Impiedicarea revolutiilor democrate

In ultimii 14 ani, republicile desprinse din defuncta Uniune Sovietica si-au consolidat progresiv identitatea nationala, au rezistat la presiunile de reintegrare din partea Rusiei si au incercat sa stabileasca relatii de securitate in afara Comunitatii Statelor Independente. Primele republici ex-sovietice care s-au distantat categoric de Moscova au fost Tarile Baltice. Adoptand rapid reformele politice necesare pentru consolidarea democratiei, Lituania, Estonia si Letonia au reusit sa se desprinda din orbita Rusiei si sa se integreze in NATO si in Uniunea Europeana. Fara sa faca reforme politice spre democratie, Azerbaidjanul, avand zacaminte mari de petrol si gaze, a iesit de sub dominatia Rusiei prin aranjamente separate cu firmele petroliere internationale, cu Turcia si cu guvernele occidentale. Belarus si "Stanurile" ex-sovietice din Asia Centrala (Kazahstan, Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan) au oscilat initial intre afirmarea suveranitatii nationale si tendintele de reasociere cu Rusia. Cei 14 ani de independenta au conferit liderilor din aceste tari un sentiment exaltant de imputernicire personala la care nu mai intentioneaza sa renunte prin subordonare fata de Moscova. Din nefericire pentru populatiile respective, de la obtinerea independentei, "Stanurile" au avut numai regimuri autocrate, brutale si represive, care au mimat neverosimil formalismul democratiei. In tarile ex-sovietice, liderii postcomunisti, derivati direct din fosta nomenclatura, si-au consolidat puterea personala prin coruptie si clientelism, prin "alegeri" inechitabile si prin represiuni brutale impotriva potentialilor adversari politici. Elitele politice de la Kremlin au preferat sa-i sustina pe tiranii fosti comunisti "emanati" in tarile vecine, in defavoarea oponentilor "democrati", deoarece liderii autocrati au demonstrat ca pot interzice dezbaterile publice deschise cu privire la relatiile statelor respective cu Rusia si deoarece, fiind antireformatori, tiranii au descurajat participarea investitorilor straini. Evitand venirea firmelor din Vest, cu pretentiile lor de legalitate si de transparenta in afaceri, Rusia a putut continua sa acapareze industriile profitabile si strategice din tarile vecine prin tranzactii de culise, la preturi "convenabile". Prin dominatie economica, prin infiltrare subversiva si prin presiuni politice, Moscova spera sa forteze guvernele din statele CSI sa redevina vasali ai Kremlinului. In termeni de lunga durata, aceasta politica agresiva, opaca si inepta nu serveste interesele nationale ale Rusiei. In ultimii doi ani, doua foste republici sovietice au reusit sa se debaraseze electoral de regimurile initiale opresive si au adus la putere guverne democrate. Prin fermitatea opozitiei si prin demonstratii populare, "revolutia trandafirilor" din Georgia, in 2003, si "revolutia portocalie" din Ucraina in 2004 au fortat rectificarea rezultatelor electorale care fusesera fraudate initial de clicile respective de la putere. Nefiind aserviti Kremlinului, noii guvernanti au reafirmat principiile suveranitatii nationale si au stabilit relatii de colaborare cu organizatiile de securitate euroatlantice. Victoriile democratilor la Tbilisi si mai ales la Kiev au subminat pretentiile de dominatie ale Kremlinului in regiune si au avut reverberatii puternice in celelalte tari din CSI. Victoria "revolutiei portocalii" in Ucraina a demonstrat ca presedintele rus, Vladimir Putin, a fost incapabil sa impiedice evadarea celui mai important ex-partener din Europa Rasariteana si a incurajat celelalte state din CSI sa reziste presiunilor de reintegrare emanate de la Kremlin. Initial, in 1991, liderii sovietici din Asia Centrala nu au inteles semnificatia dezmembrarii surprinzatoare a Uniunii Sovietice. In consecinta, ei asteptau in continuare "ordinele" de la Moscova. Lamurindu-se ca ordinele nu vor mai veni, ei s-au instalat in forta la conducerea noilor state independente, au adoptat un formalism politic pseudodemocrat si au continuat sa aplice metodele represive de guvernare practicate in comunism. Recent, autocratii din Asia Centrala, inspaimantati de victoria democratilor din Georgia si Ucraina, au luat masuri drastice ca sa impiedice derularea unui scenariu asemanator in tarile proprii. In ultimele cateva luni, o mare parte din ei au interzis activitatea partidelor din opozitie, au intemnitat potentiali adversari politici si au declansat o ofensiva virulenta impotriva presei neaservite si a organizatiilor prodemocrate. Ei au asimilat "experienta" altor presedinti postcomunisti care, nereusind sa emasculeze opozitia, au fost inlaturati electoral de la putere. Astfel, in 1994, Leonid Kravciuc in Ucraina si Stanislav Suskevici in Belarus si-au pierdut "continuitatea perpetua" atat de ravnita de autocrati. Simtindu-se amenintati de valul democratiei din tarile postcomuniste din ultimii ani, unii lideri-tirani din Asia Centrala au solicitat audiente la Moscova ca sa ceara sfatul si aprobarea lui Vladimir Putin, recunoscut specialist-sef in masuri antidemocrate.

Kazahstan

In ianuarie 2005, nelinistit de evenimentele recente din Ucraina, Nursultan Nazarbaev, presedintele Kazahstanului, a fost primul care a sosit la Moscova. In prealabil, persecutatele partide de opozitie din Kazahstan, inspirate de "revolutia portocalie" ucraineana, trimisesera cativa reprezentanti la Kiev sa se consulte cu Victor Iuscenko. Ca in Ucraina si in Georgia, Nazarbaev fraudase grosolan rezultatele alegerilor parlamentare din septembrie 2004. Imediat dupa alegeri, presedintele parlamentului din Kazahstan si vicepresedinte al principalului partid sustinator al puterii, Jarmakan Tuiakbai, declarand ca "procesul electoral a fost o farsa", si-a dat demisia din partid. Pe motiv ca nu poate accepta alegeri falsificate, fostul guvernator al Bancii Nationale si arhitectul succeselor economice ale tarii, Grigori Marsenko, a anuntat si el ca demisioneaza din functia de consilier prezidential. Singurul deputat al opozitiei, Alikan Baimenov, a refuzat sa joace rolul de "opozitie constructiva" si a declarat ca "falsificarea alegerilor a fost mai abjecta decat si-ar fi putut imagina". In pofida propagandei oficiale, publicul a inteles ca regimul Nazarbaev a utilizat alegerile ca o metoda de a-i marginaliza pe potentialii rivali si de a slabi opozitia. Nazarbaev este unul dintre cei mai bogati oameni din lume. Deoarece Kazahstanul nu are institutii capabile sa promoveze responsabilitate politica si dispune de rezerve enorme de petrol si gaze, Nazarbaev si familia lui au acumulat averi uriase in ultimii 14 ani. Fata presedintelui, Dariga Nazarbaeva, si sotul ei, Rakat Alev, detin controlul in majoritatea posturilor de radio si televiziune. Un alt ginere al presedintelui, Timur Kulibaev, este sef la firma care detine monopolul asupra conductelor de transport pentru titei si gaze naturale. Inainte de a se deplasa la Moscova, Nazarbaev a dizolvat principalul partid din opozitie, a acuzat Fundatia Soros de delicte fiscale si a initiat actiuni juridice impotriva lui Zamanbek Nurkadilov, principalul sau oponent. In varsta de 65 de ani, Nazarbaev a anuntat ca intentioneaza sa candideze iarasi la postul de presedinte in 2006, pentru un alt termen de sapte ani. Deoarece a semnalat ca doreste sprijinul si cooperarea Kremlinului pentru masurile drastice luate in scopul prevenirii unor "surprize destabilizante" in 2006, Vladimir Putin l-a primit la Moscova cu bratele deschise si i-a oferit anumite avantaje economice. Recunoscator pentru sprijinul promis, Nazarbaev i-a spus colegului Putin ca "Dumnezeu a binecuvantat relatiile dintre noi doi".

Kirghistan

In 1991, un fizician cu pretentii de liberal a devenit presedintele noului stat suveran Kirghistan. Cu ajutor din partea institutiilor internationale financiare, el a demarat privatizarea, a scos tara din zona rublei si a acceptat formarea unor partide politice independente. Coruptia si clientelismul, atat de cunoscute in postcomunism, au sufocat progresiv economia si au creat centre provinciale de autoritate, dominate de clici lacome si venale. In a doua jumatate a anilor '90, presedintele "democrat" Akaev a devenit un despot crunt. El a demolat fara ezitare institutiile democrate si a fraudat abuziv atat alegerile parlamentare, cat si pe cele prezidentiale. In 2000, Akaev l-a arestat si l-a incarcerat pe Felix Kulov, principalul sau oponent politic, acuzandu-l fara dovezi de evaziune fiscala. In alegerile parlamentare care au loc la sfarsitul lui februarie 2005, opozitia din Kirghistan, inspirandu-se din experienta ucraineana si georgiana, a adoptat simboluri asemanatoare: culoarea galbena si laleaua. Akaev a incercat sa impiedice candidatura principalei oponente, fostul ministru de Externe, Roza Otunbaeva prin aplicarea nejustificata a unor regulamente disputabile. Consecintele au fost defavorabile: opozitia a organizat manifestatii de protest in capitala tarii, iar parlamentul a revocat regulamentele respective. In panica, Akaev s-a prezentat la Moscova solicitand ajutor. El i-a promis lui Putin ca bazele militare ruse, stabilite recent in Kirghistan, vor reprezenta in viitor partea centrala a politicii de securitate a tarii, implicand ca instalatiile militare americane, utilizate in decursul operatiilor din Afganistan in 2001, nu vor mai avea mare importanta.

Celelalte "Stanuri"
Kazahstan, Kirghistan si Tadjikistan au ramas apropiate de Moscova si inca au trupe rusesti stationate pe teritoriile lor. Uzbekistan si Turkmenistan au reusit sa-si mentina un nivel mai ridicat de independenta. In decursul invaziei din Afganistan, Uzbekistanul a oferit Statelor Unite posibilitatea de a construi instalatii militare pe teritoriul tarii. Prompt, Moscova a declarat ca "aceste trupe pot ramane in zona numai in perioada operatiunilor impotriva talibanilor si a organizatiei Al Qaida". Dupa alungarea liderilor talibani, guvernul de la Washington a obtinut permisiunea Uzbekistanului de a-si mentine bazele militare pe timp nedefinit. Imediat, SUA au fost acuzate de Kremlin ca au abuzat de increderea acordata ca urmaresc sa-si consolideze pozitia geopolitica in Asia Centrala, in detrimentul Rusiei. Ca in Azerbaidjan, distantarea de Moscova in Uzbekistan si in Turkmenistan nu a insemnat renuntarea la autoritarism si abordarea unui sistem politic democrat. Uzbekistanul are un regim traditional-paternalist. Presedintele Islam Karimov mentine un control strict asupra societatii si nu permite reforme liberalizante. Dictatorul absolut din Turkmenistan, Saparmurat Niyazov, promovand un cult al personalitatii strident si absurd, ignora normele internationale de comportament si face declaratii populiste jenante, care produc un izolationism deprimant. Cu economii stagnante, cu regimuri represive si cu societati civile anemice, aceste tari au perspective sumbre in viitorul apropiat.

Concluzii

In 2004, presedintele Putin a fost umilit ca nu a reusit sa-l impuna la Kiev pe despotul pro-rus Viktor Ianukovici. Din declaratiile lor, se pare ca autocratii de la Kremlin au decis ca esecul a fost exclusiv consecinta inabilitatii regimului anterior de a anihila preventiv opozitia democrata. Autocratii din Asia Centrala au semnalat ca prefera perpetuarea unor sisteme politice necompetitive prin delegitimizarea represiva a oponentilor politici si prin evitarea comentariilor critice in mass-media autohtone. Incapabili sa obtina aprobarea pentru aspiratiile lor autoritariste din partea democratiilor occidentale, ei se sprijina reciproc si solicita sustinere din partea Moscovei. Receptiv, Putin a aratat ca este dispus sa-i incurajeze pe despotii nervosi din "Stanuri", sa-i onoreze cu ospitalitate si sa le coopteze loialitatea prin aranjamente economice bilaterale si prin oferte de securitate. Desi solidaritatea antidemocrata intre "Stanuri" si Kremlin nu inseamna ca dictatorii din Asia Centrala sunt dispusi sa redevina vasalii Rusiei, distantarea de Occident, lipsa de sprijin pentru institutiile democratiei si deteriorarea economica, asociata frecvent cu regimurile represive, pot impune anumite forme de dependenta fata de Kremlin, care, in termen lung, sa le submineze suveranitatea.