De același autor
Există similitudini între cazul românesc şi alte mişcări de protest care au loc în acest moment în lume?
Violenţele şi manifestaţiile din Bucureşti scot la iveală schimbări încă nebănuite în statele contemporane, şi anume: mutaţiile sociale profunde, derapajele politice au dus la o stare de exasperare şi la descoperirea anumitor valori pe care oamenii le credeau până acum „pierdute“, inclusiv dreptul de a protesta. Combinaţia de corupţie, dificultăţi economice, liberalism economic sălbatic şi, nu în ultimul rând, creşterea preţului vieţii au arătat că oamenii încă mai au capacitatea de a se revolta. Afirmaţia de mai sus nu este valabilă doar pentru România, ci pentru ansamblul ţărilor atinse de criză.
Există similitudini între cazul românesc şi alte mişcări de protest care au loc în acest moment în lume? Da, aş îndrăzni să afirm, protestele din România au izbucnit ca ultim recurs în faţa epuizării şi ineficienţei altor forme de exprimare a revoltelor latente. Ar fi vorba de „costul uman al mondializării“, după cum se exprima cu o doză de cinism bine temperat cunoscutul sociolog polonez Zigmund Bauman. Caracteristica principală a acestui tip de revoltă este că ele sunt extrem de imprevizibile şi sunt foarte rapid popularizate prin intermediul atât al mass-media clasice, cât şi prin ceea ce ne-am obişnuit să numim generic new media, acestea din urmă tratându-le în schimb extrem de superficial. La nivel mondial, aceste mişcări au o cauză multiplă greu identificabilă; ele constituie un refuz al tipului clasic de a face politică, de a comunica politic.
Oricum, masele nu mai au acces de multă vreme la decizia democratică efectivă, manifestă o stare de neîncredere faţă de tot spectrul politic, iar Legea sănătăţii a fost doar un pretext şi un revelator al acestei stări de fapt. Protestele permit „să vorbească“ unor oameni care nu mai sunt recunoscuţi în societate (pensionarii, cei cu venituri foarte reduse, săracii, chiar dacă cuvântul nu ne mai place în ziua de astăzi, dar şi celor care sunt diabolizaţi şi ridiculizaţi adesea de media, grupurile de suporteri şi huligani sportivi). E drept, orice societate comportă subgrupuri care au un grad de violenţă mai mare decât cel al mediei societăţii – galerii sportive, grupuri mafiote sau paramilitare, celebrii anarhişti black blocks din Occident etc.
Există un specific românesc al acestor revolte? Da, ele ne obligă pur şi simplu să gândim diferit de până acum manifestaţiile urbane. Memoria lungă a comunismului încă funcţionează: alegerea locului încărcat simbolic numit Piaţa Universităţii, recuzita cu care oamenii protestează, strigături, bannere, diferite inscripţii care ne duc cu gândul la anii ‘90. Noi nu avem însă fenomenul anarhiei organizate din Occident, care izbucneşte cu ocazia întâlnirilor antiglobalizare, ecologie sau stângă extremă. Observăm însă că, încet, timid, ne racordăm la Occident prin felul în care manifestanţii se îmbracă, gesturile pe care le fac în public sau prin cauzele susţinute (tangenţial, nemulţumirea acumulată în societate faţă de proiectul Roşia Montană). Este surprinzător şi instructiv să vedem cum matricea ortodoxă a religiei majoritare se manifestă şi în piaţa publică. Din recuzita protestului nu lipsesc lumânările, colivele, coşciugele, rugăciunile cu lacrimi în ochi, ba chiar din când în când şi un preot (fals? adevărat?) mişcându-se dezordonat în mulţime. În fine, la „specificul naţional“ se înscriu derivele halucinante ale televiziunilor din România, care speculează emoţia asociată unor astfel de manifestări. De altfel, în limba franceză veche, émeute însemna şi emoţie, iar émeutes, în ziua de azi, desemnează manifestări, tulburări de stradă spontane şi haotice, exact ca cele din clipa de faţă.
Partea pozitivă a acestor manifestaţii, indiferent în care parte a spectrului politic s-ar găsi cei care comentează şi analizează evenimentele, se simte printre rânduri: oamenii împărtăşesc un sentiment de revigorare democratică, dublat, ce-i drept, de unul de îngrijorare. Revoltele nu sunt doar un simbol de criză, ele sunt şi purtătoare ale unui mesaj politic puternic al celor care nu mai sunt ascultaţi de instituţiile tradiţionale. Rămâne însă de văzut dacă aceste forme de comunicare stradale paşnice sau prin violenţă vor fi înţelese, decriptate şi ascultate de cei care au putere de decizie sau nu sunt decât un canal temporar de comunicare. Oricât ar părea de paradoxal, putem remarca o profesionalizare democratică a forţelor de ordine şi a mijloacelor acestora de comunicare, precum şi o racordare a manifestanţilor la practicile de cop-watching, ca mijloc de autoreglare a violenţelor din teren.
Rămâne de văzut dacă acest tip de proteste nu vor duce însă la degradarea unui cadru de viaţă deja deteriorat şi a unei economii greu încercate de criză – un cerc vicios care ne transformă pe noi toţi fie în victime, fie în producători de nemulţumiri şi doleanţe care vor trebui să fie ascultate şi rezolvate. Piaţa Universităţii continuă să fie cel mai activ loc memorial al României, un amplificator de mare putere al emoţiilor, spaimelor şi speranţelor noastre. //
