Mioriţa a câştigat alegerile

Există mai multe Românii politice, în care alianţele se fac şi se desfac nu pe criterii doctrinare, ci pur şi simplu din logica interesului imediat, a supravieţuirii cu orice preţ şi a accesului la banul public (dacă este şi european, şi mai bine). În acest fel, logica unui „conflict politic“, democratic şi dătător de speranţe, a fost anihilată.

Utilizarea memoriei comunismului ca ar­mă politică de către ARD s-a dovedit a fi o eroare. Partea din populaţia României ca­re mai asociază comunismului o imagine negativă este extrem de redusă. Am avut şansa, datorită cercetărilor mele de teren din ultimii ani, să împart 10-12 ore de aşteptare în rând, în diverse pelerinaje din ţară, cu oameni obişnuiţi, în condiţii ade­sea foarte vitrege, care favorizau schimbul sincer şi dezinteresat de opinii. Rar mi-a fost dat să nu întâlnesc persoane deschis sau „difuz“ nostalgice faţă de acea pe­ri­oadă. Politicienii care pe viitor nu vor şti să compună cu această realitate memorială şi nu-şi vor modela discursul în con­se­cinţă vor avea aceeaşi soartă ca şi cei de acum.

Experienţa altor ţări a arătat că fie­care societate are propriul mod de a în­treprinde „travail de mé­moire“ a unor epoci traumatice, controversate. Atunci când se în­cearcă politici memoriale ofi­ciale sau se încearcă utilizarea politică a memoriei, re­zultatele sunt imprevizibile. Co­locviile uni­versitare, cărţile, filmele, măr­turiile, da, sunt necesare, dar ele nu transportă mesaj şi capital politic. Un alt exemplu: la ale­gerile locale, Bucureştiul a fost împânzit de afişe lucioase, roşii, cu secera şi cio­ca­nul pe ele, plus un mesaj ce ameninţa cu întoarcerea tim­purilor pro­letare. Efectul a fost invers: cei mai în vârstă suspinau şi se activau la ve­derea lui, sperând la un miting ca pe vre­muri, ti­nerii îl găseau cool, mesajul fiind deci com­plet ratat.

Tot aceste alegeri au fost marcate de o vio­lenţă fără precedent, care nu a mai luat prin surprindere pe nimeni. Rădăcinile au fost sădite temeinic încă din timpul In­chiziţiei televizate a procesului „Poneiului roz“. Publicul devorator a prins gustul exe­cuţiei, iar acest tip de propagandă care a căpătat pe alocuri dimensiuni de viol psi­hologic a devenit regula jocului, indiferent de tabăra politică. Industria media, acti­vată cu ocazia alegerilor, a avut un dublu efect de anihilare: pe de o parte, a dus la intensă iluzie de participare în slujbele vi­zuale de înfierare şi discreditare a adver­sarului, iar, pe de altă parte, a avut ca re­zultat alienarea completă a unei părţi a populaţiei. Realist vorbind, cinic pe alo­curi, mult hulitele Antene au câştigat răz­boiul propagandei din acest an, printr-o tehnică a discreditării care a avut mai mult succes decât sperau înşişi artizanii acesteia. Motivul: publicul ce le-a căzut în capcană s-a identificat cu multe dintre te­mele dezbătute (un fel de-a spune) acolo. Rămâne de văzut cum se vor reinventa dis­putele politice după aceste alegeri. Per­sonal, sunt sceptic, nu cred că se poate ajunge la un prag mai toxic decât acesta, iar modelul deviant va deveni regulă.

A fost readusă în spaţiul public imaginea in­telectualului combatant, aproape uitată după 1990, odată cu tot cortegiul de în­trebări însoţitoare: poziţia sa, pentru cine „luptă“ el în mod obiectiv, care-i sunt in­teresele ascunse? S-a scormonit în bi­bliografiile acestora după detaliile cele mai mărunte şi compromiţătoare, pierzându-se din vedere pădurea din cauza copacilor. În cazul lor, indiferent de tabăra de care au aparţinut, ceea ce au contat au fost de­taliile minore, şi nu potenţialul acestora, în timp ce pentru rinocerii şi crocodilii po­liticii româneşti s-a iertat totul, medio­critatea lor fiind prea solidă pentru a mai fi pusă la îndoială. Intelectualul, fiind în inima producţiei de idei, edifică opinia pu­blică cu privire la situaţiile sociale, deran­jează deseori. Din acest punct de vedere, ci­neva ca Mihail Neamţu constituie un bun exemplu. Poţi să-l iubeşti sau să-l urăşti, dar nu poţi să nu constaţi că el a constituit cu adevărat una dintre figurile noi, imprevizibile, proaspete ale acestei eta­pe politice. Numai că el nu a reuşit să pună în mişcare (oare avea cum?) o anu­mită logică generaţională a vârstei active, cei care duc pe umerii lor greul economiei româneşti, atâta câtă este ea. Şi a mai ară­tat ceva Mihail Neamţu, marele perdant al acestor alegeri: incapacitatea clasei po­li­ti­ce de a-şi da un refresh intelectual.

Surprinzător e faptul că în toate analizele pe care le-am citit până acum nu apare ideea că în aceste alegeri a învins şi o anumită for­mă de conservatorism românesc, tenace, opus oricăror forme de schimbare. Nu, nu este vorba de o doctrină politică con­solidată (e drept, avem un Partid Con­servator fără nicio doctrină, dar ce mai contează?), ci mai degrabă de un obicei al spiritului ce nu se vrea tulburat, un mod de viaţă deranjat chiar şi de palidele urme de reformă a statului şi justiţiei ale gu­vernărilor PDL. Pe undeva, în aceste ale­geri a învins Mioriţa! Oamenii nu se mai indentifică cu un program politic, oricum inexistent, şi-au pierdut complet în­cre­de­rea în cei pe care-i aleg, incapabili să fie fideli unui program politic pertinent. Nu există stânga şi dreapta în politica ro­mâ­nescă, alegătorii au înţeles acest lucru. Ori­ce campanie electorală este o formă ra­finată de a vinde ipocrizie, cu toţii o ştim. Iar în aceste alegeri, USL a înţeles că e mai convenabil să nu tulburi temerile şi convingerile profunde ale unui popor obo­sit de o tranziţie fără sfârşit.

Personal, am colindat destul de mult prin ţară în ultima vreme, repet, pe urmele pelerinajelor re­ligioase. Chiar şi un copil îşi putea da seama că la nivel local, micro, bătălia era deja pierdută. Trec pes­te faptul că USL a avut ceea ce se numeşte o „mentalitate de învingător“, ce se do­bândeşte în timp şi nu se învaţă din ma­nuale electorale. Ceea ce vreau să spun este că acum există mai multe Românii po­litice, în care alianţele se fac şi se desfac nu pe criterii doctrinare, ci pur şi simplu din logica interesului imediat, a su­pra­vie­ţuirii cu orice preţ şi a accesului la banul public (dacă este şi european, şi mai bine). În acest fel, logica unui „conflict politic“, democratic şi dătător de speranţe, a fost anihilată. Orice s-ar vota, de fapt, se ajun­ge la aceeaşi turtă groasă a unor interese care nu mai sunt de mult ale cetăţenilor acestei ţări. Idealizând, cu un optimism ne­fondat, partidelor mici care ar dori să pă­trundă pe viitor în astfel de zone le-ar fi imposibil să o facă, situaţia din anii 1930 se repetă iarăşi, cu alţi termeni, alte doc­trine, dar cu mentalităţi neschimbate. Nu mai continui, toată lumea ştie despre ce este vorba. Iată unde rezidă marele pericol al viitorului. Aştept cu nerăbdare, dar nu cu prea multă speranţă felul în care de­mocraţia românească se va reinventa. Dar cine, când şi cum să facă acest pas? //