Roşia, căruciorul şi Facebook. Piaţa Universităţii şi oamenii ei

Nu idealizez adunările publice, demonstraţiile, marile aglomerări de oameni etc. Cunosc derivele, manipulările, conflictele de interese ce iau naştere în aceste cazuri. În faţa laşităţii, dezinteresului şi abandonului profesiunii de jurnalist arătată de imensa majoritate a mass-media din România vizavi de evenimentele din Piaţa Universităţii, duminică, 1 septembrie 2013, am decis să scriu, la cald, o mică relatare de teren a celor întâmplate acolo şi la care am luat parte în mod direct.

Imensul potenţial memorial al Pieţei Uni­ver­sităţii, care şi-a câştigat rolul de amplificator de proteste, de emoţie şi de vizibilitate pentru cei nebăgaţi în seamă. Oamenii ştiu instinctiv acest lucru şi mai ştiu că „a ocupa piaţa“ nu este ne­su­punere, ci singurul mod prin care mai pot fi auziţi. Ne­bănuita capacitate de mo­bi­lizare a reţelelor sociale, care au arătat că pot revărsă în stradă mii şi mii de oameni, o observaţie valabilă atât la Cairo, Paris sau Londra, cât şi la Bucureşti. Reversul me­daliei: mulţi dintre cei mo­bi­lizaţi „virtual“ veniseră parcă pentru a servi o cauză la fel de „virtuală“, aparatele de fo­to­grafiat şi camerele de filmat de tot soiul le în­greunau mişcările, doar pentru a spune „am fost acolo“. Fragilitatea protestului acestuia, de fapt.

Ambianţa bon enfant a demonstraţiei, locul în care au coabitat împreună tineri pe bici­cle­te, băieţi de galerie, doamne cu pălărie tip Fes­tival „George Enescu“, mame cu copii în braţe, Stelian Tănase, Mircea Kivu, ecologişti duri (şi puri, şi idealişti, şi interesaţi, unii dintre ei), oameni ca mine şi ca dumneavostră, cei care ci­tiţi aceste rânduri. NIMIC din toate acestea nu au fost ară­tate de majoritatea posturilor de televiziune sau a nu­me­roaselor platforme on-line. Nimic. Unde este presa / Ca să-i scoatem presa? Poate cea mai interesantă lozincă a ultimilor ani, care spune tot despre pălăria de plumb (par­don, de aur) sub care agonizează în acest mo­ment mass-media din România. Cu câteva găuri pentru respiraţie, pentru cei aflaţi în vârful piramidei. Şi cu unele excepţii, cum ar fi oamenii de la RFI România sau tinerii re­porteri de la Casa Jurnalistului, activi printre manifestanţi, cu carnete de reporter în mână, ca nişte mici Geo Bogza altoiţi postmodern pe copywriteri. Toţi sunt însă singuri şi abandonaţi în faţa Molohului cu colţi de aur, care pare a fi paralizat totul, mai puţin bucata aceasta de oraş.

Câteva costume populare, una bucată căciulă albă de blană, cum purtau ostaşii români iar­na pe frontul de la Stalingrad, drapelul Ro­mâniei Mari, câţiva preoţi îmbrăcaţi în sutană (cărora le salut aici curajul de a mărturisi, chiar şi prin simpla lor prezenţă), mulţi, foarte mulţi tineri „urbani“, anticapitalişti radicali de tip nou, tricouri negre, tricouri albe, şepci Che-Guevara, asemănătoare cu cele purtate cu puţin în urmă de liderii politici actuali, stu­denţi şi studente veniţi „cu clasa“, şi iarăşi, cel mai bun şi sănătos semn că democraţia există, familii cu copii în braţe, pe umeri, în cărucioare.

Mitingul este unul spontan, miting de feis­buc’. Nu există instalaţii de sonorizare, doar câ­teva amplificatoare tip portavoce care nu reuşesc să acopere fierberea mulţimii. Esen­ţial mi s-a părut şi rolul celor care coor­do­nează mulţimea, cei care reuşesc să dea co­e­renţă incoerenţei, cu alte cuvinte. Din punctul acesta de vedere, adunarea de ieri a avut de suferit, nu a avut un veritabil lider capabil să ţină sub control mesajul declinat în sute de variante, pancarte, tricouri, flyere. Un semn bun de fapt, al protestului spontan, al acelui „nouă-ne-pasă“ care răsună acum nu doar la Bucureşti, ci pe mai multe continente. Cine are urechi de auzit, să audă, păreau să spună cei din jur.

Memoria anilor 1990, a lungilor episoade de ma­nipulări electorale, mediatice, traumatică revine ea, această memorie. Vă plăteşte cine­va? Nuu, strigă mulţimea. Vă plăteşte cine­va?, se strigă iarăşi în megafoane. Nuu, iarăşi se aude răspunsul. Basculantele de pământ aban­donate în faţa sediului PNŢ în anii 1990, mineriadele cu repetiţie, sacoşele şi brichetele electorale împărţite cu sacul par a fi lăsat urme adânci şi în mintea demonstranţilor, tineri, în marea lor majoritate. La urma urmei, nu ne amintim niciodată singuri.

Un fel de concluzie parţială. S-a atins pe un­de­va o limită. Puternicii lumii acesteia, din Ro­mânia sau aiurea, subestimează forţa ma­se­lor. Aici nu mai este vorba de Roşia Montană şi de un proiect minier controversat. Am avut şi avem de-a face în continuare cu un test de democraţie. Democraţia noastră im­per­fectă, pe care o iubim sau o urâm, dar în care se poate trăi, pur şi simplu, a arătat că are anticorpii necesari funcţionării pe termen mediu. Cea mai tristă constatare a celor din Piaţă a fost că au fost abandonaţi tocmai de aceia care ar fi trebuit să fie scutul lor de pa­ză cel mai eficient: presa, radio, televiziunea. Din laşitate, interes, teamă, neglijenţă, toate la un loc. Nu credeam că voi scrie vreodată această propoziţie: Mulţumesc, Facebook!

Mirel Bănică este jurnalist independent.