De același autor
La 29 mai si la 1 iunie 2005, prin referendum, Franta si, respectiv, Olanda, doua tari fondatoare ale Uniunii Europene, considerate a fi sustinatoarele principale ale extinderii comunitare si ale integrarii politice a continentului, au respins convingator Tratatul Constitutional al Uniunii cu 55% si, respectiv, 62% din voturi.
Doua saptamani mai tarziu, conferinta liderilor UE de la Bruxelles, in loc sa aplaneze criza comunitara, a agravat conflictele interne. Incapabili sa ajunga la un compromis cu privire la bugetul UE, “sefii” s-au denigrat reciproc in public si s-au intors “acasa” fara expresii de solidaritate si fara sa asigure europenii ca esecul constitutional nu pericliteaza existenta comunitatii.
Proiectul Constitutiei, un document bizar, incalcit si voluminos, a fost rezultatul nesatisfacator al unor negocieri dure. Neavand un continut succint si clar, versiunea finala, rezultatul unor compromisuri chinuite, a fost o compilatie de peste 400 de articole stufoase, neinspirante si contradictorii. Cu toate acestea, unele prevederi ale Constitutiei ar fi facilitat functionalitatea Uniunii prin consolidarea tratatelor anterioare, extinderea autoritatii centrale, formularea unei politici externe coerente, adoptarea unui nou sistem de votare in cadrul Consiliului de Ministri si reducerea numarului de membri in Comisia Europeana.
Ca sa intre in vigoare, Tratatul trebuia sa fie ratificat de toate statele din UE. Noua tari membre au aprobat Constitutia prin voturi parlamentare. Spania a acceptat documentul in urma unui referendum national. Deoarece alti 10 membri, din initiativa proprie, au decis sa utilizeze plebiscitul pentru ratificare, era previzibil ca adoptarea va fi dificila. Pe cand elitele politice din tarile fondatoare tind sa fie proeuropene, populatiile respective, din diferite motive, reale sau imaginare, nu-si coordoneaza aspiratiile cu liderii lor.
Respingerea Constitutiei de catre francezi si olandezi a avut un efect devastant asupra euro-entuziastilor. In decursul a trei zile memorabile, aspiratiile celor care erau convinsi ca integrarea politica in cadrul marii Europe este o inevitabilitate istorica au fost spulberate.
In Franta, respingerea Constitutiei a fost rezultatul unei aliante nenaturale intre extrema stanga comunist-socialista, ultranationalistii lui Le Pen, tineretul nihilist si protestatarii impotriva propriului guvern, a globalizarii si a “invaziei strainilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz si derutant in cercurile politice din tarile europene. Inevitabil, procesul integrarii europene s-a impotmolit. Din nefericire, UE nu dispune de lideri vizionari capabili sa rezolve urgent starea de criza. Opiniile diverse, declaratiile contradictorii si sugestiile divergente emanate din capitalele europene creeaza impresia unei degringolade politice deprimante.
Motivele refuzului
Creata in 1992, UE s-a extins de la cele 12 natiuni initiale la 15 membri in 1995. In urma includerii altor 10 state europene in 2004, a ajuns la UE-25. Romania si Bulgaria sunt programate sa adere in 2007. Negocieri in vederea acceptarii Turciei si Croatiei vor incepe in toamna. Alti candidati credibili, precum Ucraina, Georgia si ramasitele fostei Iugoslavii din Balcani, s-au aliniat la poarta de intrare a UE. Ritmul ametitor al extinderii a creat tensiuni intolerabile si resentimente puternice. Populatiile din Europa Occidentala nu au fost suficient de pregatite sa renunte la identitatea nationala, la cultura traditionala si la “modelul social” cladit cu migala in perioada postbelica.
Populatia din statele originale, fiind obligata sa suporte cheltuielile extinderii, a devenit din ce in ce mai contrariata, reticenta si frustrata ca nu poate participa la deciziile comunitare, ca nu este consultata cu privire la limitele expansiunii si ca este presata sa accepte deciziile liderilor fara dezbateri prealabile.
Pentru unii europeni, perspectiva fauririi unei Europe unitare care ar putea deveni un centru global de putere economica, politica si militara nu a fost suficient de tentanta ca sa accepte fara ezitari marsul galopant spre integrarea politica a continentului. Incertitudinea consecintelor, aversiunea fata de schimbari si ambivalenta fata de birocratia de la Bruxelles au contribuit substantial la refuzul plebiscitar al Constitutiei in Franta si Olanda.
Esecul liderilor
O mare parte a esecului constitutional se datoreaza decuplarii flagrante intre aspiratiile grandioase ale liderilor politici si temerile cetatenilor preocupati cu realitatile economice si sociale din tarile respective. Arhitectul ideii de integrare europeana, Jean Monet, a recomandat liderilor viitoarei Comunitati “sa evite birocratizarea, sa calauzeasca fara sa impuna si mai ales sa evite regulamente omogenizante”. Contrar recomandarilor, UE a creat la Bruxelles o birocratie densa, necontrolabila si detasata fata de public. In loc sa inspire incredere, respect si mandrie comunitara, institutiile europene si-au creat o imagine negativa.
In virtutea “convergentei” comunitare, eurocratii de la Bruxelles au incercat sa inregimenteze populatiile UE prin emiterea unui tavalug urias de directive, regulamente si legi inspaimantator de detaliate si iritante. Previzibil, o parte din electoratul francez si olandez a profitat de referendumul constitutional ca sa-si exprime dezaprobarea fata de “aroganta” autoritatilor comunitare.
Perspectivele economice
Falimentar economic, socialismul dirijist s-a prabusit in fosta Uniune Sovietica si in satelitii ei. O varianta mai civilizata a socialismului a triumfat insa in Europa Occidentala. Progresul economic impresionant din Europa Occidentala in anii ‘50, ‘60 si ‘70 a fost stavilit prin ingradirea progresiva a economiei “libere” in anii ‘80 si ‘90. Obsedati de “justitie sociala”, “redistribuire” si “egalitarism”, liderii socialisti din Franta si Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au denumit “Piata Sociala”. Ca sa asigure beneficii sociale generoase, guvernele respective au fost nevoite sa impuna impozite exorbitante si sa incorseteze activitatea economica prin elaborarea unor regulamente paralizante. Consecintele au fost previzibile: scleroza economica, somaj ridicat, tineret nihilist si populatie comoda.
Procesul invers, de liberalizare economica, a demonstrat clar ca renuntarea la “socialism” si la dirijismul statului stimuleaza progresul si prosperitatea. Margaret Thatcher a introdus reforme drastice si a demolat sistemul etatist impus de vechiul Partid Laburist, care dusese Marea Britanie la marginea prapastiei. Efectul asupra progresului economic a fost atat de evident, incat actualul guvern laburist a retinut reformele fostei doamne premier. Deng Hsiaoping, descatusand economia comunista chineza, a lansat cea mai spectaculoasa crestere economica din istorie. Reforme liberalizante urmate de progres economic robust au avut loc si in India, Irlanda si Tarile Scandinave.
Ignorand experienta istorica, guvernele din Franta si Germania au incorsetat activitatea economica, au reglementat excesiv relatiile de munca si au distrus dinamismul si flexibilitatea necesare pentru mentinerea progresului economic. Vest-europenii s-au obisnuit cu vacante lungi, saptamana de lucru redusa, ajutoare de somaj comparabile cu salariile si pensii generoase. Nefiind dispusi sa renunte la beneficii, francezii si olandezii, votand impotriva Constitutiei, au vrut sa-si exprime aversiunea fata de “neoliberalismul” de tip anglo-american si dezaprobarea fata de guvernele nationale, care au fost incapabile sa asigure o crestere economica respectabila si sa reduca somajul. Din nefericire pentru ei, “sistemul” lor, avand contradictii evidente, nu poate fi sustinut.
In era globalizarii, modelul economic franco-german a devenit anacronic, retrograd si anchilozant. Fara liberalizare economica, tarile inchistate in socialism si etatism nu vor putea face fata presiunilor externe. Incercarile de “autoizolare” si adoptarea unor masuri “protectioniste” nu duc decat la dezastru.
Invazia strainilor
Vest-europenii sunt timorati de perspectiva unei “invazii” a strainilor din Estul Europei, dispusi sa lucreze pe salarii mult mai mici decat localnicii. Speriati ca ar putea pierde locuri de munca, “bastinasii” au votat impotriva Constitutiei ca sa impiedice libera circulatie a mainii de lucru in cadrul UE.
Majoritatea publicului european nu este de acord cu admiterea Turciei in UE. Spectrul unui influx masiv de turci si al unei influente politice din partea unui stat cu 70 de milioane de musulmani a inspaimantat electoratul occidental. Liderii guvernului de la Ankara au incercat sa deconecteze voturile negative franco-olandeze de perspectivele Turciei de a intra in UE. In realitate, legatura dintre turcofobie si respingerea Constitutiei este incontestabila.
Esecul summit-ului de la Bruxelles
Intrunirea sefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din iunie 2005 s-a soldat cu un esec total. Neintelegerile aparente au fost legate de contributiile bugetare si de utilizarea fondurilor comunitare. Incercand sa gaseasca un compromis acceptabil, membrii din Europa Est-Centrala s-au oferit sa renunte la o parte din fondurile UE destinate ajutorarii noilor membri.
Insistand sa contribuie cat mai putin si sa beneficieze cat mai mult, Marea Britanie, Franta, Olanda, Finlanda, Suedia si Spania au torpilat adoptarea bugetului comunitar pentru perioada 2007-2013. Franta a acuzat Anglia ca refuza sa ia in considerare reducerea rabatului anual de 6 miliarde de dolari oferit de UE pe vremea cand avea dificultati economice, in 1984. In schimb, Marea Britanie a blamat Franta ca nu accepta diminuarea subventiilor agricole pe care le primeste de la UE, in valoare de 13 miliarde de dolari anual. Egoismul etalat de vest-europeni a fost lamentabil. Afronturile reciproce, galceava si intransigenta manifestate de ei au contribuit la agravarea crizei politice din UE.
Concluzii
Refuzul franco-olandez al Constitutiei Europene a creat o stare de confuzie, nesiguranta si perplexitate in cadrul Uniunii Europene. Probabil ca ratificarea Constitutiei nu trebuia sa fie plebiscitara. Criza politica nu este insa catastrofala. Comunitatea va continua sa functioneze in baza tratatelor anterioare. O perioada de reflexie, de reajustare si de redefinire a identitatii comunitare ar putea fi benefica. Din nefericire, in viitorul apropiat, slabiciunea politica a guvernantilor actuali din Franta si din Germania va impiedica revitalizarea in forta a integrationistilor.
Antieuropenii din Rusia, impreuna cu extrema stanga si ultranationalistii din UE, au sarbatorit rautacios “decesul” integrarii europene. Ca si euroscepticii anglo-scandinavi, ei s-au grabit sa elogieze respingerea Constitutiei si sa prezica imposibilitatea unei integrari politice in Europa. In parte, criza politica actuala din Europa se datoreaza euroscepticilor occidentali. De la inceput, guvernantii englezi au insistat ca viitoarea UE sa fie o asociere economica la care sa participe state nationale. Ei au dezavuat tendintele integrationiste ale “continentalilor”. Aparand idealurile comunitatii, est-europenii s-au comportat exemplar. Pentru ei, versiunea britanica pentru Europa nu este acceptabila. Ei aspira ca apartenenta la UE sa le confere stabilitate politica si securitate.
Proiectul monumental de construire a unei Case Comune Europene este mult prea logic, benefic si intelept pentru a fi deraiat de reafirmarea egoista a intereselor nationale, de intentiile dubioase ale unor “parteneri” nesiguri sau de neintelegeri meschine. In cele din urma, comunitatea europeana va trebui sa devina o adevarata uniune, integrata economic, politic si social.
