Mangalia, mon amour

Litoralul românesc este în suferinţă, nu ştiu dacă îşi va mai reveni vreodată. Amploarea distrugerii, lipsa de strategie, avariţia sezonieră, senzaţia de punct terminus, de capăt de lume şi de drum. Şi este păcat, atât de păcat...

O fetiţă rromă vindea scoici aşezată pe o bordură înaltă din beton, pe faleza dintre Mangalia şi Saturn. Scoicile erau depuse pe o bucată de postav gros, de culoare ro­şie, ca nişte bijuterii marine. Fetiţa avea o privire resemnată, tristă şi extrem de cal­dă în acelaşi timp. Extrem de demnă în sim­plitatea comerţului ei precar. Nu era sin­gură, ci însoţită de părinţii săi, care dor­meau sub un cort improvizat din trei beţe şi un cearceaf uzat, la umbra unei ca­zemate germane din cel de-al doilea răz­boi mondial, tip Tobruk, îngropată în pă­mânt şi aluviuni aproape până la jumătate. De fapt, îi exploatau inocenţa, copilul vin­de mai bine decât adultul.

Tot pe această faleză betonată, mâncată de valuri şi nisip, se mai pot vedea mulţime de per­soane aşezate în scaune cu rotile, de vârste şi profesiuni diferite, dar uniformizaţi parcă de suferinţă şi ne­putinţă. M-a izbit încă de la bun în­ceput re­semnarea amestecată cu durere din pri­virea lor. Stigmatul lăsat de scaunul cu ro­tile nu le făcea nici o plăcere, nu cred că se obişnuiseră cu el. Sunt însoţiţi de rude şi membri ai familiei, ce împing, cu paşi de furnică, nichelatele cărucioare, pentru ca suferinzii să se bucure de apă, vânt, sa­re, soare, mare. Vorbesc cu unul dintre ei, un bărbat între două vârste, semăna pu­ternic cu Bud Spencer tânăr. Corpul este masiv, picioarele-i sunt însă uscate şi fără vlagă. Aşa cum bănuiesc, sunt victime ale accidentelor de circulaţie: loviţi la co­loa­nă, paralizaţi, sunt aduşi aici la Mangalia pentru recuperare. „Accidentul nu a fost din vina mea, spune bărbatul, acum sunt mult mai bine, doctorii nu-mi mai dă­deau şanse de scăpare. Dacă am avea şi noi şosele mai bune, autostrăzi, jumătate din oamenii ăştia din cărucioare nu ar mai fi aici.“ Încerc să-l încurajez, cu­vin­tele ies din gură, şi nu din inimă, reci şi neconvingătoare; mă gândesc la toţi mi­niştrii Transporturilor de după 1990 şi la toţi acei „-escu“, regi ai asfaltului şi be­toanelor care au topit miliarde de euro de­geaba, responsabili în mod direct de soar­ta acestor oameni nefericiţi. Gândul, pro­ba­bilitatea extremă că şi eu puteam fi aco­lo, aşteptând să fiu împins de la spate că­tre faleza mării, mă înfioară. Dacă mi­niş­trii, regii betoanelor şi decerebraţii de pe şo­sele cu BMW-uri transpirate, la mâna a doua, ar împinge aceste jumătăţi de oa­meni pe faleza de la Mangalia, ar deveni ei oare mai lucizi, mai conştienţi de tot răul de care sunt responsabili? Nu cred, dar simplu fapt de a scrie aceasta face bi­ne. Iluzia că sunt ascultat - la figurat.

Vizită la Muzeul de Arheologie din Mangalia, fosta colonie gre­cească, celebra Callatis. Muzeul este mic, chiar cochet aş spu­ne, cu un şarm desuet, aşa cum stă el pe jumătate îngropat sub pământ; seamănă bine cu o bazilică paleocreştină, aşa cum a gândit, curajos, ansamblul ar­hitectul său (cine oare?) în anii ‘60. Tre­buie să vă mai spun că din momentul so­sirii mele şi până la vizita în Muzeu, ora­şul Mangalia se afla sub asediul acustic unei nunţi rroma („ţiganii turci“ – după cum le spun oamenii locului). Boxe ime­n­se, de concert, de pe marile stadioane re­varsă dintr-o curte adevărate manele ori­en­tale aduse la gustul zilei, ca şi cum un Florin Salam ar face o călătorie în timp pen­tru a cânta la curtea sultanului So­li­man – un exemplu adus la gustul zilei. Ge­mete dulci, icnete, opintiri, triluri, gâfâ­ieli încălzesc atmosfera şi aşa încinsă a ora­şului. Locuitorii sunt vizibil agasaţi şi angoasaţi, dar îmi spun resemnaţi că nun­taşii au „autorizaţie de la primărie“, iar astfel de evenimente sunt obişnuite în oraş, durează mai multe zile, în funcţie de potenţa financiară a organizatorilor. Revin la vizita mea la Muzeul de Arheologie: cum nunta se desfăşura în imediata apro­piere, construcţia subterană se comporta ca o cutie de rezonanţă, statuetele de Ta­na­gra din interior vibrau armonios, mai să se trezească din somn, praf şi uitare. Doi arheologi greci, aflaţi în muzeu, vor să copieze chipurile unor zei greceşti de pe nişte frize recent descoperite în oraş şi expuse de curând în muzeu. Era evident că muzica îi deranja, dar făceau haz de ne­caz, improvizând la rândul lor un fel de dans aerian al creioanelor şi cărbunelui cu care desenau pe nişte coli mari de hârtie. Ies din muzeu cu un sentiment de me­lan­colie, de neputinţă oarbă, cu accente kitsch faţă de timpul „lung“ al istoriei care roade tot, remodelează tot. Greci, ro­mani, bizantini, barbari, bulgari, turci, ro­mâni, rromi – oare ce va urma? Toată is­toria tumultuoasă a Dobrogei de calcar şi soa­re geme din toate încheieturile sub asaltul waţilor, cu miile, din manele şi nu mai este nimeni care vrea să o asculte. Drace, iar sunt patetic şi mi-e ruşine.

Pe plaja din Saturn, cu nisipul din ce în ce mai rar şi plină de scoici care ard tălpile ca briciul bărbierului, un bărbat masiv şi cu pielea (încă) foarte albă vor­beşte la telefon. Are un puternic accent ar­delenesc şi o voce calmă, caldă, dar ho­tă­râtă. Fiecare propoziţie este însoţită de ges­turi largi şi edificatoare din mâna ră­masă liberă. „Da, da, mamă, am ajuns cu bine. Drumul a fost mai greu, am mers mai mult noaptea, că-i mai liber, nu sunt radare. Doar când am parcat în fa­ţa hotelului, am intrat cu roata din faţă într-o gaură de canalizare. Capacul fu­rat, lipsă, da. S-a făcut praf totul, ma­şi­na e în service, se repară. În rest e bine, e soare, vreme bună, plajă, avem şi su­permarket aproape de hotel.“ Apropo de supermarketuri, acestea mi s-au părut a fi foarte aglomerate, pe cât de pustii erau ba­rurile şi restaurantele, mai ales res­tau­rantele din zonă. Toate aveau în schimb în vitrină anunţuri referitoare la angajarea de personal, ceea ce arată cât de precară este situaţia lor. A revenit în forţă şi bles­temata modă a meniurilor şi preţurilor „la suta de grame“. Aveţi idee cam cât ar putea costa jumătate de păstrăv (cu capul păstrat, tăiat pe jumătate, să atârne mai greu) fript la un jalnic grătar pe gaze, acom­paniat de nişte cartofi fierţi albicioşi, curăţaţi în grabă de o biată tanti plătită cu salariul minim pe economie? Nu. Nici eu. Sau imaginaţi-vă că sunteţi turist fin­landez (o utopie pură, dar să zicem) pus în faţa unui astfel de meniu.

Hotelurile din Saturn şi Jupiter, ah, hotelurile din fostele nave-amiral ale litoralului! Poate că ar fi mai inteligent ca înalţii res­ponsabili din turism să le păstreze aşa cum sunt, în starea lor actuală, să le „îngheţe“ memoria şi pre­zenţa, pentru ca generaţiile viitoare să poa­tă înţelege mai bine ce a fost cu ade­vărat comunismul. Totul a fost făcut şi gân­dit pentru OM, cu majuscule, dar un „om“ nepretenţios, fără simţ al calităţii şi răspunderii faţă de ceea ce dă şi primeşte în schimb. Chiar nu pot descrie resen­ti­mentul pe care-l ai atunci când priveşti marea de la etajul zece al unui astfel de turn de beton, nerenovat de la jumătatea anilor 1980, cu podele îngălbenite şi mo­bilă făcută la vreo defunctă fabrică de che­restea din Bucovina. Iar maşinile turiştilor sunt parcate direct pe iarbă, printre co­pacii cu foaie rară, fiind păzite de un nene slab, agăţat de un baston de bachelită neagră. Cea mai bună ţară este trecutul, pe undeva.

Litoralul românesc este în suferinţă, nu ştiu dacă îşi va mai reveni vreodată. Am­ploarea distrugerii, lipsa de strategie, ava­riţia sezonieră, senzaţia de punct ter­mi­nus, de capăt de lume şi de drum. Şi este păcat, atât de păcat...  //