De același autor
Primul razboi preventiv a fost lansat in Afganistan, unde militarii americani au contribuit la eliminarea regimului taliban si au distrus bazele de instruire ale teroristilor Al Qaida. Dupa un an, realizarile interventiei militare din Afganistan sunt mediocre. Sefii tribali regionali, “platiti” generos de americani ca sa nu apere talibanii, isi etaleaza sfidator independenta fata de guvernul central instalat sub tutela SUA.
Presedintele tarii, Hamid Karza, protejat de militari americani, este un fel de primar al capitalei, cu autoritate limitata in provincii. In urma esecului de la Tora Bora, teroristul sef Osama ben Laden si liderul taliban Omar au scapat in Pakistan si sunt de negasit. Atacurile de gherila impotriva americanilor din Afganistan continua. Macii producatori de opium au fost reimplantati la scara mare.
Al doilea asalt preventiv, dezlantuit de Bush in cadrul razboiului antiterorist, a fost declansat in Irak in martie 2003.
Indiferent de rezultatul final, conflictul militar din Irak a avut deja si va continua sa aiba consecinte internationale profunde si imprevizibile. Predictiile euforice ale cercurilor belicoase din administratia actuala de la Washington nu s-au adeverit.
Bombardamentele intense initiale, menite sa creeze “soc si groaza” si sa forteze capitularea prompta a militarilor irakieni, nu au avut efectul scontat. Siitii din sud nu s-au rasculat impotriva lui Saddam Hussein. Irakienii nu i-au intampinat pe “eliberatorii” americani cu flori si recunostinta. “Blitzkrieg”-ul preconizat s-a impotmolit temporar.
Trupele si fortele speciale anglo-americane nu au descoperit nici rachete “nepermise”, nici arme nucleare, chimice sau biologice.
Nimeni nu se indoieste ca armata “Coalitiei” va fi victorioasa impotriva irakienilor. Dar ravagiile si pierderile de viata umana, ocupatia postbelica si reactiile internationale defavorabile pot transforma “victoria” americanilor intr-un cosmar costisitor si detrimental.
Predictii optimiste
Oficiali sus-pusi din administratia de la Washington, printre care vicepresedintele Dick Cheney, ministrul Apararii Donald Rumsfeld si adjunctul lui, Paul Wolfowitz, membrii Comitetului de Politica din Pentagon, Richard Pearle si Kenneth Adelman, sustinatori indarjiti ai invaziei Irakului, au “pregatit” publicul american si l-au convins pe presedinte sa aprobe invazia prin prezentarea anticipata a unor scenarii optimiste cu privire la derularea razboiului, precum “Regimul lui Saddam se va destrama rapid, in maximum 2-3 saptamani”, “Militarii irakieni vor refuza sa lupte, se vor preda la prima ocazie”, “Conducerea lui Saddam se va prabusi ca un castel de carti de joc”, “Cei care l-au tolerat pe Saddam la putere, inclusiv structurile militare, se vor debarasa de el imediat dupa declansarea conflictului armat”, “Ca in Franta in 1940, soldatii americani vor fi primiti de irakieni ca eliberatori”, “Fortele militare ale lui Hussein, daca se vor opune, sunt mult mai anemice acum decat erau in 1991 si vor fi anihilate cu un efort minim (cakewalk)”, “Revolta interna a celor opresati de regim este inevitabila”.
Cand scenariile optimiste nu s-au realizat, administratia Bush a insistat ca beneficiile reale ale invaziei vor deveni evidente numai dupa victoria militara.
Eliminarea lui Saddam Hussein de la putere va degrada ferocitatea fortelor militante din Orientul Mijlociu, iar exercitarea covarsitoare a puterii militare americane va impune respect si, implicit, acceptare si supunere. Armele de distrugere in masa vor fi descoperite si eliminate. Chiar daca interventia nu va starni afectiune sau simpatie, rasturnarea regimului Saddam va permite participarea populatiei irakiene la guvernare, va elimina sanctiunile debilitante si va promova democratie in regiune.
Razboiul propagandistic
Posturile americane de televiziune prezinta insistent invazia Irakului ca un razboi de eliberare si amplifica eforturile “umanitare” ale coalitiei.
Bombardarea Bagdadului este descrisa ca un foc de artificii impresionant.
Profesionalismul si comportamentul trupelor americane si britanice sunt elogiate la nesfarsit. Dominatia aeriana, superioritatea armamentului si exercitarea covarsitoare a puterii militare sunt etalate sentimental si cu mandrie.
Decimarea militarilor irakieni este prezentata ca “deteriorarea inamicului”, atentatele de asasinare a liderilor irakieni sunt considerate “slabirea regimului despotic”, iar ranirea si omorul civililor sunt “accidente colaterale inevitabile”.
Pana acum, propaganda de razboi televizata in America a avut un efect domestic remarcabil. Desi “simte” ca preconizatul “Blitzkrieg” nu merge conform asteptarilor, publicul american, in mare parte, accepta “corectitudinea” deciziei prezidentiale de a ataca Irakul.
In afara tarii, propaganda Washingtonului nu a reusit sa convinga multa lume.
Demonstratii antiamericane zilnice continua in strainatate. Zeci si sute de mii protesteaza vehement in Europa, in tarile musulmane, in America Latina si in Asia. Relatiile “personale” dintre Bush si presedintele rus Vladimir Putin s-au deteriorat. Moscova a acuzat SUA ca, invadand Irakul, au creat instabilitate internationala primejdioasa. Marea majoritate a vest-europenilor condamna interventia neprovocata a anglo-americanilor in Irak. Deteriorarile relatiilor Washingtonului cu Germania, Franta si Turcia vor fi greu de reparat.
Televiziunile si presa din tarile arabe prezinta razboiul din Irak intr-o versiune complet diferita. Ele relateaza detailat “atrocitatile” si “masacrele” invadatorilor si sugereaza ca America intentioneaza sa-i extermine pe arabi.
Televiziunile au aratat devastarea creata de explozia unei bombe americane intr-o piata din Bagdad in care 58 de civili au fost ucisi. Revolta arabilor fata de presedintele Bush si invadatorii americani a ajuns la apogeu.
Chiar si “prietenii” Americii din tarile arabe “pro-americane”, precum Egipt, Iordania si Arabia Saudita, declara deschis ca, in urma bombardarii populatiei civile si a suferintelor cauzate de SUA in Irak, americanii au pierdut orice speranta sa normalizeze relatiile cu arabii.
Rezistenta irakienilor
Prezicerile oficiale americane ca populatia si armata irakiana il vor trada pe Saddam si se vor alinia prompt cu “eliberatorii” americani nu s-au adeverit. Rezistenta organizata de irakieni impotriva unei forte militare mult superioare a fost acerba. Siitii din sud, care in trecut au fost decimati de trupele lui Saddam, au luptat de partea Bagdadului ca sa previna ocuparea Irakului de puterile straine.
Bombardamentele zilnice masive si devastarea oraselor irakiene au provocat un sentiment de victimizare colectiva mult mai puternic decat ura pentru Saddam. Chiar si siitii care s-au napustit sa accepte alimentele aduse de camioanele coalitiei s-au exprimat cu ura si dispret fata de invadatori.
Perceptia araba este ca invazia Irakului reprezinta un nou atentat umilitor al Americii de a terfeli demnitatea nationala si onoarea arabilor. Mii de arabi din tarile vecine s-au oferit sa lupte alaturi de irakieni impotriva invadatorilor straini si sa se sacrifice in acte sinucigase de rezistenta.
Originile islamismului militant
O justificare importanta oferita de la Washington pentru invazia din Irak este ca inlaturarea lui Saddam Hussein este esentiala pentru slabirea miscarii islamice militante si pentru diminuarea terorismului islamic. Multi analisti care cunosc bine Orientul Mijlociu sustin ca interventiile militare in forta ale americanilor nu pot diminua islamismul militant arab si ca, de fapt, vor avea exact efectul opus.
Militanta islamica agresiva isi are originea in frustrarea incomensurabila a arabilor care se simt continuu umiliti, victimizati si incapabili de a influenta evenimentele care ii afecteaza direct.
In anii 1960, aspiratiile arabilor de afirmare etnica si de recuperare a demnitatii colective se concentrasera in jurul personalitatii impunatoare a fostului presedinte egiptean, Gamal Abdel Nasser. In 1967, cand Israelul a infrant convingator armatele vecinilor din Egipt, Siria si Iordania, populatiile din tarile arabe s-au simtit profund umilite. In disperare, militantii palestinieni si arabi s-au organizat in afara structurilor statale si au reanimat sperantele arabe de evadare din umilinta perpetua.
In 1968, trupele israeliene au atacat un centru de refugiati palestinieni din Iordania in orasul Karameh. In decursul asaltului, israelienii au avut pierderi mari, iar incursiunea a fost considerata un esec. Vestea “succesului” palestinian de la Karameh s-a raspandit rapid.
Organizarea militantilor in afara structurilor statale a fost salutata ca o noua alternativa promitatoare pentru restaurarea onoarei regionale. In cateva zile, mii de voluntari s-au inrolat in gruparile militante.
Istoria moderna a Orientului Mijlociu sugereaza ca exersarea dominanta a puterii militare nu asigura pacea si securitatea in zonele in care exista conflicte de durata. Puterea militara asimetrica poate cauza suferinte imense oponentului mai slab, dar nu poate forta supunere si incuviintare.
Cand armata puternica a Israelului a invadat vecinul cel mai slab, Libanul, in anii 1970, superioritatea covarsitoare israeliana nu a reusit sa impuna termenii de ocupatie sau sa elimine gruparile militante. Dupa 35 de ani de ocupatie si umilire, palestinienii sunt mai decisi ca oricand sa nu accepte dictatul premierului israelian Ariel Sharon si sa nu se resemneze cu starea actuala.
Concluzii
Cu tot progresul impresionant al invaziei armate anglo-americane, rezistenta irakienilor retrasi in orase a fost mult mai darza decat se asteptau liderii de la Washington si Londra. Irakienii nu i-au intampinat pe “eliberatorii” anglo-americani cu osanale si flori.
Prin exercitarea neprovocata a puterii militare americane in Irak, guvernantii actuali de la Washington au creat un val imens de antiamericanism pe arena internationala. Invazia Irakului a radicalizat liderii moderati din tarile islamice si a mobilizat masele musulmane impotriva Americii.
Inevitabil, razboiul va fi “castigat” de coalitia anglo-americana. In urma “victoriei”, Statele Unite ar putea avea dificultati in restaurarea relatiilor cu aliatii si risca sa se angreneze intr-un cosmar postbelic costisitor si daunator.
