mersul lumii“, de­cât noi, ceilalţi, conectaţi 24/24 ore la In­ternet, cu multe lecturi de bibliotecă. De fapt, cred că „biblioteca“ nu ajută deloc în astfel de cazuri. Am ajuns şi la poarta mănăstirii. Maria, tăcută mai tot timpul că­lătoriei noastre, se apropie de mine, îşi împreunează mâinile în poală aşa cum numai un ţăran ştie să o facă, se ridică pe vârfuri (am uitat să precizez că este foarte scundă) şi îmi şopteşte la ureche cu o vo­ce scăzută, pierdută de emoţie: „domnule, eu vă mulţumesc că înţelegeţi şi legea noastră. Că toţi suntem români şi tot Dum­­nezeul acela îl avem. E păcat să nu ne în­ţelegem“. Nu mai ştiu ce să răspund, dau au­tomat din cap ca o păpuşă stricată, tra­ver­sez iarăşi unul dintre acele momente de­li­ca­te ale terenului–pelerinaj în care-mi vi­ne să las baltă totul şi să încep să studiez alt­ce­va. Ana şi Maria se îndepărtează spri­ji­nin­du-se una pe cealaltă, mai apuc să le văd cum intră în rândul care a început să se for­meze la intrarea în „biserica de zid“, aco­lo unde icoana a fost expusă spre în­chinare.

Undeva pe deal, chiar în faţa altarului de vară, remarc o construcţie aparte, un chioşc deschis de fier şi sticlă armată, groasă. O icoană naivă, dar nu lipsită de graţie, re­prezentând scena Adormirii Fecioarei, do­mină construcţia, iar pe două panouri la­terale stă scris: „Pelerinii Sânmihaiul de Câm­pie“ şi „Anul 1969“. Spaţiul din inte­rior era plin cu pelerini obosiţi, dar satis­fă­cuţi că au găsit un loc atât de bun pentru noapte. Aş dori să ştiu mai multe despre această construcţie ad-hoc a pelerinilor de acum 44 de ani, din această localitate din judeţul Bistriţa. În limbajul locului i se mai spune şi „scut“, aşa cum adăpostul individual improvizat din pături sau folie de plastic tot „scut“ se cheamă. Este vor­ba de un semn distinct al rezistenţei pe­lerinilor, dar şi un martor al diferenţelor re­gionale dintre „ortodoxiile“ româneşti. Con­tinui să mă deplasez de-a lungul abrup­tei coaste de deal. Observaţii răzleţe: dacă la pelerinajul tip „rând de aşteptare“ sca­u­nele utilizate de pelerini sunt mici, por­ta­bile, uşoare, aici o parte dintre cei pre­zenţi au cu ei scaune mai ample, ca nişte şezlonguri, cu mânere prevăzute cu spaţii speciale pentru depozitarea cutiilor de bă­utură răcoritoare. Evident, sunt amplasate acolo unde terenul este mai plat, semn că este vorba de un pelerinaj „static“ şi nu unul dinamic, ritualul religios se con­tem­plă ca un spectacol de teatru, odată de­pă­şită etapa penitenţei (urcatul dealului, pur­tatul praporilor etc.).

Ora 18.30 - 19.00

Cerul este închis, în aer pluteşte o vagă ameninţare de ploaie. Lumina scade şi ea, încetul cu încetul. Aşezat pe pătura mea uzată, resimt un acut sentiment de co­munitate pelerină. Noi şi „ceilalţi“. Poiana de la Nicula şi restul lumii. Parcurg cir­cular cu privirea locul din imediata apro­piere şi-mi dau seama că majoritatea ve­cinilor mei au origini rurale, după felul în care sunt îmbrăcaţi, vorbesc, mănâncă. Ca de pildă Nastasia, 81 de ani, originară din Ceaba, un sat din judeţul Cluj. Îmi po­vesteşte cu multă bucurie cum merge ea la acest pelerinaj de mai bine de jumătate de secol, an după an. Cred că este vorba de cea mai perserverentă şi longevivă pe­lerină cu care am discutat până acum. „Îna­inte vreme, oamenii din sat veneau doar pe jos la Nicula, acum au maşini şi microbuze la dispoziţie, dar nu prea mai vin“, lasă să se înţeleagă Nastasia. „Când eram eu tânără, aveam doar rochie de cânepă şi o pereche de cizme; veneam pe jos, cântând aici la Nicula. Ne veseleam. Acuma, câte haine sunt şi tinerii nu mai vin. Au saci de haine, le ţîpă [aruncă] una-două, dar degeaba, de venit nu mai vin. Nu aveam ce încălţa şi ne făceam tă­pălage [un fel de ciorapi groşi din lână], ne cocea piciorul în ei de atâta mers. Era greu drumul, tot pe jos, cu poveri în spa­te. Da, o fost şi bine, şi mai mestecat’, dar le-am dus pe toate. La 81 de ani ai mei, mi-am căpălit [terminat de lucrat, sens figurativ] mălaiul!“

O reporteriţă de la o cunoscută televiziune comercială cu sediul în Bucureşti (fac aceas­tă precizare pentru că în zonă erau prezente şi o mulţime de posturi locale) pă­şeşte cu pas rar, atent, printre pături şi saltelele de pe pajişte. Parcă-i o barză ple­cată pe ogor să caute hrană pentru puii flă­mânzi din cuib. Numai că puii locuiesc în cazul său în redacţia avidă de ştiri proas­pete. O urmează un cameraman îmbrăcat cu pantaloni largi cu buzunare multe, o că­maşă în carouri şi o caschetă aruncată ne­glijent pe cap, total defazat faţă de „spi­ritul“ locului. Tânăra găseşte prada per­fectă, un grup de ţărănci aşezate pe iarbă, îmbrăcate în port popular, cu splendide costume cu broderie neagră, ceea ce le con­feră o demnitate naturală, aparte. În­ce­pe prin a le adresa obişnuitul set de în­trebări „de pelerinaj“: de unde sunteţi?, câţi ani aveţi?, pentru ce vă rugaţi? etc. Sur­priză însă! Un cuplu, soţ şi soţie, pen­sionari urbani, accent ardelenesc pro­nunţat, aflat în imediata apropiere a fe­meilor de la ţară, intervine abrupt, in­terpelând-o pe reporteriţă: „domnişoară, nu ar trebui să fiţi lăsaţi să filmaţi aici! Oricum, spuneţi numai minciuni despre noi şi manipulaţi. Eu am fost cu soţul meu de curând la Bucureşti, la Sfântul Nec­tarie. Am văzut cu ochii noştri cum au decurs lucrurile la acel pelerinaj, dar voi tot despre scandal şi înghesuială aţi vorbit pe post!“. Tânăra se opreşte nedu­me­rită, invocă vădit iritată „dreptul de­mocratic de a filma“ (citez mot-à-mot), dar starea de nemulţumire a celor din jur este în creştere, aşa că sunt nevoiţi, în cele din urmă, să părăsească perimetrul pre­cis în care m-am găsit şi eu, din pură întâmplare. Asta nu înainte ca însoţitorul-cameraman să îndrepte camera, pre­fă­cân­du-se că filmează, spre cei doi soţi care au protestat, un fel de pedeapsă-avertisment media. Numai bătrânele cu care începuse iniţial dialogul par a regreta întâmplarea, cred că-şi doreau atât de mult să se vadă la televizor! Dintre toate atitudinile de res­pingere a echipelor TV pe care le-am vă­zut pe teren, de departe aceasta a fost cea mai decisă şi reactivă.

O altă întâlnire: pelerina cu pelerină. O pe­lerină de ploaie albastră, amplă, pe care scrie cu litere mari, argintii, Medjugorje, pe care femeia o poartă cu toate că nu cade nicio picătură de apă din cer, iar căl­dura umedă apasă greu.Tocmai a coborât dintr-o maşină neagră, impozantă, marcă germană, înmatriculată într-un judeţ din Ardeal. O abordez „eroic“ şi decis, sub pre­textul că de multă vreme vreau să merg şi eu la Medjugorje şi nu ştiu cum. Acceptă dialogul, poate şi puţin atinsă în orgoliul său de pelerină cu experienţă. Fur­nizează toate informaţiile logistice ne­ce­sare, cum să iau contact cu organizatorii, bazaţi în cea mai mare parte a lor la Ti­mişoara. Apoi mă avertizează că nu este un pelerinaj uşor de realizat ca acestea de la noi din România, cu care suntem obiş­nuiţi, dar, odată ajuns, „să ştiţi că veţi cu­noaşte mari satisfacţii spirituale, e cu totul deosebit“. Apoi relatează despre bu­na organizare a locului, în ciuda maselor mari de oameni proveniţi din toată lumea: „nu veţi vedea îmbulzeală sau ceartă“. Mimând naivitatea, întreb dacă ortodocşii au şi ei voie să meargă acolo. Imediat răs­punde că foarte mulţi ortodocşi fac ale­ge­rea de a încerca şi altceva, ea însăşi fiind ortodoxă practicantă. „Doar şi catolicii şi greco-catolicii sunt fraţii noştri“, afirmă femeia concluziv, acelaşi tip de discurs ecu­menic primar, la firul ierbii, pe care l-am întâlnit şi în alte cazuri în care pe­le­rinii au experimentat mixitatea confesională.

Ora 21.30. Slujba de noapte

Acum începe şi concertul clopotelor mă­năstirii, plasate pentru moment în aer li­ber, pe un postament masiv de lemn, în aş­teptarea finalizării lucrărilor la noua biserică. Instalaţia este manevrată de oa­menii în carne şi oase, şi nu de o oarecare maşinărie electrică comandată prin satelit, spre marea bucurie a privitorilor din jur, care pot vedea pe viu incredibilul spec­tacol al bătăii unui clopot, tot efortul şi pa­siunea depusă de clopotarii care aproape şi-au luat zborul de la pământ. La fel cum am putut vedea şi la Bucureşti, oamenii as­cultă muţi, pierduţi în uimire şi emoţie, jo­cul copleşitor de sunete al florilor de bronz, amplificat şi mai mult de dealurile din jur. Mulţi dintre ei au lacrimi în ochi. Pelerini cu lumânări aprinse în mâini în­con­joară biserica din lemn, în timp ce icoa­na Maicii Domnului este scoasă afară, în spaţiul altarului de vară.

A început deci marele moment al slujbei de seară. Noaptea este caldă, cerul aco­pe­rit de nori, dar nu plouă, cu toate că în de­părtare, la doar câţiva kilometri, se văd scurte străfulgerări luminoase care-i fac pe pelerinii aflaţi pe pajişte să-şi con­tro­leze, cu mare spaimă, bagajele aflate la în­demână, în căutarea necesarului de ploaie. Vocea puternică şi clară a cântăreţei Eu­ge­nia Marinescu atacă în direct celebra pri­ceasnă La Nicula sus în deal: „La Nicula sus în deal/ În frumosul nost Ardeal/ în mij­locul codrului/ Şade Maica Domnului/ Şade Maica şi aşteaptă/ Căci spre mila ei se întreaptă/ Tot poporul credincios/ Şi cu trenul, şi pe jos!“. Mărturisesc deschis, acum când încerc să desluşesc şi să tran­scriu notele de teren luate pe dealul de la Nicula, cred că acesta a fost unul dintre ce­le mai semnificative momente din câte am trăit de-a lungul întregii perioade de do­cumentare pe teren, de-a lungul a pa­tru ani. „Noaptea de la Nicula, mai lu­mi­noasă decât o zi“, după cum spu­­nea pă­rin­tele Dumitru Cobzaru în a sa mo­no­gra­fie, s-a dovedit a fi o adevărată piatră de în­cercare. Prea multă emoţie colectivă, sunt prins în mrejele sale, paralizat, obiec­ti­vi­tatea în pericol. Este dificil să rezişti aces­tei uriaşe mulţimi de oameni cu lumânări aprinse în mână, cântând la unison, într-o comuniune deplină, imposibil de rea­li­zat în viaţa reală. Şi totuşi. După primele mo­mente de uimire, aşezat undeva foarte sus, aproape sub poala pădurii, am o bună viziune de ansamblu asupra întregului. To­tul pare a fi un mare Woodstock religios, cântece religioase, corturi, voci tainice, pă­turi, lumină de la lumânarile aprinse, dar şi de la ecranele roşii-albăstrui ale tele­foa­nelor mobile, deoarece mulţi dintre cei pre­zenţi le ţin deschise pentru a transmite departe ceva din „inefabilul“ ceremoniei.

Totuşi, nu mai am suficientă lumină pen­tru a lua note de teren în micul meu car­net de buzunar, tocmai când încercam să descriu impozanta „gardă năsăudeană“ de la icoană, doi flăcăi voinici îmbrăcaţi în cos­tume naţionale, afişând cu mândrie cu­noscuta pălărie rotundă cu pene de păun a grănicerilor imperiali, cei care s-au bă­tut pe vremuri de la egal la egal cu ar­ma­tele napoleoniene. Încerc să folosesc o lan­ternă de buzunar, dar întreprinderea nu prea îmi reuşeşte. Atunci se apropie dis­cret de mine un băieţel de şapte-opt ani, blond şi foarte delicat, îmbrăcat cu o hai­nă de doc uşor, de vară, bine încheiată pâ­nă la gât. O haină teribil de demodată, cu­lori fluorescente de anii 1980-1990, pro­venienţă second-hand, fără îndoială. Pur­ta cu el o candelă de plastic, care-i arunca pe faţă valuri discrete de lumină. Parcă era un înger apărut de niciunde. Fără să spu­nă un cuvânt, a ridicat deasupra ca­pului meu candela cea mică. Nu ne cu­noşteam, nu i-a cerut nimeni să facă acest gest, nu ne vom mai întâlni niciodată. Ter­min de re­dactat ultimele note ajutat de lu­mina pa­li­dă şi-l întreb cum îl cheamă. Cu o voce subţire, dar sigură de ea, îmi spune ca la şcoa­lă: „Zogre Gabriel din satul [...], ju­deţul Sălaj“.

Nu ştiu ce să mai spun după acestă în­tâm­plare, care-mi ridică iarăşi un nod de emo­ţie în gât, mi-e teamă să nu „spi­ri­tua­li­zez“ prea mult tot ansamblul, poate că es­te doar un episod din spectacolul co­tidian al vieţii şi al morţii, al pelerinajului ca loc de socializare prin definiţie. Mulţi ti­neri vor­besc nestingherit la telefoane mo­bile, al­ţii fac scurte plimbări în întunericul pă­durii din apropiere. Iar la întoarcerea la pen­­siunea unde am fost cazat, în jurul orei 2 din noapte, mulţi tineri şi mai puţin tineri din Nicula, Gherla şi alte localităţi din zonă luaseră în stăpânire mare parte din drumul de acces spre mănăstire, bu­cu­rându-se în noapte de toate atracţiile to­netelor vânzătorilor ambulanţi risipiţi de-a lungul acestuia.

15 august 2013, ora 13.30

Pelerinii au plecat, dar din loc în loc se mai pot vedea grupuri de două-trei persoane ca­re zăbovesc pe iarbă, ca şi cum le-ar fi greu să părăsească incinta sacră. Scân­du­rile pe care pelerinii le-au utilizat pentru odihna picioarelor au rămas înfipte la lo­cul lor, risipite ici şi colo de-a lungul coas­tei de deal, mici pridvoare părăsite. Un băr­bat slab, înalt, îmbrăcat într-un halat larg, albastru, având o cruce mare de lemn în ju­rul gâtului, dublată şi de o pereche de me­tanii largi, din lemn roşiatic, trage du­pă el un sac uriaş în care îndeasă cu re­peziciune resturile abandonate de pelerini. Mă apropii de el şi-l întreb dacă-mi dă vo­ie să-i dau o mână de ajutor, ocazie cu ca­re îmi dau seama că este unul dintre acei faible d’esprit, care abundă pe lângă toate mănăstirile din lumea aceasta, acolo unde îşi găsesc adăpost şi alinare. Se plânge cu vo­ce tare de faptul că pelerinii au prostul obi­cei să abandoneze în urma lor prea mult gunoi, prea mult plastic, mai ales. „Plas­tic, plastic şi iar plastic, uite ăsta ne va omorî pe toţi într-o zi. Iar vina este doar a comerţului, ei vând toate prostiile as­tea. Ce, sticla de pe vremuri nu era mai bună?“, spune bărbatul tremurând uşor din bărbia-i ascuţită. Strângem amândoi sticle de plastic în tăcere, apoi sunt atenţionat brusc să arunc apa din sticle „răsfirat“ pe iarba pajiştii, arsă de soare şi chinuită de paşii pelerinilor. Printre res­turile rămase de la pelerini remarc mai multe ziare tabloide italiene, spaniole şi bri­tanice, pătate de mâncare sau cu res­turi de ceară pe ele. „Nine-year-old girl locked in basement and forced to use...“ Restul titlului nu l-am mai putut vedea, ce­lebrul tabloid The Sun, abandonat de pe­lerini, era rupt chiar pe jumătate. Semne din Europa „civilizată“ ajunse aici, pe ţăr­mul mării de la Nicula, cel mai sigur semn al migraţiei masive din România ultimilor ani. La fel ca şi sacoşele de supermarket in­scripţionate în italiană, spaniolă sau sue­deză, risipite şi ele pe pajişte. Am mai adu­nat şi cutii goale de conserve de peşte fran­ţuzeşti, Saupiquet, borcane de zacus­că, pateu vegetal şi multe resturi de can­dele de plastic consumate. Intrăm din nou în normalitate.

Mă odihnesc aşezat pe marginea de lemn a „altarului de vară“, de pe care sunt strân­se acum fără grabă covoarele, florile, tre­piedele microfoanelor etc. Cei doi bărbaţi din „gărzile năsăudene“ se lasă foto­gra­fiaţi, binevoitori, de către ultimii pelerini care le cer acest lucru. Linişte, o linişte ca­re îmi permite să aud foarte bine con­vorbirea telefonică purtată de o doamnă de 60-65 de ani, cu accent familiar, din Valahia deci. (Oare de ce sunt atât de con­ştient aici la Nicula de diferenţele re­gio­nale? Mai târziu am aflat că era originară din Vălenii de Munte, profesoară de liceu, proaspăt pensionată.) Sigur vorbeşte cu o prietenă apropiată sau o vecină cu care a mai fost plecată împreună în pelerinaje. „Da dragă, da, trebuie să venim obli­ga­toriu aici, anul viitor! Obligatoriu, în­ţe­legi! Plângi toată noaptea, garantat. Ce vezi aici nu vezi nicăieri în altă parte: lu­mânările, cerul liber, slujbă toată noap­tea. Să vezi ce simţi când încep să cânte îm­preună 100.000 de oameni. Îţi spun, plângi fără să vrei şi-ţi spui că vei veni în fiecare an de acum înainte. România toată plânge aici. Trei arhierei, da trei. Chiar şi unul din străinătate, al Spaniei şi Portugaliei, Ignatie nu-ştiu-cum [Ig­na­tie Mureşanul, episcop vicar], da, tocmai de acolo a venit. A fost un cadou de ziua mea, eu mi l-am făcut, singură, că me­ri­tam. A costat mult, da, dar nu-mi pare rău. Uită pelerinajele la care am fost pân­ă acum şi vino aici, la Nicula.“  //