Deruta temporara in Uniunea Europeana

In 2005, Uniunea Europeana s-a confruntat cu o avalansa de esecuri care au agravat tensiunile interne, au diminuat coeziunea comunitara si au declansat o adevarata criza de identitate. Entuziasmul, optimismul si solidaritatea generate initial de extinderea Uniunii spre Est au fost inlocuite cu reticente fata de noii veniti, cu discordii in legatura cu bugetul unional si cu o paralizie politica lamentabila.

Respingerea Constitutiei comunitare de catre electoratele din Franta si Olanda a fost un fiasco monumental. Proiectul de Constitutie, o compilatie grandioasa si relativ incoerenta, a fost acceptat in urma unor negocieri dure intre participanti intransigenti cu vederi si interese diferite. Liderii europeni nu au reusit sa convinga natiunile respective ca documentul merita sa fie aprobat.

Desi profunda, criza actuala nu este unica in istoria UE. Guvernantii diferitelor tari membre au avut frecvent neintelegeri si dezacorduri. In pofida obstacolelor ridicate de disensiunile interne, de dificultatile economice din Europa de Vest si, in mod deliberat, de gruparile eurosceptice, UE a continuat sa se extinda, sa-si consolideze institutiile comunitare si sa-i integreze cu succes pe noii membri. In 2006, in urma unor dezbateri publice inevitabile si necesare, liderii europeni vor fi obligati sa-si revizuiasca atitudinea elitista, sa clarifice obiectivele politice ale procesului de integrare si sa restabileasca vitalitatea economica si sociala a comunitatii europene.           

Disensiuni bugetare           

Prin conventie, liderii tarilor din UE negociaza si aproba bugetul comunitar la intervale de 7 ani. “Perspectivele financiare” ale UE sunt adoptate in urma unui acord intre Consiliul, Comisia si Parlamentul European. Pentru perioada 2006-2013, bugetul trebuia sa fie aprobat in 2005. Neintelegerile dintre participanti si mai ales acuzatiile reciproce de egoism si meschinarie dintre presedintele francez Jacques Chirac si premierul britanic Tony Blair au fost atat de acerbe, incat summit-ul de la Londra din 2005, la care trebuia sa se parafeze noul buget, s-a soldat cu un esec total.

Traditional, statul care detine prin rotatie presedintia Consiliului European s-a folosit de mandatul respectiv pentru a-si demonstra capacitatea de a solutiona problemele comunitare, pentru a-si dovedi devotamentul fata de idealurile integrarii europene si pentru a proiecta activitatile viitoare ale Uniunii. In vara anului 2005, presedintele luxemburghez al Consiliului European propusese un buget comunitar de 962 de miliarde de euro pentru urmatorii 7 ani. Dupa ce a preluat presedintia UE de la Luxemburg, Marea Britanie a contramandat propunerea anterioara si a propus un buget mai modest, de 852 de miliarde de euro. Ca sa evite discutii detaliate si critici binemeritate cu privire la reducerea “Perspectivelor financiare”, Anglia a prezentat oficial noul proiect de buget cu numai 10 zile inainte de summit-ul din decembrie 2005.

In decembrie, in urma unui compromis lamentabil, liderii statelor din UE, intruniti la Bruxelles, au aprobat in final un buget de 862 de miliarde de euro. Contributiile pentru asistenta integrarii celor 10 noi state din Europa Est-Centrala au fost reduse, subventiile agricole vor creste de la 40 la 44% din bugetul total, iar rabatul nemeritat al Marii Britanii va scadea cu doar 20% in urmatorii 7 ani.

Daca rabatul britanic ar fi ramas intact, Anglia nu ar fi contribuit cu mai nimic pentru integrarea noilor state. Franta, cel mai mare beneficiar al subventiilor agricole, a refuzat categoric sa ia in calcul orice reducere la cele 3 miliarde de euro pe care le primeste anual de la UE. O mare parte din aceste fonduri ajung in buzunarele marilor fermieri francezi, care, paradoxal, sunt platiti din bugetul UE ca sa nu produca. Subventiile agricole nu contribuie cu nimic la cresterea economica sau la bunastarea comunitatii europene.

Din cauza neintelegerilor franco-britanice, adoptarea bugetului nu ar fi fost posibila fara interventiile dojenitoare ale doamnei cancelar german Angela Merkel. Animozitatile franco-britanice din timpul negocierilor pentru definitivarea bugetului au fost in mare parte nejustificate, deoarece bugetul UE, reprezentand numai 1% din Produsul Intern Brut al UE, nu poate avea consecinte economice serioase pentru comunitate.

La 18 ianuarie 2006, parlamentarii europeni au respins bugetul adoptat de sefii statelor UE la Bruxelles. Astfel, cu mare intarziere, negocierile pentru definitivarea bugetului vor trebui sa fie reluate.

Deziluzii economice           

In ultima decada, performanta economica a UE a fost nesatisfacatoare. Germania, Franta si Italia, care impreuna contribuie cu 75% din PIB-ul total al Uniunii, au avut un ritm de dezvoltare derizoriu. Recomandarile aprobate la summit-ul de la Lisabona din 2000 ar fi trebuit sa transforme Europa in “zona economica cea mai dinamica si competitiva a lumii in 2010”. Regretabil, recomandarile au ramas neindeplinite. Liderii din cele trei state mari din zona euro nu au fost capabili sa introduca reformele structurale necesare pentru stimularea cresterii economice. Somajul a ramas ridicat. Reglementarea restrictiva a activitatilor economice si financiare, a relatiilor dintre patronate si angajati si a beneficiilor sociale obligatorii a continuat sa stavileasca functionalitatea economiei libere. O piata unica pentru servicii nu s-a realizat. Franta si Italia, reticente sa participe la procesul de globalizare, se opun liberalizarii relatiilor comerciale si promoveaza masuri protectioniste.

Sperand sa capteze electoratul autohton, unii lideri europeni au excelat in discursuri demagogice de tip populist-socialist. Fostul cancelar german Gerhard Schroeder denunta in mod repetat “exploatarea muncitorilor”, “presiunile concurentei externe asupra salariilor” si “injustitiile sociale ale modelului economic anglo-american”. Presedintele francez Jacques Chirac, neavand nici inclinatie si nici sustinere populara ca sa initieze reforme economice majore in Franta, a declarat, in mod absurd, ca “liberalismul si comunismul sunt la fel de periculoase”.

Imbrobodindu-se in retorica populista, unii politicieni europeni au atacat vehement institutiile europene, eurocratii de la Bruxelles si chiar ideea unei Europe unite. Ei au sperat ca astfel vor reusi sa abata atentia publicului de la propriile esecuri pe plan intern si de la inabilitatea lor de a se adapta la procesul inevitabil al globalizarii. Exceland in declaratii aberante cu tonalitati de nationalism economic si populism demagogic, ei au instigat electoratele respective sa apere “modelul social european” impotriva “pietei libere”, a “birocratilor din UE” si a “anglo-americanilor”, care, prin promovarea “liberalismului”, ameninta bunastarea si beneficiile sociale ale publicului european.

In pofida reticentei politicienilor, sondajele de opinie au aratat ca populatiile tarilor europene au inceput sa inteleaga ca reformele au devenit necesare. Stagnarea economica a convins publicul ca sistemul social bazat pe reglementarea politica a economiei si redistribuirea fortata a veniturilor nu mai este viabil. Performanta economica a Statelor Unite, a Tarilor Scandinave si a tarilor din zona Asia-Pacific a demonstrat ca reducerea impozitelor, simplificarea formalitatilor si liberalizarea economiei sunt indispensabile pentru cresterea productivitatii, pentru stimularea investitiilor si pentru o dezvoltare rapida. Cu intarziere, vest-europenii au inteles ca prosperitatea nu poate fi sustinuta fara o crestere economica robusta.

Considerente politice          

Extinderea UE de la 6 la 15 si, mai recent, la 25 de membri a redus sever functionalitatea institutiilor comunitare. Autoritatile de la Bruxelles si de la Strasbourg au nevoie imperativa de o Constitutie care sa le confere legitimitate si de un mecanism procedural care sa faciliteze luarea deciziilor.

In ianuarie 2006, Parlamentul European a adoptat, cu 385 ce voturi pentru, 125 contra si 51 de abtineri, o rezolutie care solicita validarea unei Constitutii comunitare pana in 2009: rezolutia prevedea ca, dupa admiterea Romaniei si a Bulgariei, o alta extindere a UE nu va mai putea avea loc in baza Tratatului de la Nisa si propunea initierea unor dezbateri publice riguroase pentru definirea obiectivelor politice ale procesului de integrare europeana.

Tarile mari din Europa de Vest - Franta, Germania, Italia si Marea Britanie - vor trebui sa-si clarifice atitudinea fata de extinderea viitoare si fata de evolutia spre integrare politica ale comunitatii.

Nucleul franco-german, considerat “motorul integrationist al Europei”, a suferit o deteriorare de imagine in ultima decada. Jacques Chirac si Gerhard Schroeder au preferat sa-si dirijeze politica externa prin excluderea celorlalti membri. Amicitia “separata” cu Vladimir Putin, antipatia fata de Statele Unite si incercarile de distantare fata de NATO au contrariat tarile din Europa Est-Centrala si Marea Britanie. Noul cancelar german, Angela Merkel, a adoptat o atitudine mult mai proeuropeana decat predecesorul ei. Fiind originara din Germania de Est, ea a promis ca nu va face aranjamente netransparente cu Moscova si a semnalat ca intentioneaza sa ia in considerare interesele si temerile est-europenilor.

Presedintele Chirac, avand o popularitate derizorie, nu a reusit sa convinga electoratul francez sa voteze in favoarea Constitutiei. Majoritatea declaratiilor lui referitoare la viitorul european, ramanand la un nivel de generalitati insipide, au creat confuzie cu privire la misiunea Frantei in cadrul UE. Sub conducerea lui Chirac, Franta si-a pierdut rolul de lider dinamic al integrarii europene. Din nefericire, succesorii potentiali la presedintia Frantei la alegerile din 2007, Dominique de Villepin si Nicolas Sarkozy, si-au exprimat reticente si ezitari fata de largirea comunitatii si fata de necesitatea liberalizarii economice a tarii.

Premierul italian Silvio Berlusconi nu a demonstrat un atasament deosebit fata de UE. Daca va fi reales in alegerile generale programate pentru 9 aprilie 2006, el va continua politica eurosceptica dinainte. Dar daca noul prim-ministru va fi contracandidatul opozitiei, socialistul Romano Prodi, fost presedinte al Comisiei Europene, el ar putea reorienta politica guvernului italian in favoarea integrarii europene.

In ciuda pretentiilor de a fi “un pro-european convins” ale premierului britanic Tony Blair, enuntate in fata Parlamentului European, Anglia a ramas ostila fata de impulsurile integrationiste din Europa. Elita politica de la Londra a fost incantata ca francezii si olandezii au respins Constitutia europeana si astfel nu a mai fost necesar ca Marea Britanie sa forteze franarea integrarii politice a Europei. Succesorul probabil al lui Blair, Gordon Brown, este considerat si mai eurosceptic decat actualul prim-ministru.           

Concluzii

  In cadrul UE exista contradictii reale in legatura cu extinderea viitoare, cu distribuirea resurselor si cu obiectivul integrarii politice. Cu toate acestea, masurile adoptate de comunitatea europeana in ultima jumatate de secol nu mai pot fi revocate.

In mare parte, membrii UE au renuntat deja la o parte din suveranitate. In urma acordului Schengen, frontierele nationale ale statelor din UE vor disparea. Mobilitatea umana in cadrul comunitatii impestriteaza populatia si elimina statutul de “minoritate nationala”. Armatele “nationale” ale statelor nu mai apara “granitele si integritatea teritoriala” ale tarilor respective. Ele activeaza in principal ca participanti in forte multinationale. Declaratiile cu caracter nationalist au devenit anacronice in cadrul institutiilor europene.

Avand o inertie remarcabila, tavalugul european nu mai poate fi oprit. Antagonisme mai mult sau mai putin voalate, ezitari reale si poticniri temporare, cauzate mai ales de lideri ostili sau inepti, nu mai pot deraia progresul integrarii.